Anca Alexandru la 9 ianuarie 2020 08:37

2020-01-09T08:37:44Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 9 ianuarie 2020 11:37
Linia 23:		Linia 23:
	[[Categorie:Sincronizare]]		[[Categorie:Sincronizare]]
	[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]		[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]
			{{CuvinteCheie\|mujdei, usturoi, ai, must}}

Radu Borza: Pagină nouă: Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019 V...

2020-01-09T08:31:30Z

Pagină nouă: thumb|right|alt=Biografii lexicale|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019 V...

Pagină nouă

[[Fișier:Biografii_lexicale_Ionel_Funeriu_2019.png|thumb|right|alt=Biografii lexicale|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019]]

Verbul ''a arde'' provine din latinescul ''ardere''. Noi l-am moștenit de la cuceritorii romani acum aproape 2000 de ani, păstrând sensul din limba lor. Un sinonim pentru ''ardere'' era ''ustulare'' care însemna tot a arde. Nicio limbă din lume n-are nevoie de două cuvinte care să exprime exact aceeași noțiune. Când există acest pericol, limba se apără de inflație în două feluri: fie elimină un cuvânt, de obicei pe cel mai scurt, fie îl învestește cu sensuri noi pe unul, pentru a-l diferenția de celălalt. În cazul nostru, ''ustulare'' a dezvoltat un sens inedit: „a consuma ceva pregătit prin foc”. Se înțelege că una este o mâncare arsă (făcută scrum) și cu totul alta o mâncare pregătită la foc (fiartă, friptă sau coaptă). E evident că verbul nostru ''a ustura ''este descendentul lui ''ustulare''. Mai subtil de observat e faptul că, pornind de la ideea gastronomică a lui ''ustulare'', româna a creat substantivul ''usturoi''. Gustul puternic înțepător al legumei noastre a stat la originea derivării cu sufixul augmentativ ''-oi''. Probabil că, dacă papilele gustative ar fi fost mai puțin înțepate, româna s-ar fi folosit de un sufix diminutival, creând derivatul usturel.

Denumirea științifică a ''usturoiului'' este ''allium sativum'', ceea ce, într-o traducere liberă, ar fi „usturoiul care a fost plantat". Dicționarul etimologic al limbii latine (redactat de Ernout și Meillet) ne asigură că originea îndepărtată a cuvântului este indoeuropeanul ''alu'', ceea ce dovedește vechimea lui apreciabilă, dar și răspândirea legumei pe un vast teritoriu, din Asia până în Europa. Suferind acțiunea corozivă a legilor fonetice, lat. ''allium'' și-a redus treptat corpul fonetic în toate limbile neolatine: fr. ''ail'', it. ''aglio'', port. ''alho'', sp. ''ajo''. În graiurile românești din Ardeal, ''allium'' a devenit ''ai''. Mai mult, ''aiul'' „a încercat" să se consolideze în limbă creându-și familie. Prin derivare s-a obținut cuvântul ''aios'' = preparat culinar cu mult ''ai'', astăzi cu totul uitat. DEX-ul nu-l înregistrează. Îl găsim însă în ''Țiganiada'' lui Budai-Deleanu, drept component de bază în cârnații lui Parpangel din grădinile raiului:

Gardurile-acolo-s împletite

Tot cu fripți cârnăciori lungi, ''aioși'',

Cu plăcinte calde streșinite

Iar în loc dă pari tot cârtăboși.

Cuvântul ''ai'' e pe cale de dispariție azi. Puțină lume îl mai folosește chiar la țară. La excludere au concurat două lucruri: în primul rând, inconsistența lui fonetică: o silabă formată dintr-o vocală și o semivocală și apoi concurența cu forma de indicativ prezent, persoana a doua a verbului ''a avea'' = (''tu'') ''ai''…, căci una este să întrebi: „''ai'' usturoi?" și cam ciudat să întrebi: „ai ''ai''?”.

Conform DEX-ului, ''mujdei'' provine din combinația ''must'' + ''de'' + ''ai''... ''Miere de albine''?, treacă-meargă, însă ''mujdei de usturoi'' este un pur pleonasm care ar trebui evitat.

P.S. În ''Epoca de aur'', pe vremea nechezolului, când cafeaua era înlocuită cu năutul, benzina cu pseudocherosenul, becul cu lumânarea și carnea cu soia (''s-o ia'' dracu’, se zicea), sintagma ''icre de pește'' nu era pleonastică. Pe vremea aceea așadar, nu m-am mirat deloc când un chelner ne-a îndemnat la o sindrofie: „mâncați icre, sunt de pește"...

P.P.S. Un cititor anonim mă informează pe forum că, în Banat, ''leurdei'' i se spune ''aișor'', ceea ce, crede el, este un diminutiv de la ''ai''. Că e un diminutiv, nu-i nicio îndoială. Cât privește semnificație, și aceasta e valabilă, dar numai pentru graiul bănățean. În limba literară, lucrurile sunt puțin diferite: ''aișorul'' este o plantă „erbacee din familia liliaceelor cu frunze plane, roșietice și cu flori galbene-aurii (''allium ammoophilum'')”, căreia i se mai spune și ''usturoiță'', iar ''leurda'' este o „plantă erbacee bulboasă comestibilă din familia liliaceelor, cu flori albe, cu miros și gust de usturoi” (''allium ursinum''). Diminutivul ''aiuș'' = arpagic este un regionalism și mai rar. (Amănunte în MDA sau DEX, s.v.)

[[Categorie:Sincronizare]]
[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]

Articol/Ionel Funeriu/mujdei de usturoi - Revizia istoricului

Anca Alexandru la 9 ianuarie 2020 08:37

Radu Borza: Pagină nouă: Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019 V...