Articol/Ionel Funeriu/etimologii populare (II) - Revizia istoricului

Matei GALL la 27 februarie 2023 14:52

2023-02-27T14:52:49Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 27 februarie 2023 17:52
Linia 3:		Linia 3:
	Din articolul meu precedent s-ar putea trage concluzia că numai oamenii fără prea multă școală produc acele malversații lexico-semantice pe care lingvistica le-a numit ''etimologii populare ''(''cumpărătivă'' în loc de ''cooperativă'', ''lăcrămație'' în loc de ''reclamație'' etc.). Nu e chiar așa. Se întâmplă câteodată să clacheze și oameni cu o anumită pregătire intelectuală. Comentez mai jos două asemenea erori pe care le-am auzit „cu urechile mele”, cum se zice în popor.		Din articolul meu precedent s-ar putea trage concluzia că numai oamenii fără prea multă școală produc acele malversații lexico-semantice pe care lingvistica le-a numit ''etimologii populare ''(''cumpărătivă'' în loc de ''cooperativă'', ''lăcrămație'' în loc de ''reclamație'' etc.). Nu e chiar așa. Se întâmplă câteodată să clacheze și oameni cu o anumită pregătire intelectuală. Comentez mai jos două asemenea erori pe care le-am auzit „cu urechile mele”, cum se zice în popor.

	Am asistat, cu ocazia unei inspecții, la o lecție de literatură. La un moment dat, vorbind despre calul lui Harap-Alb, profesoara întreabă: „copii, ați văzut că, virgulă, calul mânca jăratic?” Prefăcându-mă că nu înțeleg ce caută virgula între ''că'' și ''calul'', i-am cerut explicații la sfârșitul orei. Răspunsul a venit prompt: „am vrut sa evit ''cacafonia''”. Mi-am dat seama imediat ca profesoara nu cunoștea nici originea, nici semnificația exactă a termenului. Neologismul ''cacofonie'' nu are legătură cu repetarea, dezagreabilă a lui ''ca'', ci provine de la grecescul ''kakos'' = urât, în asociere cu ''phonos'' = sunet. Dicționarele definesc net cuvântul ''cacofonie'': „asociere neplăcută de sunete”. Dacă zicem: „se dusese să se sesizeze sistematic” (încercați pe cont propriu dacă nu mă credeți) putem fi acuzați, pe bună dreptate, de... ''cacofonie''. Dimpotrivă, în versul lui Eminescu: „Argint e pe ape și aur în aer” sau al lui Macedonski: „Pe balta clară barca molatecă plutea”, revenirea armonică a vocalei ''a'' este percepută ca o „asociere agreabilă de sunete”, adică o... ''eufonie'' (gr. ''eu''- „plăcut”).		Am asistat, cu ocazia unei inspecții, la o lecție de literatură. La un moment dat, vorbind despre calul lui Harap-Alb, profesoara întreabă: „copii, ați văzut că, virgulă, calul mânca jăratic?” Prefăcându-mă că nu înțeleg ce caută virgula între ''că'' și ''calul'', i-am cerut explicații la sfârșitul orei. Răspunsul a venit prompt: „am vrut să evit ''cacafonia''”. Mi-am dat seama imediat că profesoara nu cunoștea nici originea, nici semnificația exactă a termenului. Neologismul ''cacofonie'' nu are legătură cu repetarea, dezagreabilă a lui ''ca'', ci provine de la grecescul ''kakos'' = urât, în asociere cu ''phonos'' = sunet. Dicționarele definesc net cuvântul ''cacofonie'': „asociere neplăcută de sunete”. Dacă zicem: „se dusese să se sesizeze sistematic” (încercați pe cont propriu dacă nu mă credeți) putem fi acuzați, pe bună dreptate, de... ''cacofonie''. Dimpotrivă, în versul lui Eminescu: „Argint e pe ape și aur în aer” sau al lui Macedonski: „Pe balta clară barca molatecă plutea”, revenirea armonică a vocalei ''a'' este percepută ca o „asociere agreabilă de sunete”, adică o... ''eufonie'' (gr. ''eu''- „plăcut”).

	Altădată, în cancelaria unui liceu industrial, directorul școlii a folosit verbul ''a oripila''. Atât numai că persoana pronunța ''oribila''. Colegii lui, pe care-i trata de sus, cum am observat, schimbau între ei priviri semnificative. Unul n-a îndrăznit să-l corecteze. Prima dată am crezut că n-am auzit bine, dar omului îi căzuse cu tronc cuvântul și insista cu... ''oribilismele'' lui, fiind convins că verbul său este un derivat de la cuvântul-bază — ''oribil''. Trebuie să recunoaștem că numai un om cu oarecare știință de carte poate „îmbogăți” limba română cu asemenea monstruozitate lexicală, pentru că un om fără școală n-a folosit în viața lui nici adjectivul ''oribil'', nici verbul ''a oripila''. Directorul nostru trecuse prin școală, nu-i vorbă, dar cam fără folos cum se vede.		Altădată, în cancelaria unui liceu industrial, directorul școlii a folosit verbul ''a oripila''. Atât numai că persoana pronunța ''oribila''. Colegii lui, pe care-i trata de sus, cum am observat, schimbau între ei priviri semnificative. Unul n-a îndrăznit să-l corecteze. Prima dată am crezut că n-am auzit bine, dar omului îi căzuse cu tronc cuvântul și insista cu... ''oribilismele'' lui, fiind convins că verbul său este un derivat de la cuvântul-bază — ''oribil''. Trebuie să recunoaștem că numai un om cu oarecare știință de carte poate „îmbogăți” limba română cu asemenea monstruozitate lexicală, pentru că un om fără școală n-a folosit în viața lui nici adjectivul ''oribil'', nici verbul ''a oripila''. Directorul nostru trecuse prin școală, nu-i vorbă, dar cam fără folos cum se vede.

Anca Alexandru la 6 februarie 2020 20:23

2020-02-06T20:23:25Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 6 februarie 2020 23:23
Linia 15:		Linia 15:
	[[Categorie:Sincronizare]]		[[Categorie:Sincronizare]]
	[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]		[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]
			{{CuvinteCheie\|etimologie, popular, cacofonie, eufonie, oribil, oripila}}

Radu Borza: Pagină nouă: Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019 D...

2020-02-06T19:23:07Z

Pagină nouă: thumb|right|alt=Biografii lexicale|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019 D...

Pagină nouă

[[Fișier:Biografii_lexicale_Ionel_Funeriu_2019.png|thumb|right|alt=Biografii lexicale|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019]]

Din articolul meu precedent s-ar putea trage concluzia că numai oamenii fără prea multă școală produc acele malversații lexico-semantice pe care lingvistica le-a numit ''etimologii populare ''(''cumpărătivă'' în loc de ''cooperativă'', ''lăcrămație'' în loc de ''reclamație'' etc.). Nu e chiar așa. Se întâmplă câteodată să clacheze și oameni cu o anumită pregătire intelectuală. Comentez mai jos două asemenea erori pe care le-am auzit „cu urechile mele”, cum se zice în popor.

Am asistat, cu ocazia unei inspecții, la o lecție de literatură. La un moment dat, vorbind despre calul lui Harap-Alb, profesoara întreabă: „copii, ați văzut că, virgulă, calul mânca jăratic?” Prefăcându-mă că nu înțeleg ce caută virgula între ''că'' și ''calul'', i-am cerut explicații la sfârșitul orei. Răspunsul a venit prompt: „am vrut sa evit ''cacafonia''”. Mi-am dat seama imediat ca profesoara nu cunoștea nici originea, nici semnificația exactă a termenului. Neologismul ''cacofonie'' nu are legătură cu repetarea, dezagreabilă a lui ''ca'', ci provine de la grecescul ''kakos'' = urât, în asociere cu ''phonos'' = sunet. Dicționarele definesc net cuvântul ''cacofonie'': „asociere neplăcută de sunete”. Dacă zicem: „se dusese să se sesizeze sistematic” (încercați pe cont propriu dacă nu mă credeți) putem fi acuzați, pe bună dreptate, de... ''cacofonie''. Dimpotrivă, în versul lui Eminescu: „Argint e pe ape și aur în aer” sau al lui Macedonski: „Pe balta clară barca molatecă plutea”, revenirea armonică a vocalei ''a'' este percepută ca o „asociere agreabilă de sunete”, adică o... ''eufonie'' (gr. ''eu''- „plăcut”).

Altădată, în cancelaria unui liceu industrial, directorul școlii a folosit verbul ''a oripila''. Atât numai că persoana pronunța ''oribila''. Colegii lui, pe care-i trata de sus, cum am observat, schimbau între ei priviri semnificative. Unul n-a îndrăznit să-l corecteze. Prima dată am crezut că n-am auzit bine, dar omului îi căzuse cu tronc cuvântul și insista cu... ''oribilismele'' lui, fiind convins că verbul său este un derivat de la cuvântul-bază — ''oribil''. Trebuie să recunoaștem că numai un om cu oarecare știință de carte poate „îmbogăți” limba română cu asemenea monstruozitate lexicală, pentru că un om fără școală n-a folosit în viața lui nici adjectivul ''oribil'', nici verbul ''a oripila''. Directorul nostru trecuse prin școală, nu-i vorbă, dar cam fără folos cum se vede.

Lucrurile nu pot fi lămurite până la capăt fără a coborî în istoria lor. Dacă facem acest efort recuperator, constatăm că cele două cuvinte au pătruns în română din fr. ''horrible'' și, respectiv, ''horripiler'', fapt confirmat de toate dicționarele. Franceza însă le-a împrumutat, la rându-i, din latină, unde verbul ''horreo'' înseamnă a tremura de frică, a fi înspăimântat. Acestui cuvânt romanii i-au atașat sufixul -''ibilis'', obținând adjectivul ''horribilis'', ceea ce înseamnă înspăimântător, adică… ''oribil'' până la urmă.

Românescul ''a oripila'' este rezultatul unui parcurs asemănător. Verbul ''horreo'' avea, pe lângă sensurile descrise mai sus, și un înțeles oarecum mai special: „a sta drept (încremenit de teamă)”. Latina l-a asociat cu substantivul ''pilus'' = păr, obținând astfel compusul ''horripilare'', ceea ce tradus ''mot-à-mot'' înseamnă „părul care stă drept în sus (de frică)”. Expresiile ''mi s-a ridicat păru-n cap'' (de groază) sau, și mai expresiv, ''mi s-a făcut părul măciucă'' (fără gel) vin să confirme paralelismul unor asemenea aventuri lexicale.

P.S. Din ''horreo'' îl mai avem pe ''a abhora'' = a avea aversiune pentru ceva. Din ''pilus'' provine cuvântul vechi ''păr'' (''păros'', ''împăroșa'', ''împăroșat''), dar și neologismele: ''pilozitate'', ''a epila'', ''a depila'' etc. ''Capilar'', cu derivatele sale, este alcătuit din asocierea lui ''pilus'' cu ''caput'' = cap, iar ''capilarele'' sunt vasele de sânge subțiri ca firul de păr din cap. Din ''horreo'', îl avem, vechi de secole, și pe ''a urî'', atât numai că, erodat fonetic de uzul îndelungat, filiația este aici mai greu de perceput...

[[Categorie:Sincronizare]]
[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]