Articol/Alexandru Graur/Mi-ar *place - Revizia istoricului

Cătălin.Frâncu: Cătălin.Frâncu a redenumit pagina Mi-ar place în Articol/Alexandru Graur/Mi-ar place fără a lăsa o redirecționare în loc

2017-11-02T16:15:34Z

Cătălin.Frâncu a redenumit pagina Mi-ar *place în Articol/Alexandru Graur/Mi-ar *place fără a lăsa o redirecționare în loc

← Versiunea anterioară

Versiunea de la data 2 noiembrie 2017 19:15

Radu Borza la 13 noiembrie 2013 11:03

2013-11-13T11:03:12Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 13 noiembrie 2013 14:03
Linia 26:		Linia 26:

	Alexandru Graur - Adevĕrul, 16.IV.1930		Alexandru Graur - Adevĕrul, 16.IV.1930
			{{CuvinteCheie\|plăcea}}

	[[Categorie:Sincronizare]]		[[Categorie:Sincronizare]]
	[[Categorie:Articole:Alexandru Graur]]		[[Categorie:Articole:Alexandru Graur]]

Radu Borza la 11 decembrie 2012 14:28

2012-12-11T14:28:42Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 11 decembrie 2012 17:28
Linia 21:		Linia 21:
	Am început prin a arăta că încurcături de felul indicat s-au făcut încă din epoca latină și au continuat să se facă de-a lungul istoriei limbii române, astfel încît multe din formele noi sînt singurele acceptate. Atunci ce importanță are că se fac și astăzi confuzii și de ce să ne ridicăm contra lor? Pentru că aceste confuzii duc la conjugări mixte, la excepții de la reguli și complică morfologia noastră, care și așa este destul de complicată. Ar trebui, de exemplu, să stabilim că, în afară de cele patru conjugări cunoscute, mai avem una cu infinitivul scurt terminat în ''-e'', dar cu infinitivul lung în ''-ére'' (''a pare'', dar ''părere''), sau infinitivul scurt în ''-i'', dar cu cel lung în ''-ere'' (''a scri'', dar ''scriere'').		Am început prin a arăta că încurcături de felul indicat s-au făcut încă din epoca latină și au continuat să se facă de-a lungul istoriei limbii române, astfel încît multe din formele noi sînt singurele acceptate. Atunci ce importanță are că se fac și astăzi confuzii și de ce să ne ridicăm contra lor? Pentru că aceste confuzii duc la conjugări mixte, la excepții de la reguli și complică morfologia noastră, care și așa este destul de complicată. Ar trebui, de exemplu, să stabilim că, în afară de cele patru conjugări cunoscute, mai avem una cu infinitivul scurt terminat în ''-e'', dar cu infinitivul lung în ''-ére'' (''a pare'', dar ''părere''), sau infinitivul scurt în ''-i'', dar cu cel lung în ''-ere'' (''a scri'', dar ''scriere'').

	Complicațiile acestea nu pot decît confuzii într-o limbă, ceea ce nu e deloc de dorit. De altfel, dispariția parțială a conjugărilor a doua și a treia e datorată tocmai complicației lor. Cum vreți ca o conjugare care are prezentul ''sug'', perfectul ''supsei'' și participiul ''supt'' să facă prozeliți? În cazul cel mai bun, admițînd că analogia ar unifica din nou conjugarea verbelor de felul acesta, tot am putea reproșa erorilor de care m-am ocupat aici că produc nestabilitate, deci nesiguranță.		Complicațiile acestea nu pot decît să creeze confuzii într-o limbă, ceea ce nu e deloc de dorit. De altfel, dispariția parțială a conjugărilor a doua și a treia e datorată tocmai complicației lor. Cum vreți ca o conjugare care are prezentul ''sug'', perfectul ''supsei'' și participiul ''supt'' să facă prozeliți? În cazul cel mai bun, admițînd că analogia ar unifica din nou conjugarea verbelor de felul acesta, tot am putea reproșa erorilor de care m-am ocupat aici că produc nestabilitate, deci nesiguranță.

	<references />		<references />

Matei GALL la 4 octombrie 2012 07:19

2012-10-04T07:19:13Z

Radu Borza la 17 mai 2012 23:11

2012-05-17T23:11:08Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 18 mai 2012 02:11
Linia 11:		Linia 11:
	La drept vorbind, verbele de conjugarea a treia nu apar decît rareori trecute la a doua, mai cu seamă în graiul copiilor: ''a bătea'', ''a făcea'', ''a trimitea'' etc., sînt forme pe care nu le scrie nimeni dintre adulţi pînă acum. Mult mai serioase sînt exemplele de verbe de conjugarea a doua trecute la conjugarea a treia, ceea ce se explică prin faptul că verbele de conjugarea a doua sînt mult mai puţine, vreo douăzeci în total.		La drept vorbind, verbele de conjugarea a treia nu apar decît rareori trecute la a doua, mai cu seamă în graiul copiilor: ''a bătea'', ''a făcea'', ''a trimitea'' etc., sînt forme pe care nu le scrie nimeni dintre adulţi pînă acum. Mult mai serioase sînt exemplele de verbe de conjugarea a doua trecute la conjugarea a treia, ceea ce se explică prin faptul că verbele de conjugarea a doua sînt mult mai puţine, vreo douăzeci în total.

	Putem pleca de la un exemplu ca ''a rămîne'', care se generalizează din ce în ce în locul lui ''a rămînea'', astfel că azi forma a doua poate părea greşită. De aici ajungem la exemple ca ''a umple'' în loc de ''a umplea'', la fel de răspîndite amîndouă. ~~(N.A.~~ S-au impus între timp formele ''a rămîne'' şi ''a umple'', recomandate de norme.)		Putem pleca de la un exemplu ca ''a rămîne'', care se generalizează din ce în ce în locul lui ''a rămînea'', astfel că azi forma a doua poate părea greşită. De aici ajungem la exemple ca ''a umple'' în loc de ''a umplea'', la fel de răspîndite amîndouă.<ref>S-au impus între timp formele ''a rămîne'' şi ''a umple'', recomandate de norme.</ref>

	Iată, în sfîrşit, exemple care constituie, în starea de azi a limbii, neîngăduite greşeli: ''a place'' în loc de ''a plăcea'' - forma lungă a infinitivului este ''plăcere'', nu ''plácere'', deci avem aici un exemplu de verb de conjugarea a doua, şi expresia curentă ''mi-ar place'' nu ar fi corectă decît dacă s-ar zice ''mi-ar face plácere''.		Iată, în sfîrşit, exemple care constituie, în starea de azi a limbii, neîngăduite greşeli: ''a place'' în loc de ''a plăcea'' - forma lungă a infinitivului este ''plăcere'', nu ''plácere'', deci avem aici un exemplu de verb de conjugarea a doua, şi expresia curentă ''mi-ar place'' nu ar fi corectă decît dacă s-ar zice ''mi-ar face plácere''.
Linia 22:		Linia 22:

	Complicaţiile acestea nu pot decît confuzii într-o limbă, ceea ce nu e deloc de dorit. De altfel, dispariţia parţială a conjugărilor a doua şi a treia e datorată tocmai complicaţiei lor. Cum vreţi ca o conjugare care are prezentul ''sug'', perfectul ''supsei'' şi participiul ''supt'' să facă prozeliţi? În cazul cel mai bun, admiţînd că analogia ar unifica din nou conjugarea verbelor de felul acesta, tot am putea reproşa erorilor de care m-am ocupat aici că produc nestabilitate, deci nesiguranţă.		Complicaţiile acestea nu pot decît confuzii într-o limbă, ceea ce nu e deloc de dorit. De altfel, dispariţia parţială a conjugărilor a doua şi a treia e datorată tocmai complicaţiei lor. Cum vreţi ca o conjugare care are prezentul ''sug'', perfectul ''supsei'' şi participiul ''supt'' să facă prozeliţi? În cazul cel mai bun, admiţînd că analogia ar unifica din nou conjugarea verbelor de felul acesta, tot am putea reproşa erorilor de care m-am ocupat aici că produc nestabilitate, deci nesiguranţă.

			<references />

	Alexandru Graur - Adevĕrul, 16.IV.1930		Alexandru Graur - Adevĕrul, 16.IV.1930

Radu Borza la 17 mai 2012 22:06

2012-05-17T22:06:09Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 18 mai 2012 01:06
Linia 1:		Linia 1:
	= Puțină gramatică - ~~"mi~~-ar ~~place"~~ =		== Puțină gramatică - „mi-ar place” ==

	În limba română, se ştie, sînt patru conjugări. Dar numai două dintre ele sînt vii, continuă adică să formeze verbe noi. Acestea sînt conjugarea întîi, în ''-a, -are'' şi a patra, în ''-i, -ire''. [...]		În limba română, se ştie, sînt patru conjugări. Dar numai două dintre ele sînt vii, continuă adică să formeze verbe noi. Acestea sînt conjugarea întîi, în ''-a, -are'' şi a patra, în ''-i, -ire''. [...]

Radu Borza la 17 mai 2012 22:05

2012-05-17T22:05:29Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 18 mai 2012 01:05
Linia 11:		Linia 11:
	La drept vorbind, verbele de conjugarea a treia nu apar decît rareori trecute la a doua, mai cu seamă în graiul copiilor: ''a bătea'', ''a făcea'', ''a trimitea'' etc., sînt forme pe care nu le scrie nimeni dintre adulţi pînă acum. Mult mai serioase sînt exemplele de verbe de conjugarea a doua trecute la conjugarea a treia, ceea ce se explică prin faptul că verbele de conjugarea a doua sînt mult mai puţine, vreo douăzeci în total.		La drept vorbind, verbele de conjugarea a treia nu apar decît rareori trecute la a doua, mai cu seamă în graiul copiilor: ''a bătea'', ''a făcea'', ''a trimitea'' etc., sînt forme pe care nu le scrie nimeni dintre adulţi pînă acum. Mult mai serioase sînt exemplele de verbe de conjugarea a doua trecute la conjugarea a treia, ceea ce se explică prin faptul că verbele de conjugarea a doua sînt mult mai puţine, vreo douăzeci în total.

	Putem pleca de la un exemplu ca ''a rămîne'', care se generalizează din ce în ce în locul lui ''a rămînea'', astfel că azi forma a doua poate părea greşită. De aici ajungem la exemple ca ''a umple'' în loc de ''a umplea'', la fel de răspîndite amîndouă. ~~<ref>~~S-au impus între timp formele ''a rămîne'' şi ''a umple'', recomandate de norme.~~</ref>~~		Putem pleca de la un exemplu ca ''a rămîne'', care se generalizează din ce în ce în locul lui ''a rămînea'', astfel că azi forma a doua poate părea greşită. De aici ajungem la exemple ca ''a umple'' în loc de ''a umplea'', la fel de răspîndite amîndouă. (N.A. S-au impus între timp formele ''a rămîne'' şi ''a umple'', recomandate de norme.)

	Iată, în sfîrşit, exemple care constituie, în starea de azi a limbii, neîngăduite greşeli: ''a place'' în loc de ''a plăcea'' - forma lungă a infinitivului este ''plăcere'', nu ''plácere'', deci avem aici un exemplu de verb de conjugarea a doua, şi expresia curentă ''mi-ar place'' nu ar fi corectă decît dacă s-ar zice ''mi-ar face plácere''.		Iată, în sfîrşit, exemple care constituie, în starea de azi a limbii, neîngăduite greşeli: ''a place'' în loc de ''a plăcea'' - forma lungă a infinitivului este ''plăcere'', nu ''plácere'', deci avem aici un exemplu de verb de conjugarea a doua, şi expresia curentă ''mi-ar place'' nu ar fi corectă decît dacă s-ar zice ''mi-ar face plácere''.
Linia 24:		Linia 24:

	Alexandru Graur - Adevĕrul, 16.IV.1930		Alexandru Graur - Adevĕrul, 16.IV.1930

	~~{{RefList}}~~

	[[Categorie:Sincronizare]]		[[Categorie:Sincronizare]]
	[[Categorie:Articole:Alexandru Graur]]		[[Categorie:Articole:Alexandru Graur]]

Radu Borza: Varianta inițială

2012-05-17T22:04:47Z

Varianta inițială

Pagină nouă

= Puțină gramatică - "mi-ar place" =

În limba română, se ştie, sînt patru conjugări. Dar numai două dintre ele sînt vii, continuă adică să formeze verbe noi. Acestea sînt conjugarea întîi, în ''-a, -are'' şi a patra, în ''-i, -ire''. [...]

Celelalte două conjugări sînt moarte, adică se mărginesc la verbele care s-au format odată, demult, şi care, pe măsură ce trece vremea, cad în desuetudine sau sînt cîştigate de celelalte conjugări. De fapt, încă din limba latină aceste două conjugări încetaseră a fi productive.

Primul semn de slăbiciune pe care-l dau conjugarea a doua şi a treia e faptul că se confundă adesea între ele. Încă din limba latină apar exemple de această confuzie: verbele ''a rîde'' şi ''a teme'', care erau de conjugarea a doua, au trecut la conjugarea a treia şi s-au păstrat ca atare în toate limbile romanice; în schimb ''a cădea'' şi ''a scădea'', care erau de conjugarea a treia, au trecut la conjugarea a doua.

Iată şi o explicaţie a acestei confuzii: la unele moduri şi timpuri conjugarea a doua şi a treia au aceeaşi formă, de exemplu participiul de la ''a bate'' e ''bătut'', iar cel de la ''a vedea'' e ''văzut''; la fel cu perfectul simplu: ''văzui'' şi ''bătui'', cu imperfectul, cu mai mult ca perfectul etc. De aceea se poate forma din nou şi infinitivul la fel pentru amîndouă verbele: după ''a vedea'', se face ''a bătea'', iar după ''a bate'', se face ''a prevede''.

La drept vorbind, verbele de conjugarea a treia nu apar decît rareori trecute la a doua, mai cu seamă în graiul copiilor: ''a bătea'', ''a făcea'', ''a trimitea'' etc., sînt forme pe care nu le scrie nimeni dintre adulţi pînă acum. Mult mai serioase sînt exemplele de verbe de conjugarea a doua trecute la conjugarea a treia, ceea ce se explică prin faptul că verbele de conjugarea a doua sînt mult mai puţine, vreo douăzeci în total.

Putem pleca de la un exemplu ca ''a rămîne'', care se generalizează din ce în ce în locul lui ''a rămînea'', astfel că azi forma a doua poate părea greşită. De aici ajungem la exemple ca ''a umple'' în loc de ''a umplea'', la fel de răspîndite amîndouă. <ref>S-au impus între timp formele ''a rămîne'' şi ''a umple'', recomandate de norme.</ref>

Iată, în sfîrşit, exemple care constituie, în starea de azi a limbii, neîngăduite greşeli: ''a place'' în loc de ''a plăcea'' - forma lungă a infinitivului este ''plăcere'', nu ''plácere'', deci avem aici un exemplu de verb de conjugarea a doua, şi expresia curentă ''mi-ar place'' nu ar fi corectă decît dacă s-ar zice ''mi-ar face plácere''.

''A apare'' este astăzi aproape general şi nu rareori citim ''va apare'', deşi verbul acesta este derivat cu prefixul ''ad-'' de la ''pareo'', care a dat în limba română pe ''a părea''; ''a pare'' se aude mai rar (''mi-ar pare bine''), poate din cauză că se simte legătura cu forma infinitivului lung ''părere''. Nimeni n-ar spune ''a vede'', dar mulţi spun ''a prevede'' şi chiar ''prevédere'', accentuat pe ''ve''.

Iată acum şi un caz de confuzie între conjugările a treia şi a patra: prin analogie cu ''a şti'', s-a ajuns şi la ''a scri'' (''scrim, scriţi''), căci se zice ''ştiu'' şi ''scriu'', dar cine va îndrăzni să zică ''scrire'' în loc de ''scriere''?

Am început prin a arăta că încurcături de felul indicat s-au făcut încă din epoca latină şi au continuat să se facă de-a lungul istoriei limbii române, astfel încît multe din formele noi sînt singurele acceptate. Atunci ce importanţă are că se fac şi astăzi confuzii şi de ce să ne ridicăm contra lor? Pentru că aceste confuzii duc la conjugări mixte, la excepţii de la reguli şi complică morfologia noastră, care şi aşa este destul de complicată. Ar trebui, de exemplu, să stabilim că, în afară de cele patru conjugări cunoscute, mai avem una cu infinitivul scurt terminat în ''-e'', dar cu infinitivul lung în ''-ére'' (''a pare'', dar ''părere''), sau infinitivul scurt în ''-i'', dar cu cel lung în ''-ere'' (''a scri'', dar ''scriere'').

Complicaţiile acestea nu pot decît confuzii într-o limbă, ceea ce nu e deloc de dorit. De altfel, dispariţia parţială a conjugărilor a doua şi a treia e datorată tocmai complicaţiei lor. Cum vreţi ca o conjugare care are prezentul ''sug'', perfectul ''supsei'' şi participiul ''supt'' să facă prozeliţi? În cazul cel mai bun, admiţînd că analogia ar unifica din nou conjugarea verbelor de felul acesta, tot am putea reproşa erorilor de care m-am ocupat aici că produc nestabilitate, deci nesiguranţă.

Alexandru Graur - Adevĕrul, 16.IV.1930

{{RefList}}

[[Categorie:Sincronizare]]
[[Categorie:Articole:Alexandru Graur]]

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 4 octombrie 2012 10:19
Linia 1:		Linia 1:
	== Puțină gramatică - „mi-ar place” ==		== Puțină gramatică - „mi-ar place” ==

	În limba română, se ~~ştie~~, sînt patru conjugări. Dar numai două dintre ele sînt vii, continuă adică să formeze verbe noi. Acestea sînt conjugarea întîi, în ''-a, -are'' şi a patra, în ''-i, -ire''. [...]		În limba română, se știe, sînt patru conjugări. Dar numai două dintre ele sînt vii, continuă adică să formeze verbe noi. Acestea sînt conjugarea întîi, în ''-a, -are'' și a patra, în ''-i, -ire''. [...]

	Celelalte două conjugări sînt moarte, adică se mărginesc la verbele care s-au format odată, demult, şi care, pe măsură ce trece vremea, cad în desuetudine sau sînt ~~cîştigate~~ de celelalte conjugări. De fapt, încă din limba latină aceste două conjugări încetaseră a fi productive.		Celelalte două conjugări sînt moarte, adică se mărginesc la verbele care s-au format odată, demult, și care, pe măsură ce trece vremea, cad în desuetudine sau sînt cîștigate de celelalte conjugări. De fapt, încă din limba latină aceste două conjugări încetaseră a fi productive.

	Primul semn de slăbiciune pe care-l dau conjugarea a doua şi a treia e faptul că se confundă adesea între ele. Încă din limba latină apar exemple de această confuzie: verbele ''a rîde'' şi ''a teme'', care erau de conjugarea a doua, au trecut la conjugarea a treia şi s-au păstrat ca atare în toate limbile romanice; în schimb ''a cădea'' şi ''a scădea'', care erau de conjugarea a treia, au trecut la conjugarea a doua.		Primul semn de slăbiciune pe care-l dau conjugarea a doua și a treia e faptul că se confundă adesea între ele. Încă din limba latină apar exemple de această confuzie: verbele ''a rîde'' și ''a teme'', care erau de conjugarea a doua, au trecut la conjugarea a treia și s-au păstrat ca atare în toate limbile romanice; în schimb ''a cădea'' și ''a scădea'', care erau de conjugarea a treia, au trecut la conjugarea a doua.

	Iată şi o ~~explicaţie~~ a acestei confuzii: la unele moduri şi timpuri conjugarea a doua şi a treia au ~~aceeaşi~~ formă, de exemplu participiul de la ''a bate'' e ''bătut'', iar cel de la ''a vedea'' e ''văzut''; la fel cu perfectul simplu: ''văzui'' şi ''bătui'', cu imperfectul, cu mai mult ca perfectul etc. De aceea se poate forma din nou şi infinitivul la fel pentru amîndouă verbele: după ''a vedea'', se face ''a bătea'', iar după ''a bate'', se face ''a prevede''.		Iată și o explicație a acestei confuzii: la unele moduri și timpuri conjugarea a doua și a treia au aceeași formă, de exemplu participiul de la ''a bate'' e ''bătut'', iar cel de la ''a vedea'' e ''văzut''; la fel cu perfectul simplu: ''văzui'' și ''bătui'', cu imperfectul, cu mai mult ca perfectul etc. De aceea se poate forma din nou și infinitivul la fel pentru amîndouă verbele: după ''a vedea'', se face ''a bătea'', iar după ''a bate'', se face ''a prevede''.

	La drept vorbind, verbele de conjugarea a treia nu apar decît rareori trecute la a doua, mai cu seamă în graiul copiilor: ''a bătea'', ''a făcea'', ''a trimitea'' etc., sînt forme pe care nu le scrie nimeni dintre ~~adulţi~~ pînă acum. Mult mai serioase sînt exemplele de verbe de conjugarea a doua trecute la conjugarea a treia, ceea ce se explică prin faptul că verbele de conjugarea a doua sînt mult mai ~~puţine~~, vreo douăzeci în total.		La drept vorbind, verbele de conjugarea a treia nu apar decît rareori trecute la a doua, mai cu seamă în graiul copiilor: ''a bătea'', ''a făcea'', ''a trimitea'' etc., sînt forme pe care nu le scrie nimeni dintre adulți pînă acum. Mult mai serioase sînt exemplele de verbe de conjugarea a doua trecute la conjugarea a treia, ceea ce se explică prin faptul că verbele de conjugarea a doua sînt mult mai puține, vreo douăzeci în total.

	Putem pleca de la un exemplu ca ''a rămîne'', care se generalizează din ce în ce în locul lui ''a rămînea'', astfel că azi forma a doua poate părea ~~greşită~~. De aici ajungem la exemple ca ''a umple'' în loc de ''a umplea'', la fel de răspîndite amîndouă.<ref>S-au impus între timp formele ''a rămîne'' şi ''a umple'', recomandate de norme.</ref>		Putem pleca de la un exemplu ca ''a rămîne'', care se generalizează din ce în ce în locul lui ''a rămînea'', astfel că azi forma a doua poate părea greșită. De aici ajungem la exemple ca ''a umple'' în loc de ''a umplea'', la fel de răspîndite amîndouă.<ref>S-au impus între timp formele ''a rămîne'' și ''a umple'', recomandate de norme.</ref>

	Iată, în ~~sfîrşit~~, exemple care constituie, în starea de azi a limbii, neîngăduite ~~greşeli~~: ''a place'' în loc de ''a plăcea'' - forma lungă a infinitivului este ''plăcere'', nu ''plácere'', deci avem aici un exemplu de verb de conjugarea a doua, şi expresia curentă ''mi-ar place'' nu ar fi corectă decît dacă s-ar zice ''mi-ar face plácere''.		Iată, în sfîrșit, exemple care constituie, în starea de azi a limbii, neîngăduite greșeli: ''a place'' în loc de ''a plăcea'' - forma lungă a infinitivului este ''plăcere'', nu ''plácere'', deci avem aici un exemplu de verb de conjugarea a doua, și expresia curentă ''mi-ar place'' nu ar fi corectă decît dacă s-ar zice ''mi-ar face plácere''.

	''A apare'' este astăzi aproape general şi nu rareori citim ''va apare'', ~~deşi~~ verbul acesta este derivat cu prefixul ''ad-'' de la ''pareo'', care a dat în limba română pe ''a părea''; ''a pare'' se aude mai rar (''mi-ar pare bine''), poate din cauză că se simte legătura cu forma infinitivului lung ''părere''. Nimeni n-ar spune ''a vede'', dar ~~mulţi~~ spun ''a prevede'' şi chiar ''prevédere'', accentuat pe ''ve''.		''A apare'' este astăzi aproape general și nu rareori citim ''va apare'', deși verbul acesta este derivat cu prefixul ''ad-'' de la ''pareo'', care a dat în limba română pe ''a părea''; ''a pare'' se aude mai rar (''mi-ar pare bine''), poate din cauză că se simte legătura cu forma infinitivului lung ''părere''. Nimeni n-ar spune ''a vede'', dar mulți spun ''a prevede'' și chiar ''prevédere'', accentuat pe ''ve''.

	Iată acum şi un caz de confuzie între conjugările a treia şi a patra: prin analogie cu ''a ~~şti~~'', s-a ajuns şi la ''a scri'' (''scrim, ~~scriţi~~''), căci se zice ''~~ştiu~~'' şi ''scriu'', dar cine va îndrăzni să zică ''scrire'' în loc de ''scriere''?		Iată acum și un caz de confuzie între conjugările a treia și a patra: prin analogie cu ''a ști'', s-a ajuns și la ''a scri'' (''scrim, scriți''), căci se zice ''știu'' și ''scriu'', dar cine va îndrăzni să zică ''scrire'' în loc de ''scriere''?

	Am început prin a arăta că încurcături de felul indicat s-au făcut încă din epoca latină şi au continuat să se facă de-a lungul istoriei limbii române, astfel încît multe din formele noi sînt singurele acceptate. Atunci ce ~~importanţă~~ are că se fac şi astăzi confuzii şi de ce să ne ridicăm contra lor? Pentru că aceste confuzii duc la conjugări mixte, la ~~excepţii~~ de la reguli şi complică morfologia noastră, care ~~şi aşa~~ este destul de complicată. Ar trebui, de exemplu, să stabilim că, în afară de cele patru conjugări cunoscute, mai avem una cu infinitivul scurt terminat în ''-e'', dar cu infinitivul lung în ''-ére'' (''a pare'', dar ''părere''), sau infinitivul scurt în ''-i'', dar cu cel lung în ''-ere'' (''a scri'', dar ''scriere'').		Am început prin a arăta că încurcături de felul indicat s-au făcut încă din epoca latină și au continuat să se facă de-a lungul istoriei limbii române, astfel încît multe din formele noi sînt singurele acceptate. Atunci ce importanță are că se fac și astăzi confuzii și de ce să ne ridicăm contra lor? Pentru că aceste confuzii duc la conjugări mixte, la excepții de la reguli și complică morfologia noastră, care și așa este destul de complicată. Ar trebui, de exemplu, să stabilim că, în afară de cele patru conjugări cunoscute, mai avem una cu infinitivul scurt terminat în ''-e'', dar cu infinitivul lung în ''-ére'' (''a pare'', dar ''părere''), sau infinitivul scurt în ''-i'', dar cu cel lung în ''-ere'' (''a scri'', dar ''scriere'').

	~~Complicaţiile~~ acestea nu pot decît confuzii într-o limbă, ceea ce nu e deloc de dorit. De altfel, ~~dispariţia parţială~~ a conjugărilor a doua şi a treia e datorată tocmai ~~complicaţiei~~ lor. Cum ~~vreţi~~ ca o conjugare care are prezentul ''sug'', perfectul ''supsei'' şi participiul ''supt'' să facă ~~prozeliţi~~? În cazul cel mai bun, ~~admiţînd~~ că analogia ar unifica din nou conjugarea verbelor de felul acesta, tot am putea ~~reproşa~~ erorilor de care m-am ocupat aici că produc nestabilitate, deci ~~nesiguranţă~~.		Complicațiile acestea nu pot decît confuzii într-o limbă, ceea ce nu e deloc de dorit. De altfel, dispariția parțială a conjugărilor a doua și a treia e datorată tocmai complicației lor. Cum vreți ca o conjugare care are prezentul ''sug'', perfectul ''supsei'' și participiul ''supt'' să facă prozeliți? În cazul cel mai bun, admițînd că analogia ar unifica din nou conjugarea verbelor de felul acesta, tot am putea reproșa erorilor de care m-am ocupat aici că produc nestabilitate, deci nesiguranță.

	<references />		<references />