Anca Alexandru la 4 ianuarie 2020 10:02

2020-01-04T10:02:52Z

← Versiunea anterioară		Versiunea de la data 4 ianuarie 2020 13:02
Linia 19:		Linia 19:
	[[Categorie:Sincronizare]]		[[Categorie:Sincronizare]]
	[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]		[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]
			{{CuvinteCheie\|sâmbătă, sabat}}

Radu Borza: Pagină nouă: Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019 V...

2020-01-04T04:48:13Z

Pagină nouă: thumb|right|alt=Biografii lexicale|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019 V...

Pagină nouă

[[Fișier:Biografii_lexicale_Ionel_Funeriu_2019.png|thumb|right|alt=Biografii lexicale|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019]]

Vechile valori ale culturii grecești și-au pus amprenta pe întreaga cultură europeană. Au fost luate drept model de romani, apoi, prin ei, s-au răspândit în tot continentul. Ne amintim cum sintagma ''selenes hemera'' = ziua lunii a fost preluată de romani în formula ''lunae dies'', apoi de limbile neolatine: fr. ''lundi'', it. ''lunedì'' etc. Un model asemănător au urmat și limbile germanice care „au tradus" în limba lor bătrâna sintagmă grecească: engl. ''Monday'' și germ. ''Montag''.

''Sâmbăta'' era la romani ziua lui Saturn (''Saturni dies''), dar încet-încet, pe măsură ce s-a răspândit creștinismul, termenul a pierdut teren în favoarea lui ''Sambati dies'', adică ziua ''Sabatului'', dedicată odihnei și rugăciunii, la iudei și la unii creștini. Limbile romanice au adoptat această din urmă asociere: fr. ''samedi'', it. ''sabato'', sp. și port. ''sábado''. La noi, limba oficială a cultului creștin era slavona, așa încât l-am preluat pe ''sâmbătă'' din vechea slavă: ''sonbota''. Nu trebuie însă pierdut din vedere faptul că și în slavă acest cuvânt tot la limba latină se raportează, așa cum se întâmplă și cu germanul ''Samstag''.

Canalul Mânecii i-a separat ani la rândul pe englezi de teritoriul continental al Europei. Așa se explică în parte faptul că ei sunt mai tradiționaliști, conservatori în exces uneori, de obicei ostili inovațiilor venite din exterior. Nu degeaba spunea cineva, glumind, că în Anglia ''the only person who likes change is a wet baby'' (singura persoană pe care o bucură schimbarea este „copilașul umed”). Ca atare englezii, prin ''sâmbăta'' lor (''Saturday''), au rămas până astăzi fideli vechii variante latinești ''Saturni dies''.

Pornind de la cuvântul-bază ''sâmbătă'', limba română a creat câteva derivate, unele din ele sunt azi învechite și pe cale de dispariție, iar altele sunt folosite cu precădere, dacă nu chiar în exclusivitate, la țară. Evreii din Vechiul Regat, din Moldova mai ales, erau numiți ''sâmbătași'', întrucât ziua lor de cult era ''sâmbăta''. Din același motiv, în Ardeal, adepții cultului adventist de ziua a șaptea sunt numiți ''sâmbătari''. Bănățenii apelează la derivatul diminutival ''sâmbecioară'', pentru a denumi un colac ce se dă de pomană în ''sâmbăta'' Paștelui.

În terminologia ritului ortodox ''sâmbăta'' este cunoscută în diverse ipostaze: ''Sâmbăta Mare'' e ziua care precedă sărbătoarea pascală, ''Sâmbăta brânzei'' este ultima ''sâmbătă'' dinaintea lungului post al Paștelui (regional fiind cunoscută sub numele ''Sâmbăta plăcintei''), ''Sâmbăta pietrei'' este prima ''sâmbătă'' de după Rusalii, iar ''Sâmbăta albă'' este ultima sâmbătă dinaintea Postului pascal, ziua învierii lui Lazăr. (Cf. romanul recent ''Sâmbăta albă'' al lui Florea Lucaci.)

În toponimia noastră, cunosc cel puțin două comune care au ca punct de plecare ziua de ''sâmbătă''.''' '''Este vorba de comuna ''Sâmbăta de Sus'' din județul Brașov și de localitatea ''Sâmbăteni'' de lângă Arad.

În mitologia românească, ''Apa Sâmbetei'' este un râu la început curat și pur care izvorăște de sub Pomul Vieții din Paradis, apoi, pe măsură ce curge în jurul Pământului, se umple de murdării și în final se varsă în Iad. De aici s-a creat expresia ''a se duce pe apa Sâmbetei'' = a se pierde, a se distruge. În studiul său monografic ''Sărbătorile la români'', Tudor Pamfile explică originea expresiei: în această apă se aruncau obiectele nefolositoare ori degradate în asemenea măsură încât nu mai puteau fi date nici măcar de pomană săracilor. Apa Sâmbetei purifica astfel pământul de „spurcăciuni" (cum zice Pamfile), depozitându-le în uriașa groapă de gunoi care, în mentalul primitiv, era Iadul însuși.

Plecând de la aspectul respingător și imund al acestei ape, s-a creat expresia ''a purta'' (''cuiva'') ''sâmbetele'', locuțiune care a căpătat sensul de „a dușmăni, a pizmui, a urî”, iar expresia mai puțin cunoscută ''a-ți lipsi o sâmbătă'' (după modelul ''a-ți lipsi o doagă'') a ajuns să însemne „a nu fi în toate mințile”.

[[Categorie:Sincronizare]]
[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]

Articol/Ionel Funeriu/sâmbătă - Revizia istoricului

Anca Alexandru la 4 ianuarie 2020 10:02

Radu Borza: Pagină nouă: Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019 V...