Articol/Alexandru Graur/Mi-ar *place

De la dexonline wiki
Sari la navigare Sari la căutare

Puțină gramatică - „mi-ar place”

În limba română, se ştie, sînt patru conjugări. Dar numai două dintre ele sînt vii, continuă adică să formeze verbe noi. Acestea sînt conjugarea întîi, în -a, -are şi a patra, în -i, -ire. [...]

Celelalte două conjugări sînt moarte, adică se mărginesc la verbele care s-au format odată, demult, şi care, pe măsură ce trece vremea, cad în desuetudine sau sînt cîştigate de celelalte conjugări. De fapt, încă din limba latină aceste două conjugări încetaseră a fi productive.

Primul semn de slăbiciune pe care-l dau conjugarea a doua şi a treia e faptul că se confundă adesea între ele. Încă din limba latină apar exemple de această confuzie: verbele a rîde şi a teme, care erau de conjugarea a doua, au trecut la conjugarea a treia şi s-au păstrat ca atare în toate limbile romanice; în schimb a cădea şi a scădea, care erau de conjugarea a treia, au trecut la conjugarea a doua.

Iată şi o explicaţie a acestei confuzii: la unele moduri şi timpuri conjugarea a doua şi a treia au aceeaşi formă, de exemplu participiul de la a bate e bătut, iar cel de la a vedea e văzut; la fel cu perfectul simplu: văzui şi bătui, cu imperfectul, cu mai mult ca perfectul etc. De aceea se poate forma din nou şi infinitivul la fel pentru amîndouă verbele: după a vedea, se face a bătea, iar după a bate, se face a prevede.

La drept vorbind, verbele de conjugarea a treia nu apar decît rareori trecute la a doua, mai cu seamă în graiul copiilor: a bătea, a făcea, a trimitea etc., sînt forme pe care nu le scrie nimeni dintre adulţi pînă acum. Mult mai serioase sînt exemplele de verbe de conjugarea a doua trecute la conjugarea a treia, ceea ce se explică prin faptul că verbele de conjugarea a doua sînt mult mai puţine, vreo douăzeci în total.

Putem pleca de la un exemplu ca a rămîne, care se generalizează din ce în ce în locul lui a rămînea, astfel că azi forma a doua poate părea greşită. De aici ajungem la exemple ca a umple în loc de a umplea, la fel de răspîndite amîndouă. (N.A. S-au impus între timp formele a rămîne şi a umple, recomandate de norme.)

Iată, în sfîrşit, exemple care constituie, în starea de azi a limbii, neîngăduite greşeli: a place în loc de a plăcea - forma lungă a infinitivului este plăcere, nu plácere, deci avem aici un exemplu de verb de conjugarea a doua, şi expresia curentă mi-ar place nu ar fi corectă decît dacă s-ar zice mi-ar face plácere.

A apare este astăzi aproape general şi nu rareori citim va apare, deşi verbul acesta este derivat cu prefixul ad- de la pareo, care a dat în limba română pe a părea; a pare se aude mai rar (mi-ar pare bine), poate din cauză că se simte legătura cu forma infinitivului lung părere. Nimeni n-ar spune a vede, dar mulţi spun a prevede şi chiar prevédere, accentuat pe ve.

Iată acum şi un caz de confuzie între conjugările a treia şi a patra: prin analogie cu a şti, s-a ajuns şi la a scri (scrim, scriţi), căci se zice ştiu şi scriu, dar cine va îndrăzni să zică scrire în loc de scriere?

Am început prin a arăta că încurcături de felul indicat s-au făcut încă din epoca latină şi au continuat să se facă de-a lungul istoriei limbii române, astfel încît multe din formele noi sînt singurele acceptate. Atunci ce importanţă are că se fac şi astăzi confuzii şi de ce să ne ridicăm contra lor? Pentru că aceste confuzii duc la conjugări mixte, la excepţii de la reguli şi complică morfologia noastră, care şi aşa este destul de complicată. Ar trebui, de exemplu, să stabilim că, în afară de cele patru conjugări cunoscute, mai avem una cu infinitivul scurt terminat în -e, dar cu infinitivul lung în -ére (a pare, dar părere), sau infinitivul scurt în -i, dar cu cel lung în -ere (a scri, dar scriere).

Complicaţiile acestea nu pot decît confuzii într-o limbă, ceea ce nu e deloc de dorit. De altfel, dispariţia parţială a conjugărilor a doua şi a treia e datorată tocmai complicaţiei lor. Cum vreţi ca o conjugare care are prezentul sug, perfectul supsei şi participiul supt să facă prozeliţi? În cazul cel mai bun, admiţînd că analogia ar unifica din nou conjugarea verbelor de felul acesta, tot am putea reproşa erorilor de care m-am ocupat aici că produc nestabilitate, deci nesiguranţă.

Alexandru Graur - Adevĕrul, 16.IV.1930