Articol/Ionel Funeriu/accentul I - Revizia istoricului

Radu Borza la 27 martie 2020 15:46

2020-03-27T15:46:26Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 27 martie 2020 18:46
Linia 1:		Linia 1:
	[[Fișier:Biografii_lexicale_Ionel_Funeriu_2019.png\|thumb\|right\|alt=Biografii lexicale\|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019]]		[[Fișier:Biografii_lexicale_Ionel_Funeriu_2019.png\|thumb\|right\|alt=Biografii lexicale\|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019]]

	În română, accentul este liber, putând atinge oricare din silabele cuvântului, de la ultima până la prima: ''că-lă-~~t<u>o</u>r~~'', ''lu-mâ-~~n<u>a</u>~~-re'', ''câm-~~p<u>i</u>~~-i-le'', ''~~v<u>a</u>~~-lu-ri-le''. În alte limbi, accentul este întotdeauna ''fix'': în franceză, cade pe ultima silabă (''~~mais<u>o</u>n~~'', ''~~sentim<u>e</u>nt~~''), iar în maghiară numai pe prima (''~~k<u>e</u>nyér~~'' ~~„pâine"~~, ''~~v<u>á</u>ros~~'' ,,~~oraș“~~). Celelalte limbi romanice — italiana, portugheza și spaniola — au accentul liber, la fel engleza, germana sau rusa.		În română, accentul este liber, putând atinge oricare din silabele cuvântului, de la ultima până la prima: ''că-lă-tor'', ''lu-mâ-na-re'', ''câm-pi-i-le'', ''va-lu-ri-le''. În alte limbi, accentul este întotdeauna ''fix'': în franceză, cade pe ultima silabă (''maison'', ''sentiment''), iar în maghiară numai pe prima (''kenyér'' „pâine”, ''város'' ,,oraș”). Celelalte limbi romanice — italiana, portugheza și spaniola — au accentul liber, la fel engleza, germana sau rusa.

	Limba este o instituție cu deosebire ~~„oportunistă"~~. Ea ~~„profită"~~ de orice amănunt care îi iese în cale. Faptul că un singur grup sonor — să zicem ''v-e-s-e-l-ă'' — poate fi accentuat în două feluri: fie ''~~v<u>e</u>selă~~'', fie ''~~ves<u>e</u>lă~~'', îi oferă oportunitate limbii să atribuie un sens diferit fiecăruia: ~~„voios"~~, „bine ~~dispus"~~, în primul caz, și: „ansamblu de piese și accesorii destinate a servi la ~~masă"~~, în cel de-al doilea. Sunt așa-numitele ''omografe neomofone'', adică elemente lexicale care se scriu la fel, dar se rostesc diferit. Mai adaug câteva: ''~~c<u>o</u>pii~~'' și ''~~cop<u>i</u>i~~'', ''~~t<u>o</u>rturi~~'' și ''~~tort<u>u</u>ri~~'', ~~<u>~~''~~u</u>mbrele~~'' și ''~~umbr<u>e</u>le~~'', lăsându-vă dumneavoastră plăcerea să descoperiți altele, că mai sunt destule. Asemenea posibilitate nu există nici în franceză, nici în maghiară și în nicio altă limbă cu accent fix (poloneza, de exemplu).		Limba este o instituție cu deosebire „oportunistă”. Ea „profită” de orice amănunt care îi iese în cale. Faptul că un singur grup sonor — să zicem ''v-e-s-e-l-ă'' — poate fi accentuat în două feluri: fie ''veselă'', fie ''veselă'', îi oferă oportunitate limbii să atribuie un sens diferit fiecăruia: „voios”, „bine dispus”, în primul caz, și: „ansamblu de piese și accesorii destinate a servi la masă”, în cel de-al doilea. Sunt așa-numitele ''omografe neomofone'', adică elemente lexicale care se scriu la fel, dar se rostesc diferit. Mai adaug câteva: ''copii'' și ''copii'', ''torturi'' și ''torturi'', ''umbrele'' și ''umbrele'', lăsându-vă dumneavoastră plăcerea să descoperiți altele, că mai sunt destule. Asemenea posibilitate nu există nici în franceză, nici în maghiară și în nicio altă limbă cu accent fix (poloneza, de exemplu).

	De regulă, în ortografia română, accentul nu se notează. Cea mai importantă lucrare normativă (DOOM 2005) îl recomandă doar prin excepție: „numai atunci când nenotarea lui ar putea duce la ~~confuzii”~~.		De regulă, în ortografia română, accentul nu se notează. Cea mai importantă lucrare normativă (DOOM 2005) îl recomandă doar prin excepție: „numai atunci când nenotarea lui ar putea duce la confuzii ».

	Nu întotdeauna schimbarea accentuării modifică sensul cuvântului: ~~<u>~~''~~a</u>ripă~~'' ori ''~~ar<u>i</u>pă~~'', ''~~bl<u>e</u>stem~~'', ori ''~~blest<u>e</u>m~~'' semnifică același lucru. O caracteristică a poeziei românești și — ca frecvență — singulară în poezia europeană, este recurența unor asemenea ''dublete'' în versuri. Alecsandri, într-o notă la începutul volumului ''Suvenire'', atrage atenția asupra acestei subtilități, explicând cititorilor săi că „poezia, ca o fiică bună a României, adoptează cu drag toate aceste pronunții deosebite și le întrebuințează după cuviința ritmului și după îndemnul ~~armoniei"~~. Multe exemple se pot găsi, dar mai edificator decât toate pare a fi cel din poezia ''Răscoala sufletului'' a lui Arghezi, unde același cuvânt e accentuat diferit în două versuri consecutive.		Nu întotdeauna schimbarea accentuării modifică sensul cuvântului: ''aripă'' ori ''aripă'', ''blestem'', ori ''blestem'' semnifică același lucru. O caracteristică a poeziei românești și — ca frecvență — singulară în poezia europeană, este recurența unor asemenea ''dublete'' în versuri. Alecsandri, într-o notă la începutul volumului ''Suvenire'', atrage atenția asupra acestei subtilități, explicând cititorilor săi că „poezia, ca o fiică bună a României, adoptează cu drag toate aceste pronunții deosebite și le întrebuințează după cuviința ritmului și după îndemnul armoniei”. Multe exemple se pot găsi, dar mai edificator decât toate pare a fi cel din poezia ''Răscoala sufletului'' a lui Arghezi, unde același cuvânt e accentuat diferit în două versuri consecutive.

	Nu te juca de-a ''~~bl<u>e</u>stemul~~'', Părinte,		Nu te juca de-a ''blestemul'', Părinte,

	Că este foc ''~~blest<u>e</u>mul~~'' și nu minte.		Că este foc ''blestemul'' și nu minte.

	Accentul ne mai ~~„spune"~~ din ce ~~limba~~ am preluat un neologism: ~~<u>~~''~~i</u>ntim~~'' din lat. ~~<u>~~''~~i</u>ntimus~~'', dar ''~~int<u>i</u>m~~'' din fr. ''~~int<u>i</u>me~~'', ~~<u>~~''~~a</u>ntic~~'' din lat. ~~<u>~~''~~a</u>ntiquus~~'', dar ''~~ant<u>i</u>c~~'' din fr. ''~~ant<u>i</u>que~~'', ''~~v<u>i</u>ctimă~~'' din lat. ''~~v<u>i</u>ctima~~'', dar ''~~vict<u>i</u>mă~~'' din fr. ''~~vict<u>i</u>me~~''. Și cuvântul ''profesor'' cunoaște două accentuări, dupa modelul limbii din care a fost preluat: ''~~prof<u>e</u>sor~~<ref name=~~"ftn1"~~> Astăzi s-a generalizat cuvântul paroxiton: ''~~prof<u>e</u>sor~~'', pentru că româna preferă accetuarea pe penultima silabă, atunci când accentul este ezitant (mai degrabă ~~<u>~~''~~u</u>nic~~'' și ~~<u>~~''~~a</u>ntic~~'' decât ''~~un<u>i</u>c~~'' și ''~~ant<u>i</u>c~~'').</ref> din germ. (der) ''~~Prof<u>e</u>ssor~~'', dar și ''~~profes<u>o</u>r~~'' din it. ''~~profess<u>o</u>re~~'' sau din fr. ''~~profess<u>eu</u>r~~''. În secolul al XX-lea, la început, intelectualii din Vechiul Regat urmau accentuarea romanică (it., fr.), azi aproape abandonată. Se constată ușor în versuri, unde exigențele ritmului o certifică. Călinescu, ''Profesorul de latină'':		Accentul ne mai „spune” din ce limbă am preluat un neologism: ''intim'' din lat. ''intimus'', dar ''intim'' din fr. ''intime'', ''antic'' din lat. ''antiquus'', dar ''antic'' din fr. ''antique'', ''victimă'' din lat. ''victima'', dar ''victimă'' din fr. ''victime''. Și cuvântul ''profesor'' cunoaște două accentuări, dupa modelul limbii din care a fost preluat: ''profesor<ref name=”ftn1”> Astăzi s-a generalizat cuvântul paroxiton: ''profesor'', pentru că româna preferă accetuarea pe penultima silabă, atunci când accentul este ezitant (mai degrabă ''unic'' și ''antic'' decât ''unic'' și ''antic'').</ref> din germ. (der) ''Professor'', dar și ''profesor'' din it. ''professore'' sau din fr. ''professeur''. În secolul al XX-lea, la început, intelectualii din Vechiul Regat urmau accentuarea romanică (it., fr.), azi aproape abandonată. Se constată ușor în versuri, unde exigențele ritmului o certifică. Călinescu, ''Profesorul de latină'':

	''~~Profes<u>o</u>rul~~'' de latină		''Profesorul'' de latină

	În clasă intra cu zel		În clasă intra cu zel
Linia 33:		Linia 33:
	Al tinereții mele —		Al tinereții mele —

	Pedanți ''~~profes<u>o</u>ri~~''		Pedanți ''profesori''

	Și examene grele...		Și examene grele...

	Un ochi expert, dedat la umanioare, observă imediat că ritmul poeziei i-ar fi permis lui Bacovia să accentueze ''~~prof<u>e</u>sori~~'', ca în Transilvania: n-ar fi avut altceva de făcut decât să schimbe topica în versul 3: „''~~prof<u>e</u>sori~~'' ~~pedanți"~~.		Un ochi expert, dedat la umanioare, observă imediat că ritmul poeziei i-ar fi permis lui Bacovia să accentueze ''profesori'', ca în Transilvania: n-ar fi avut altceva de făcut decât să schimbe topica în versul 3: „''profesori'' pedanți”.

			----
	<references/>		<references/>

Radu Borza la 1 ianuarie 2020 12:04

2020-01-01T12:04:37Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 1 ianuarie 2020 15:04
Linia 1:		Linia 1:
	[[Fișier:Biografii_lexicale_Ionel_Funeriu_2019.png\|thumb\|right\|alt=Biografii lexicale\|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019]]		[[Fișier:Biografii_lexicale_Ionel_Funeriu_2019.png\|thumb\|right\|alt=Biografii lexicale\|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019]]
	~~''accentul (I)''~~


	În română, accentul este liber, putând atinge oricare din silabele cuvântului, de la ultima până la prima: ''că-lă-t<u>o</u>r'', ''lu-mâ-n<u>a</u>-re'', ''câm-p<u>i</u>-i-le'', ''v<u>a</u>-lu-ri-le''. În alte limbi, accentul este întotdeauna ''fix'': în franceză, cade pe ultima silabă (''mais<u>o</u>n'', ''sentim<u>e</u>nt''), iar în maghiară numai pe prima (''k<u>e</u>nyér'' „pâine", ''v<u>á</u>ros'' ,,oraș“). Celelalte limbi romanice — italiana, portugheza și spaniola — au accentul liber, la fel engleza, germana sau rusa.		În română, accentul este liber, putând atinge oricare din silabele cuvântului, de la ultima până la prima: ''că-lă-t<u>o</u>r'', ''lu-mâ-n<u>a</u>-re'', ''câm-p<u>i</u>-i-le'', ''v<u>a</u>-lu-ri-le''. În alte limbi, accentul este întotdeauna ''fix'': în franceză, cade pe ultima silabă (''mais<u>o</u>n'', ''sentim<u>e</u>nt''), iar în maghiară numai pe prima (''k<u>e</u>nyér'' „pâine", ''v<u>á</u>ros'' ,,oraș“). Celelalte limbi romanice — italiana, portugheza și spaniola — au accentul liber, la fel engleza, germana sau rusa.

Radu Borza la 1 ianuarie 2020 11:51

2020-01-01T11:51:00Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 1 ianuarie 2020 14:51
Linia 1:		Linia 1:
			[[Fișier:Biografii_lexicale_Ionel_Funeriu_2019.png\|thumb\|right\|alt=Biografii lexicale\|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019]]
	''accentul (I)''		''accentul (I)''

Anca Alexandru la 17 decembrie 2019 19:05

2019-12-17T19:05:47Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 17 decembrie 2019 22:05
Linia 44:		Linia 44:
	[[Categorie:Sincronizare]]		[[Categorie:Sincronizare]]
	[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]		[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]
	{{CuvinteCheie\|accent, ortografie, omograf, omofon, copil, tort, vesel, umbră, umbrelă, aripă, blestem, intim, antic, profesor}}		{{CuvinteCheie\|accent, ortografie, omograf, omofon, copil, tort, tortură, vesel, veselă, umbră, umbrelă, aripă, blestem, intim, antic, profesor}}

Anca Alexandru la 17 decembrie 2019 13:33

2019-12-17T13:33:24Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 17 decembrie 2019 16:33
Linia 44:		Linia 44:
	[[Categorie:Sincronizare]]		[[Categorie:Sincronizare]]
	[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]		[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]
			{{CuvinteCheie\|accent, ortografie, omograf, omofon, copil, tort, vesel, umbră, umbrelă, aripă, blestem, intim, antic, profesor}}

Radu Borza la 17 decembrie 2019 02:38

2019-12-17T02:38:00Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 17 decembrie 2019 05:38
Linia 41:		Linia 41:

	<references/>		<references/>

			[[Categorie:Sincronizare]]
			[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]

Radu Borza: /versiune inițială/

2019-12-17T02:36:14Z

versiune inițială

Pagină nouă

''accentul (I)''

În română, accentul este liber, putând atinge oricare din silabele cuvântului, de la ultima până la prima: ''că-lă-tor'', ''lu-mâ-na-re'', ''câm-pi-i-le'', ''va-lu-ri-le''. În alte limbi, accentul este întotdeauna ''fix'': în franceză, cade pe ultima silabă (''maison'', ''sentiment''), iar în maghiară numai pe prima (''kenyér'' „pâine", ''város'' ,,oraș“). Celelalte limbi romanice — italiana, portugheza și spaniola — au accentul liber, la fel engleza, germana sau rusa.

Limba este o instituție cu deosebire „oportunistă". Ea „profită" de orice amănunt care îi iese în cale. Faptul că un singur grup sonor — să zicem ''v-e-s-e-l-ă'' — poate fi accentuat în două feluri: fie ''veselă'', fie ''veselă'', îi oferă oportunitate limbii să atribuie un sens diferit fiecăruia: „voios", „bine dispus", în primul caz, și: „ansamblu de piese și accesorii destinate a servi la masă", în cel de-al doilea. Sunt așa-numitele ''omografe neomofone'', adică elemente lexicale care se scriu la fel, dar se rostesc diferit. Mai adaug câteva: ''copii'' și ''copii'', ''torturi'' și ''torturi'', ''umbrele'' și ''umbrele'', lăsându-vă dumneavoastră plăcerea să descoperiți altele, că mai sunt destule. Asemenea posibilitate nu există nici în franceză, nici în maghiară și în nicio altă limbă cu accent fix (poloneza, de exemplu).

De regulă, în ortografia română, accentul nu se notează. Cea mai importantă lucrare normativă (DOOM 2005) îl recomandă doar prin excepție: „numai atunci când nenotarea lui ar putea duce la confuzii”.

Nu întotdeauna schimbarea accentuării modifică sensul cuvântului: ''aripă'' ori ''aripă'', ''blestem'', ori ''blestem'' semnifică același lucru. O caracteristică a poeziei românești și — ca frecvență — singulară în poezia europeană, este recurența unor asemenea ''dublete'' în versuri. Alecsandri, într-o notă la începutul volumului ''Suvenire'', atrage atenția asupra acestei subtilități, explicând cititorilor săi că „poezia, ca o fiică bună a României, adoptează cu drag toate aceste pronunții deosebite și le întrebuințează după cuviința ritmului și după îndemnul armoniei". Multe exemple se pot găsi, dar mai edificator decât toate pare a fi cel din poezia ''Răscoala sufletului'' a lui Arghezi, unde același cuvânt e accentuat diferit în două versuri consecutive.

Nu te juca de-a ''blestemul'', Părinte,

Că este foc ''blestemul'' și nu minte.

Accentul ne mai „spune" din ce limba am preluat un neologism: ''intim'' din lat. ''intimus'', dar ''intim'' din fr. ''intime'', ''antic'' din lat. ''antiquus'', dar ''antic'' din fr. ''antique'', ''victimă'' din lat. ''victima'', dar ''victimă'' din fr. ''victime''. Și cuvântul ''profesor'' cunoaște două accentuări, dupa modelul limbii din care a fost preluat: ''profesor<ref name="ftn1"> Astăzi s-a generalizat cuvântul paroxiton: ''profesor'', pentru că româna preferă accetuarea pe penultima silabă, atunci când accentul este ezitant (mai degrabă ''unic'' și ''antic'' decât ''unic'' și ''antic'').</ref> din germ. (der) ''Professor'', dar și ''profesor'' din it. ''professore'' sau din fr. ''professeur''. În secolul al XX-lea, la început, intelectualii din Vechiul Regat urmau accentuarea romanică (it., fr.), azi aproape abandonată. Se constată ușor în versuri, unde exigențele ritmului o certifică. Călinescu, ''Profesorul de latină'':

''Profesorul'' de latină

În clasă intra cu zel

Cum suna din clopoțel.

Suflând nasul cu amploare,

Zelos, sinistru prolog,

Ne găbjea prin catalog.

și Bacovia, ''Liceu'':

Liceu — cimitir

Al tinereții mele —

Pedanți ''profesori''

Și examene grele...

Un ochi expert, dedat la umanioare, observă imediat că ritmul poeziei i-ar fi permis lui Bacovia să accentueze ''profesori'', ca în Transilvania: n-ar fi avut altceva de făcut decât să schimbe topica în versul 3: „''profesori'' pedanți".

<references/>