Anca Alexandru la 20 martie 2020 15:33

2020-03-20T15:33:17Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 20 martie 2020 18:33
Linia 14:		Linia 14:
	[[Categorie:Sincronizare]]		[[Categorie:Sincronizare]]
	[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]		[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]
			{{CuvinteCheie\|șurub, scroafă, șurubelniță}}

Radu Borza: Pagină nouă: Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019...

2020-03-19T18:48:53Z

Pagină nouă: thumb|right|alt=Biografii lexicale|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019...

Pagină nouă

[[Fișier:Biografii_lexicale_Ionel_Funeriu_2019.png|thumb|right|alt=Biografii lexicale|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019]]

În epilogul la romanul soldatului Šveik, Jaroslav Hašek explică cititorilor că a folosit cuvinte vulgare în dialogurile de acolo, pentru a reconstitui credibil mizeria și degringolada trivială în care își duceau veacul pe timp de război soldații Imperiului Austro-Ungar. Dar iată cuvintele grele adresate de scriitor pudibonzilor ipocriți: „Bine s-a spus cândva că un om educat poate citi orice. Împotriva a ceea ce este firesc se ridică numai porcii și bădăranii ipocriți [...]. Acest soi de oameni [...] caută în schimb cu nespusă plăcere closetele publice pentru a citi acolo inscripțiile nerușinate de pe pereți”. Se va vedea, abia spre sfârșit, de ce am reprodus acest citat. Dar pentru aceasta înarmați-vă cu răbdare sau, dacă n-aveți chef, treceți la articolul următor.

Cât de ușor se poate greși când e vorba de etimologie! Într-un pasaj precedent (''supra'', p. 213 și urm.), vorbind despre germanisme, am analizat cinci cuvinte românești provenite din germană: ''claviatură'', ''maistru'', ''matriță'', ''șurub'' și ''ventil''. Am afirmat că, în afară de ''șurub'', celelalte patru cuvinte sunt de origine latină în germană și am emis concluzia că „ne latinizăm”, în continuare, chiar și atunci când împrumutăm din germană. Nu totdeauna, evident, dar de multe ori. Concluzia aceasta este valabilă și o susțin în continuare fără să-mi fie teamă că greșesc. M-am pripit însă când am afirmat că ''șurub'' este un cuvânt germanic, fără să investighez până la capăt cazul. Cum s-a întâmplat? Întâi de toate am scris pur și simplu că e germanic, bizuindu-mă pe impresia lăsată de structura fonetică a cuvântului care părea să nu aibă vreun corespondent în latină. Știam din experiență că nu e corect să te bazezi pe impresii în nicio știință, și atunci, înainte de a trimite articolul spre publicare, am verificat informația. Prima dată în ''Deutsches Wörterbuch'' (33 de volume), opera monumentală a Fraților Grimm de acum un secol și jumătate; aici, ipoteza mea a fost confirmată: autorii indică drept etimon nordicul vechi ''skrufa'' și înregistrează descendenții acestuia și în alte limbi germanice: în suedeză — ''skruf'', în daneză — ''skrue'', în engleza veche — ''scrue'' (azi ''screw'') și, bineînțeles, în germana actuală — ''Schraube'' (dialectal ''Schrube''). Un ultim argument mi s-a părut a fi irecuzabil: dicționarul lui ''Littré'' (''Dictionnaire de la langue frangaise'', 1863) confirmă originea germanică a fr. vechi ''escroue'' devenit ''escrou'', apoi ''écrou''. Un amănunt din dicționar mi-a dat însă de gândit: ''Littré'' menționează la acest articol corespondentul italian al lui ''écrou'', care este ''scrofola''. Detaliul m-a trimis imediat la un posibil etimon latin — ''scrofa''. Fr. ''écrou'' este îndepărtat fonetic de lat. ''scrofa'', dar numai aparent, pentru că sunt destule exemple care confirmă direcția acestei evoluții fonetice: lat. ''scribere'' > fr. ''écrire'', lat. ''scrinium'' > fr. ''écrin'' „scrin”. Nu este deloc greu acum să înțelegem că ''scr''- din latină a devenit ''écr''- în franceză. ''Dicționarul etimologic al limbii latine'' al lui Ernout și Meillet din 1932 confirmă această etimologie și citează o propoziție din latina medievală care aduce lămuriri suplimentare: „À basse époque apparaît une forme ''scroba porca quae generavit'' [...] influencée par ''scrobis'', la truie étant considérée comme « la fouilleuse » ce qui explique le sens de ''scrofa'' (''scrōba'') « écrou ».”

Cred că ați observat cât de curioasă este terminologia „înșurubării” tehnice în românește: ea se bazează adesea pe analogii și aluzii sexuale. Electricianul meu, când mi-a cuplat aparatele din casă la sursa energetică, vorbea de „moș” și „babă”. Informaticianul care mi-a instalat routerul wireless a întinerit un pic cuplul vorbind de „tată” și „mamă”. În maghiară, ''anya'' = mamă, iar ''csvar'' = șurub. Perechea șurubului e ''anyacsvar'' = mamășurub, cum ar veni. Nemții am înțeles că-i zic ''Mutter'' piuliței gata pregătite pentru înfiletarea unui ''Feder'' = arc, resort. La englezi, membrii perechii sunt ''male'' și ''female''. Dar cel mai interesant este în franceză, unde piulița este ''écrou'', adică, etimologic vorbind: ''scroafă'', cum s-a văzut mai sus. ''Dicționarul tezaur informatizat al limbii franceze'' (''Trésor de la langue frangaise informatisé'') ne explică metamorfoza: în latina medievală ''scrofa'' a devenit ''piuliță'' în baza unei „comparaison vulgaire” cu monta porcină. În franceză, „moșul” sau, dacă vreți „tata”, e ''vis'', adică ''șurub''. Cuvântul provine din latinescul ''vitis'' care desemna vrejul viței-de-vie. Acesta penetrează desișul vegetativ prin răsucire, de unde analogia cu înșurubarea e gata. M-am întrebat totuși de ce au ales francezii, din diversitatea faunei domestice, tocmai ''scroafa''. Că n-au ales ''pisica'', am înțeles, în franceză cuvântul e masculin — ''le chat'', ''oaia'' așijderea — ''le mouton'', ''găina'' (doamne ferește!), dar mai aveau atâtea altele, ''capră'' de pildă — ''une chevre'' sau ''gâscă'' — ''une oie'' etc. M-am tot gândit și în cele din urmă am renunțat, punând transferul metaforic pe seama întâmplării. Norocul (este atât de necesar câteodată!) a fost un cititor<ref name=”ftn1”> E vorba de cititorul meu fidel, loan Barbura din Arad''.'' Dacă lingviștii de mâine vor confirma etimologia propusă, îi rog să-i atribuie domniei sale paternitatea descoperirii. De data aceasta contrazicem dreptul roman (''pater semper incertus'') și decretăm în cunoștință de cauză: ''pater certus'' [''est''], domnule avocat.</ref> care m-a luminat, ajutându-mă să dezleg enigma până la capăt. Trăitor în copilărie la țară, acesta (cititorul) era vecin cu tehnicianul veterinar al comunei, care deținea un vier de rasă. Sătenii veneau cu scroafele lor la montă „pentru o reproducție de calitate”... Copilului curios, cum era, pesemne, cititorul meu, nu i-a fost prea greu să observe un amănunt anatomic: „bărbăția” vierului are forma elicoidală, de burghiu care se „înșurubează”, acolo unde are el misiunea s-o facă, asemenea sfredelului din lada de scule din atelierul tatălui său<ref name=”ftn2”> Și coada o are „în sfredel”: „Porcii… cu coada ''sfredel'' și cu râtul în jos, ronțăiau ghinda” (Delavrancea) sau: „Zugrăvit-au c-un cărbune copilașul cel isteț / Purceluși cu coada ''sfredel'' și cu bețe-n loc de labă” (Eminescu). V. exemplele din DLRLC ''s.v. sfredel''.</ref>. Vorba poetului: „Nu e carte să înveți / Ca viața s-aibă preț —/ Ci trăiește, chinuiește / și de toate pătimește / și-ai s-auzi cum iarba crește.”

Chiar având la îndemână toate aceste informații care fac lumină în evoluția sensurilor, este greu de decis ce a fost mai întâi: vechiul nordic ''skrufa'', cum credeau Frații Grimm și Littré, sau vechiul lat. ''scroba'', din dicționarul etimologic Ernout-Meillet. După cum au evoluat sensurile, s-ar părea că totuși elementul latin a fost primordial<ref name=”ftn3”> Profesorul Dorin Urițescu de la Universitatea din Toronto, lingvist ''nec plus ultra'', pe care l-am consultant asupra chestiunii, mi-a scris un mail prin care confirmă prioritatea latinei. Îmi și trimite proba: „From Middle High German ''Schrūbe'', from Medieval Latin ''scrōba'' (9th cent.), blend of ''scrobis'' ‘cavity, pit’ and ''scrōfa'' ‘screw’ (compare Occitan ''escrofa'' ‘screw nut’, French ''écrou'' ‘id.’). Irregular ''-f'' in Luxembourgian / Swabian ''Schrauf'' and Swiss ''Schruuf''”. V. http://www.wordsense.eu/scrobis/</ref>. Dacă e așa, înseamnă că am greșit când am susținut că ''Schraube'' (dialectal ''Schrube'') ar fi un cuvânt pur germanic. ''Șurubul'' și ''șurubelnița'' se vor fi „''înșurubat''” ele în română venind din Germania, ''scroafa'' e însă din latină.

----
<references/>

[[Categorie:Sincronizare]]
[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]

Articol/Ionel Funeriu/naturalia non (sunt) turpia - Revizia istoricului

Anca Alexandru la 20 martie 2020 15:33

Radu Borza: Pagină nouă: Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019...