Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Mioara Avram/IX. i sau î?”
m (Cătălin.Frâncu a redenumit pagina IX. i sau î? în Articol/Mioara Avram/IX. i sau î?) |
|||
Linia 59: | Linia 59: | ||
[[Categorie:Sincronizare]] | [[Categorie:Sincronizare]] | ||
[[Categorie:Articole:Mioara Avram]] | [[Categorie:Articole:Mioara Avram]] | ||
{{CuvinteCheie|întreprindere}} |
Versiunea curentă din 26 septembrie 2019 21:59
i sau î?
Scrierea corectă cu i sau î concordă totdeauna cu pronunțarea literară. Problemele care apar se datoresc unor variante de diverse feluri (regionale, învechite sau greșite) existente și în pronunțare și avînd un caracter pur fonetic sau/și morfologic.
Nu se pot da reguli generale de (pronunțare și) scriere, ci doar un set de reguli particulare și chiar individuale. Generală este numai obligativitatea de a nu confunda nici în pronunțare, nici în scriere cele două unități, care reprezintă foneme (vocale), respectiv litere distincte.
Vezi distincția dintre perechi de cuvinte ca bir — bîr, fiță — fîță, in s. — în prep., mină — mînă, timp — tîmp, uneori dublete etimologice ca virtute „integritate morală, calitate” — vîrtute „vigoare, curaj”, și alternanțe, în flexiune și derivare, ca vinde — vînd, vînzare, vînzător.
- În poziție inițială de cuvînt, problema alegerii între pronunțarea și scrierea cu i sau î se pune atunci cînd vocala în cauză este urmată de n sau m, indiferent dacă secvența in-/im- ori în-/îm- are sau nu statut de prefix.
- De cele mai multe ori este vorba de alegerea între prefixul tradițional în- și cel neologic in-, între care se produc confuzii în ambele direcții: corecte sînt formațiile încasa, învedera (nu incasa, invedera) și imbold, impieta, incarna, incrimina, incrusta, indemnizație, inocula, intabula, intitula (nu îmbold, împieta, încarna, încrimina, încrusta, îndemnizație, înocula, întabula, întitula); sînt cuvinte diferite însera, „a se face seară, a amurgi” și insera „a introduce”, învesti „a acorda un drept, o demnitate” și investi „a plasa un capital”.
- De reținut că se pronunță și se scrie corect îmboldi, dar imbold; înhuma și înhumare, dar inhumație; însufleți, dar insufla.
- Confuzia este frecventă și la compusul încontinuu (nu incontinuu).Prepoziția în însăși este confundat ă cu prepoziția latineasc ă in din diverse formule livrești: se pronunță și se scrie corect in corpore, in extenso,in extremis, in spe (nu în corpore, în extenso, în extremis, în spe), de asemenea in-cvarto, in-folio.
- Secvențele în- și in- se confundă și în rădăcina unor cuvinte, precum și în prefixele între-, intro-. Se pronunță și se scrie corect înger și întreprindere (nu inger, intreprindere), dar interes, intra, intrepid și introduce (nu înteres, întra, întrepid, întroduce).
- În timp ce succesiunea îi este curentă — fie cu i vocalic (mîrîit), fie cu i semiconsonantic (lămîi, lămîie) —, succesiunea iî este limitată la compuse de tipul nemaiîntîlnit, semiîntuneric (vezi XXIV 2 c).
- La verbele cu tema terminată în i gerunziul se formează în -ind chiar la conjugările pentru care este caracteristic sufixul -înd: se pronunță și se scrie corect apropiind, înjunghiind, muind, tăind (I), scriind (III), fiind, priind, știind (IV), nu apropiînd, scriînd etc. (pentru scrierea cu i sau ii vezi VIII).
- După j și ș pronunțarea literară și scrierea cu i sau î țin seama de structura morfologică a cuvintelor. Alegerea între i și î intră în aceeași serie cu alegerea între e și ă, ea și a după aceleași consoane (vezi I și II).
- În rădăcina cuvintelor se pronunță și se scrie corect numai i: jilț, jindui, jimba, jintiță, jir, jitar, mojic, sprijin; și, șindrilă, șiștar, mașină, rușine. Face excepție verbul onomatopeic șîșîi — și familia lui —.
- În numele proprii de familie sînt tolerate — conform dorinței purtătorilor și tradiției — pronunțări (și grafii) regionale cu î în rădăcină: Jîngă, Jîrghie, Jîtaru; Şîșcă, Şîșcariu.
- În afara rădăcinii, la inițiala unor afixe flexionare sau derivative pot apărea atît i, cît și î, în funcție de clasa morfologică a cuvintelor, păstrîndu-se înfățișarea pe care o au afixele în cauză după orice altă consoană.
- Verbele de conjugarea a IV-a cu tema lexicală în -j, -ș au sufixul infinitivului scris și pronunțat corect -i (nu -î): coji, îngriji, mînji, necăji, prăji, rotunji, sfriji, sluji, tînji, veșteji, vrăji; buși, căptuși, cerși, desluși, greși, ieși, însuși, linguși, moleși, păși, răguși, săvîrși, sfîrși etc. Se pronunță și se scrie i în toate formele verbale care preiau tema infinitivului (indicativ și conjunctiv prezent 1 și 2 pl., imperativ 2 pl., perfect simplu, mai mult ca perfect, participiu, supin și gerunziu): cojim, cojiți, cojii, cojisem, cojit, cojind; ieșim, ieșiți, ieșii, ieșisem, ieșit, ieșind, precum și în cuvintele formate de la aceste verbe: cojire, îngrijitor, prăjitură, vrăjitoare; ieșire, lingușitor.
- Verbele de conjugarea I cu tema lexicală în -j, -ș se pronunță și se scriu corect cu -înd (nu -ind) la modul gerunziu, la fel ca toate celelalte verbe cu tema în consoană nepalatală (b, c, d, f, g, l, m, n, p, r, s, t, ț, v, z): angajînd, aranjînd, avantajînd, bandajînd, etajînd, dirijînd, forjînd, încurajînd, menajînd, neglijînd, protejînd, șantajînd; afișînd, branșînd, defrișînd, furișînd, îmbrățișînd, înfășînd, îngrășînd, îngroșînd, mărunțișînd, pastișînd, reproșînd, ricoșînd, tranșînd, trișînd etc.
- Conform acestei reguli și aplicării ei la flexiunea verbală, este posibilă opoziția fonetică și grafică între gerunziile îngrijindu-se (de la a se îngriji”a avea grijă de...”, de conjugarea a IV-a) și îngrijîndu-se (de la mai rarul a se îngrija „a se îngrijora”, de conjugarea I). Variantele regionale cu generalizarea fie a lui î, fie a lui i după orice j, ș anulează distincția dintre clase și tipuri morfologice: o variantă ca angajind dă impresia că verbul ar fi de conjugarea a IV-a!
- Verbele onomatopeice de conjugarea a IV-a derivate de la interjecții terminate în j, ș au sufixul lexical -îi (nu -ii): vîjîi; fîșîi, hîșîi.
- În majoritatea afixelor atașate după j, ș, se pronunță și se scrie i, excepție făcînd sufixul verbal -îi; de aceea verbele pot avea la infinitiv fie -i , fie -îi (nu -î, nici -ii). Practic, singura situație în care pot apărea atît i, cît și î, în funcție de clasa morfologică, este sufixul modului gerunziu.
- În rădăcina cuvintelor se pronunță și se scrie corect numai i: jilț, jindui, jimba, jintiță, jir, jitar, mojic, sprijin; și, șindrilă, șiștar, mașină, rușine. Face excepție verbul onomatopeic șîșîi — și familia lui —.
- După s, z, ț, ambele feluri de pronunțare și de scriere sînt corecte în cuvinte diferite:
- sihlă, silă — și sili —, simbrie — și simbriaș —, dar sîmbră — și sîmbraș —, sîneață, sînge, sînziană; mirosi — și mirosind —, dar apăsînd;
- zi, zice, zid, zimbru (animalul), dar zîmbi, zînă, zîzanie („discordie”); urzi — și urzind —, dar uzînd;
- ține, țipa, morțiș, dar căpățînă; înghiți — și înghițind —, dar sughițînd (de la sughița).
- În pronunțarea regională cu î generalizat în această poziție se anulează deosebirea dintre cuvinte paronime ca țînc „copilaș” și ținc (termen de tîmplărie) și dintre tipuri morfologice (gerunziul unor verbe de conjugări diferite: curățînd de la curăța și curățind de la curăți). Existența variantelor cu î după s face ca unii vorbitori să creadă că adverbul latinesc sic „așa” (scris între paranteze la reproducerea unui text cu greșeli pentru a semnala faptul că reproducerea este exactă) ar fi interjecția de origine turcească sîc, cu atît mai mult cu cît indicația sic este însoțită de obicei de semnul exclamării.
- Singurele reguli cu caracter mai larg referitoare la prezența lui i sau î după s, z, ț sînt identice cu unele de sub 3 b:
- verbele de conjugarea a IV-a cu tema lexicală în -s, -z, -ț au sufixul infinitivului scris și pronunțat corect -i (nu -î): afurisi, găsi, mirosi, părăsi, sclifosi, ursi; auzi, încălzi, păzi, slobozi, urzi; ameți, boți, încreți, înghiți, peți. De aici i în formele flexionare și în derivatele de la tema infinitivului: mirosind, mirositor, ursită, ursitoare, păzitor etc.;
- verbele onomatopeice de conjugarea a IV-a derivate de la interjecții terminate în s, z, ț au sufixul lexical -îi (nu -ii): fîsîi, bîzîi, scîrțîi etc.
- În numele proprii de familie se tolerează variante diferite de cele admise la apelativele corespunzătoare, mai ales cu i în loc de î, care fac uneori de nerecunoscut cuvîntul originar: Simbotin, Simedrea, Zimbatu, Căpățină, Ţințăreanu; Ţînteș. Variația de la numele proprii face ca unii să găsească o legătură între prenumele feminine Zina și Zîna (< zînă).
- După r, de asemenea ambele moduri de pronunțare și de scriere sînt corecte în cuvinte diferite.
- În rădăcina cuvintelor este corect i în rindea (și rindelui), strica, stricni, striga, dar î în drîmbă, frînghie, rîndaș, scrînti, scrîșni, sprînceană, strîmt.
- Î se menține în flexiune și derivare: sprîncenat, sprîncene; strîmticel, strîmți.
- Sufixul corect de infinitiv al verbelor de conjugarea a IV-a este -î la foarte puține verbe: amărî, borî, chiorî, coborî, doborî, hotărî, izvorî, mohorî, ocărî, omorî, oțărî, pîrî, pogorî, scociorî, tăbărî, tîrî, urî, vîrî, zădărî, zăvorî și -i la toate celelalte: acoperi, bărbieri, dogori, fugări, înflori, suferi, umbri, zări etc. (de reținut, pe de o parte, chiorî, zăvorî și, pe de alta, dogori, la care se greșește mai des). De aici decurg distincții și în afixele flexionare și derivative: coborînd, coborîș, coborîtor, urînd, urît, urîți, urîciune, dar acoperind, acoperiș, acoperitor.
- Gerunziul verbului datori este datorind, iar al lui datora este datorînd.
- În numele proprii de familie sînt tolerate, atît în rădăcină, cît și în afixe, variante cu i, în loc de î, care au diverse explicații: pronunțări regionale (Sprincenatu), rezultatul unor grafii străine (Drimba), distanțarea față de apelativul originar (Uritescu și Urițescu).
- După sc și st este corect î în scînci, scînteie (nu schinci, schinteie; se tolerează însă numele de familie Schinteie și toponimul Schinteiești) și i în stinge (nu stînge).
- După g(h) este însă corect i în ghici (nu gîci).
- Aspectul literar al prepozițiilor analizabile prin de + în, între, întru și p(r)e + în, între, întru este din, dintre, dintru (nu dîn-), respectiv prin, printre, printru (nu pîn-).
- După consoane se fac distincții legate de vechimea în limbă (asemănătoare cu unele discutate sub 1) numai după v: este corect în cuvintele din fondul tradițional vîrtos, vîrtoșie, vîrtute, vîscos, dar i în neologismele virtuos, virtuoz, virtuozitate, viscoză, viscozimetru, viscozitate.
- Pentru sensurile dubletelor vîrtute — virtute vezi p. 82.
- În unele situații alegerea între i și î nu depinde atît de sunetele/ literele precedente, cît de influența celor următoare și de analogia cu alte forme; este cazul unor forme flexionare și al unor derivate.
- Substantivul dobîndă are pluralul corect dobînzi (nu dobinzi). Substantivul sămînță are pluralul corect semințe; derivatele lui sînt sămînțos, însămînța, dar semincer, semințenie, semințerie, seminție, semințiș.
- Adjectivul și substantivul tînăr are femininul singular tînără (nu tineră).
- Pe lîngă situațiile discutate în diverse paragrafe anterioare (2, 3, 4, 5), sufixul modului gerunziu pune problema alegerii între i și î la următoarele verbe:
- agrea, crea (și derivatele prefixale: procrea, recrea), suplea, a căror formă corectă din punct de vedere morfologic este cu î: creînd (nu creind);
- aciua, a cărui formă normală de gerunziu este aciuînd (cf. luînd, plouînd); gerunziul aciuind face parte din paradigma variantelor cu infinitivul aciui sau aciuia.
- Distincția între i și î trebuie respectată și la literele majuscule; ea se face prin notarea semnului diacritic caracteristic la litera î (Î), nu și la i (nu I).
- În siglele literale alcătuite din inițiale majuscule s-a încetățenit deprinderea de a nu se nota semnul diacritic la Î, ceea ce duce la lectura acestei litere drept i: I.T.B. (< Întreprinderea de Transport București) se citește i-te-be, de unde și derivatul itebist; M.E.I. (< Ministerul Educației și Învățămîntului) se citește mî-e-i.