Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Îndreptarul ortografic, ediția a V-a/Punctuația/01. Introducere”

De la dexonline wiki
Sari la navigare Sari la căutare
(Pagină nouă: ===INTRODUCERE=== În vorbire se stabilesc raporturi logice între cuvinte, grupuri sintactice și propoziții care formează unități aparte din punctul de vedere al înțelesul...)
 
(Nicio diferență)

Versiunea de la data 22 august 2021 22:35

INTRODUCERE

În vorbire se stabilesc raporturi logice între cuvinte, grupuri sintactice și propoziții care formează unități aparte din punctul de vedere al înțelesului. Pentru a exprima aceste raporturi, vorbirea omenească folosește, în afară de procedeele gramaticale, pauzele, intonația și întreruperea șirului comunicării.

Exprimarea în scris necesită întrebuințarea unor mijloace grafice cu ajutorul cărora să poată fi redate aceste din urmă procedee. Astfel se explică crearea punctuației — un sistem de semne convenționale care au rolul de a marca în scris pauzele, intonația, întreruperea cursului vorbirii.

Semnele de punctuație au caracter convențional, pentru că forma lor nu e cerută de natura conținutului exprimat. De altfel, inițial, câteva dintre ele puteau fi folosite unul în locul altuia. Încetul cu încetul s-a ajuns însă la generalizarea întrebuințării unui anumit semn de punctuație pentru o anumită situație. Fixată prin tradiție, folosirea semnelor de punctuație, cu valori bine precizate, a devenit indispensabilă pentru toți cei care vor să-și exprime clar gândurile în scris. Dacă se observă totuși o oarecare lipsă de consecvență în folosirea lor, aceasta se datorește faptului că, uneori, procedeele gramaticale sunt suficiente pentru a exprima raporturile dintre unitățile de înțeles ale vorbirii. În general însă folosirea greșită sau omiterea semnelor de punctuație duce la confuzii și la denaturarea conținutului comunicării.

Necesitatea de a exprima cât mai clar ideile în scris, pentru ca ele să fie mai ușor și deplin înțelese, a făcut să crească în ultima vreme interesul pentru stabilirea normelor de folosire a semnelor de punctuație.

Cunoașterea tuturor situațiilor în care se impune folosirea unui anumit semn de punctuație duce la stabilirea unor reguli de punctuație, de elaborarea cărora se ocupă capitolul de față.

Uneori semnele de punctuație pot fi întrebuințate pentru a scoate în relief anumite valori stilistice. În asemenea cazuri nu se pot da reguli, folosirea semnelor de punctuație rămânând la aprecierea celui care scrie. Este obligatoriu totuși ca semnele de punctuație cu funcțiune stilistică să nu contravină regulilor bazate pe necesități gramaticale.

***

Semnele de punctuație au fost folosite, la început, pentru a marca limita dintre cuvinte. Le întâlnim, cu această valoare, în documente epigrafice foarte vechi. Pe tablele eugubine[1], în partea scrisă cu caractere etrusce, fiecare cuvânt este urmat de două puncte (:); în partea scrisă cu caractere latine, cuvintele sunt despărțite prin punct (.).

Forma semnelor de punctuație a variat foarte mult de-a lungul timpului. Într-o inscripție din Atena (450 î.e.n.), cuvintele sunt separate prin câte trei sau patru puncte. Aceste puncte sunt așezate în linie dreaptă verticală (⋮), în triunghi (∴), în careu (::) sau în romb (⁘). În alte inscripții grecești, în locul punctelor apar diverse figuri arbitrare: romburi, ramuri, inimi, cruci. După sigle (litere care alcătuiesc o prescurtare) apare adesea un romb sau un X.

În inscripțiile latine, cel mai frecvent semn de punctuație este punctul rotund (.). Cel mai vechi însă este punctul de formă pătrată (■). Alte semne de punctuație care apar sunt: ´(în inscripțiile îngrijite), / (mai rar), niște desene în formă de frunzulițe (începând din epoca lui August și până într-o perioadă destul de recentă) și, în mod neobișnuit, semne de o formă cu totul originală, ca, spre exemplu, o pasăre. În felul acesta, semnele de punctuație au ajuns să fie un mijloc de ornamentație; de aceea se puneau uneori după fiecare silabă.

Cel mai folosit semn de punctuație a fost punctul alb (_{°}) sau negru (.), care putea fi întrebuințat și ca semn de abreviere, după inițiala unui prenume sau după un cuvânt prescurtat prin una ori mai multe litere.


În general, toate aceste semne de punctuație, indiferent de formă, aveau rolul de a despărți între ele cuvintele (întregi sau prescurtate). Spre deosebire de celelalte, punctul, așa cum am arătat mai sus, era întrebuințat și ca semn de abreviere.

Aristofan din Bizanț (secolul al II-lea î.e.n.) este primul care a folosit semnele de punctuație pentru a delimita unitățile de înțeles: punctul perfect (^{•}), corespunzător punctului nostru, subpunctul (.), marcând suspensia unei fraze neterminate, și punctul mediu (•), corespunzător virgulei noastre.

Sistemul lui Aristofan din Bizanț a avut o largă răspândire, dar nu s-a generalizat. Deși a început să se învețe în școli, punctuația lui a fost puțin pusă în practică. Copiștii nu o foloseau.

Primele manuscrise care au semne de punctuație datează aproximativ din secolul al VIII-lea e.n. Semnele de punctuație au continuat însă să fie variate, atât ca formă, cât și ca întrebuințare.

Abia o dată cu descoperirea tiparului s-a născut punctuația modernă, cu semnele pe care le folosim și azi: punctul, virgula, punctul și virgula, semnul întrebării și semnul exclamării. Aceste semne s-au generalizat în scrierea tuturor limbilor, cu câteva excepții. De pildă, în texte scrise în limba greacă veche și modernă, se folosesc, între altele, următoarele semne: punctul superior (^{•}), care are valoare de punct și virgulă sau de două puncte; punctul și virgula, care corespunde semnului întrebării din sistemul nostru.

***

Ca și în alte scrieri, cel dintâi semn de punctuație folosit în scrisul românesc este punctul. El apare în cele mai vechi texte scrise la noi cu chirilice, atât în limba slavă, cât și în românește.

La început, punctul nu marca numai sfârșitul de frază, ci separa și propozițiile din interiorul unei fraze, uneori chiar grupuri de cuvinte și cuvinte izolate. Virgula apare sporadic, cu funcțiunea pe care o are astăzi, din secolul al XVI-lea, confundându-se însă uneori cu punctul.

Tot în secolul al XVI-lea începe să apară, după modelul scrierii grecești, semnul întrebării redat prin punct și virgulă. Această particularitate stăruie până în pragul secolului al XVIII-lea, dar între timp, încă din secolul al XVII-lea, se introduce și semnul întrebării asemănător cu cel de astăzi. În unele tipărituri, cele două semne de întrebare alternează.

Faptul că semnul întrebării se pune abia la sfârșitul propozițiilor și al frazelor interogative creează dificultăți pentru cititor. Când cineva își exprimă gândurile în scris, sensul interogativ al construcției este prezent în mintea lui încă de la începutul propoziției sau al frazei. Situația se schimbă însă când altcineva citește această construcție. Pentru a remedia acest neajuns, în scrierea spaniolă, în afară de semnul întrebării pus la sfârșitul propozițiilor și al frazelor interogative, se pune unul și la început, de astă dată în poziție răsturnată. Și în scrierea noastră semnul întrebării înainte de propozițiile interogative apare sporadic în câteva texte din secolul al XX-lea, ca urmare a influenței spaniole.

Două puncte încep să apară în secolul al XVII-lea, fie pentru a anunța o citare, fie pentru a introduce o enumerare sau o explicație.

Semnele citării de tip actual se întâlnesc întâi în tipăriturile ardelene ale secolului al XVII-lea; în principate se folosesc, în aceeași epocă, pentru a cuprinde citarea, parantezele. Acestea însă au și funcțiunea parantezelor de azi: explicații, cuvinte incidente, indicații bibliografice.

Punctuația completă, așa cum se folosește astăzi, apare abia la începutul secolului al XIX-lea, mai întâi în cărțile tipărite în Transilvania și apoi în cele din principate. Sub influența tipăriturilor, punctuația ajunge să fie aplicată apoi și în scrisul de mână.

Note

  1. ^{ Table de bronz, datând aproximativ din secolul al VII-lea î.e.n., găsite în localitatea Eugubio din Italia.}