Articol/DOOM2/1.2. Semnele ortografice

De la dexonline wiki
< Articol‎ | DOOM2
Versiunea din 24 septembrie 2012 01:00, autor: Radu Borza (discuție | contribuții) (formatare bară oblică și linie de pauză)
Sari la navigare Sari la căutare

<css>.tocnumber { display: none; }</css>

1.2. Semnele ortografice

Semnele ortografice în sens strict[1] sunt semne auxiliare folosite în scris, de regulă, la nivelul cuvântului[2] — în interiorul unor cuvinte, pe lângă segmente de cuvinte sau între cuvinte care formează o unitate —, precum și în unele abrevieri.

Între unele dintre aceste semne există, în anumite situații, echivalență (deci posibilități de substituire), fiind posibilă și cumularea lor.

Semnele folosite (și) ca semne ortografice sunt apostroful, bara oblică, *blancul, cratima, linia de pauză, punctul, virgula, prezentate în cele ce urmează în ordine alfabetică.

1.2.1. Apostroful [']

Este singurul semn exclusiv ortografic; este rar folosit în ortografia românească actuală[3].

În limba literară, apostroful[4]:

  • marchează, mai ales în stilul publicistic, în indicarea anilor calendaristici, absența accidentală a primei sau a primelor două cifre: 918, 89;
    În construcțiile cu prefixe de tipul ante-'89, post-'89, cratima precedă obligatoriu apostroful.
  • se regăsește în unele împrumuturi din alte limbi (în care are alte funcții decât în română), cum sunt:
    • substantive comune neadaptate (five o'clock);
    • nume proprii străine de persoană (D'Annunzio, D'Artagnan, O'Neill);
    • nume de firme străine conținând „genitivul saxon” (Mc Donald's) — care s-a extins, în mod abuziv sau glumeț, și la unele nume românești de firme.

Apostroful nu se utilizează în scrierea formelor literare ale cuvintelor românești, ci notează realități fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională, în tempo rapid, ori deficiențe de rostire ale unor vorbitori, apărând în utilizări contextuale ale cuvintelor (săru' mâna pentru sărut mâna).

De aceea, apostroful este folosit mai ales în stilul beletristic — în proză și în teatru pentru caracterizarea unor personaje prin reproducerea vorbirii lor, iar în poezie din motive de prozodie, permițând eliminarea unei silabe (O, vin', al nopții mele domn, /De ce nu vii tu, vină... Eminescu).

El notează căderea accidentală:

  • a unui sunet:
    • consoană (al'fel, cân'va, da, dom, pentru altfel, cândva, dar, domn) sau
    • vocală (altădat, făr' de, lu' (Mihai), numa, pân' la, tocma, vin pentru altădată, fără de, lui (Mihai), numai, până la, tocmai, vino/vină) sau
  • a mai multor sunete sau silabe' (dom'le, neața pentru domnule, (bună) dimineața).

În ceea ce privește poziția, el poate apărea:

  • la începutul unor cuvinte ('nainte pentru înainte);
  • în interiorul unor cuvinte (dom'le pentru domnule) și mai ales
  • la sfârșitul unor cuvinte (domnu, scoal pentru domnul, scoală), inclusiv la nivelul propoziției (las' pe mine pentru lasă pe mine) sau al frazei (las' că-i arăt eu, poa' să, tre' să pentru lasă că-i arăt eu, poate să, trebuie să).

În interiorul cuvintelor, apostroful nu este precedat, nici urmat de blanc; la început de cuvânt este, bineînțeles, precedat, dar nu urmat de blanc, iar la sfârșit de cuvânt este, firesc, urmat de blanc — inclusiv în cuvinte compuse sau locuțiuni care se scriu în cuvinte separate (făr' de, pân' să pentru fără de, până să).

Când căderea unui sunet se produce în cazul unui cuvânt scris în mod obișnuit cu cratimă, se folosește numai apostroful (care înlocuiește și cratima): înșir'te, mărgărite; mam'mare; sor'ta pentru înșiră-te, mama-mare, soră-ta.

În urma acestei căderi pot apărea în alăturare nemijlocită două sunete care nu formează o silabă, apostroful marcând și limita dintre silabe (Sal'tare, taică pentru Salutare ...).
Când se produce căderea vocalei finale a unui cuvânt și urmează un cuvânt care începe cu o vocală se folosește cratima, nu apostroful: D-ale carnavalului, făr-a spune, înșir-o, las-o, pân-acasă < De-ale carnavalului, fără a spune, înșiră + o, lasă + o, până acasă.
Când locul despărțirii la capăt de rând ar coincide cu locul apostrofului din interiorul unui cuvânt, acea despărțire trebuie evitată.

1.2.2. Bara oblică[5] [/]

Folosită ca semn ortografic:

  • în formule distributive[6] care cuprind numele unor unităţi de măsură; acestea pot fi:
    • abreviate (km/h citit kilometri pe sau la oră) ori
    • neabreviate (kilometri/oră);
  • în abrevierile c/val şi m/n pentru contravaloare şi motonavă.

Nu este precedată, nici urmată de blanc.

1.2.3. *Blancul[7] [ ]

Constă în absenţa oricărui semn. Cuvintele se delimitează grafic prin blancuri potrivit statutului lexico-gramatical şi sensului lor, funcţia principală a blancului fiind aceea de semn de delimitare şi separare a cuvintelor sau a elementelor componente ale unor cuvinte compuse (Anul Nou, câte unu, douăzeci şi unu, Evul Mediu, Unirea Principatelor), ale locuţiunilor (altă dată „în altă împrejurare") şi ale altor grupuri relativ stabile de cuvinte (câte o dată).

El marchează în scris o realitate fonetică, şi anume pauza care separă în vorbire aceste elemente.

Absenţa blancului (deci scrierea „legată") marchează unitatea cuvintelor. Ea caracterizează cuvintele simple, majoritatea derivatelor şi cuvintele compuse sudate, nedisociabile, pentru care v. 4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuţiunilor şi grupurilor de cuvinte.

Blancul are rol distinctiv, diferenţiind secvenţe identice ca sunete constitutive, dar care, despărţite prin blanc, reprezintă un grup de cuvinte (nici un conjuncţie + numeral), în timp ce, scrise „legat", alcătuiesc un singur cuvânt (!niciun adjectiv pronominal).

El poate compensa absenţa punctului între iniţialele majuscule ale unei abrevieri: I D E B pentru Întreprinderea de Distribuţie a Electricităţii; actualmente se preferă însă în aceste cazuri suprimarea şi a blancurilor, mai economică.

Blancul poate preceda sau urma ori nu celelalte semne ortografice. În uzanţele scrierii limbii române (de tipar, la calculator, la maşină), blancul nu precedă, în general, semnele de punctuaţie, dar le urmează.

1.2.4. Cratima[8] [-]

Este semnul ortografic cu cele mai multe funcţii. În unele cazuri are caracter permanent (dă-l, de-a dreptul, las-o, s-a dus, ţi-l dă, nu dă îl, de a dreptul, lasă o, se a dus, ţi îl dă), iar in altele — accidental (de-abia sau de abia, n-am sau nu am)[9].

Se foloseşte între cuvinte sau în interiorul unui cuvânt ori al unei abrevieri, având rolul de a lega sau, dimpotrivă, de a despărţi elementele în cauză.

Astfel, cratima leagă:

  • cuvinte pronunţate fără pauză;
  • unele interjecţii identice, repetate accidental;
  • anumite prefixe de baza derivatului;
  • prefixele ne- şi re- şi prepoziţia de de baza derivatelor, respectiv a compuselor de la cuvinte care încep cu vocala î-, atunci când se produce căderea acesteia;
  • componentele compuselor cu un grad mediu de sudură, ale unor locuţiuni şi ale structurilor cu anumite substantive + adjectiv posesiv;
  • articolul hotărât enclitic sau desinenţa de unele cuvinte greu flexionabile;
  • formantul final al numeralelor ordinale şi fracţionare de numeralul cardinal corespunzător scris cu cifre.
  • componentele ale unor abrevieri.

Ea desparte:

  • silabele unui cuvânt pronunţat sacadat;
  • segmentele unui cuvânt în cazul despărţirii acestuia la capăt de rând.

În toate cazurile cu excepţia ultimului, cratima se foloseşte indiferent de poziţia cuvântului pe rând, in timp ce in ultimul caz este condiţionată de poziţia segmentului de cuvânt la sfârşit de rând şi se suprimă dacă acel segment nu mai ocupă această poziţie.

Cratima nu este precedată sau urmată de blanc.

Uneori, una şi aceeaşi cratimă poate cumula mai multe funcţii, de exemplu, pe lângă marcarea calităţii de compus, poate nota şi ataşarea unui element gramatical sau/şi producerea unor fenomene fonetice (la sfântu-aşteaptă, împuşcă-n-lună, ucigă-l-crucea).

Condiţiile în care anumite elemente gramaticale se leagă de cuvântul de bază ţin de domeniul gramaticii, cele în care anumite compuse sau derivate prezintă un grad mai mare sau mai mic de sudură şi deci se scriu cu cratimă — de formarea cuvintelor, iar cele în care se produc anumite modificări fonetice — de domeniul foneticii, de aceea nu pot fi prezentate aici.

Utilizările cratimei se pot detalia după cum urmează. Astfel, cratima:

  1. redă pronunţarea „legată" (însoţită, uneori, şi de anumite modificări fonetice) a unor cuvinte care pot avea sau nu şi existenţă independentă, notând o realitate fonetică permanentă sau accidentală.
    Ea poate marca pronunţarea fără pauză a două, trei sau, mai rar (mai ales în limba veche sau populară), patru ori chiar cinci cuvinte alăturate — cazuri în care se folosesc una (s-a dus, a luat-o), două (dându-le-o, pop. jelui-m-aş, înv. întreba-se-vor), trei (ducă-se-pe-pustii, înv. face-li-se-va) sau patru cratime: (un) lasă-mă-să-te-las.
    Unul dintre aceste cuvinte poate fi lung, respectiv semantic „plin", iar celălalt sau celelalte — scurt(e)[10] (dându-ni-le, ducându-l, ducându-se) sau pot fi toate scurte (ţi-l dă) ori toate lungi (aducere-aminte, luare-aminte).
    Cuvintele neaccentuate pot fi proclitice sau enclitice: l-a dat, respectiv dă-l.
    În unele cazuri, pronunţarea fără pauză poate să nu conducă la alte modificări fonetice (ci numai morfologice sau de topică) ale cuvintelor implicate (pare-se faţă de se pare) sau poate duce la pronunţarea într-o singură silabă a unor cuvinte care, în alte situaţii, formează silabe diferite: am văzut-o iată de înv. o am văzut.
    În altele, cratima poate semnala şi producerea unor modificări fonetice suplimentare ale cuvintelor în cauză, şi anume a sinerezei sau/şi a eliziunii.
    Sinereza poate fi obligatorie (de-a dreptul [dĕa], le-a dat, [lĕa], mi-a spus [mĭa], mi-o dă [mĭo], ne-am dat [nĕam]) sau facultativă, redând rostirea în tempo rapid (de-abia [dĕabĭa] faţă de de abia [de abĭa] în tempo lent).
    Şi eliziunea poate fi obligatorie (dintr-un, într-un, printr-un < dintru/întru/ printru + un; într-adevăr < întru + adevăr; m-a (văzut) < mă + a; v-a (văzut) < vă + a (văzut); s-a (zis) < se + a (zis)) sau facultativă (c-a văzut/că a văzut; cu un copil/c-un copil, după o oră/dup-o oră, fără a vorbi/făr-a vorbi; n-aveam/nu aveam; n-a văzut/nu a văzut; n-o să vadă/nu o să vadă; până acolo/pân-acolo; s-o vadă/să o vadă).
    Există dublete sau triplete omofone neomografe, scrise separat, sau, când este vorba de cuvinte compuse — cu cratimă sau „legat": într-una prep. + num., dar întruna adv.; l-a pr. + vb. aux., dar la prep.; ne-am pr. + vb. aux., dar neam s. n.; s-a pr. + vb. aux., dar sa pr., adj. pr.; v-a pr. + vb. aux., dar va vb. aux.
    Când căderea unui sunet se produce în interiorul unui cuvânt scris cu cratimă, se recomandă folosirea numai a apostrofului (înşir'te, mărgărite, nu înşir'-te < înşiră-te).
  2. redă rostirea în tempo rapid a derivatelor cu prefixele ne- şi re- de la teme care încep cu îm-, în- şi, neliterar, a compuselor cu prepoziţia de de la acelaşi tip de teme, notând afereza lui î- la începutul cuvintelor de bază (ne-mpăcat, ne-ncetat, a re-mpărţi, a re-ncălzi faţă de rostirea în tempo lent neîmpăcat, neîncetat, a reîmpărţi, a reîncălzi; de-mpărţit, de-nmulţit faţă de deîmpărţit, deînmulţit).
    Această posibilitate este exploatată în poezie, din raţiuni prozodice: Ne-nţeles rămâne gândul/Ce-ţi străbate cânturile ... Eminescu.
  3. marchează limitele dintre silabele unor cuvinte rostite sacadat, cu valoare stilistică (Ne-mer-ni-cu-le!), numărul cratimelor fiind în funcţie de lungimea cuvântului.
  4. serveşte la ataşarea anumitor prefixe sau sufixe (ex-ministru, poe-esc), pentru care v. 4.1.1. Prefixe şi derivate cu prefixe, 4.1.2. Sufixe şi derivate cu sufixe.
  5. uneşte elementele unor cuvinte compuse: !mai-mult-ca-perfect, v. 4.2. Scrierea cuvintelor compuse.
    La scrierea substantivelor compuse disociabile, cratima dispare în cazul intercalării altor elemente: prim-ministru, dar primul nostru ministru.
  6. uneşte componentele unor locuţiuni: calea-valea, v. 4.3. Scrierea locuţiunilor.
  7. uneşte componentele secvenţelor substantiv denumind grade de rudenie sau relaţii sociale + adjectiv posesiv (fără sau cu apocopă): mamă-ta/mă-ta, soră-ta/sor-ta, stăpână-sa, taică-su/ta-su.
  8. leagă articolul hotărât enclitic sau desinenţa de cuvintele greu flexionabile, în cazul:
    • numelor literelor şi sunetelor: x-ul, x-uri;
    • substantivelor provenite din numerale cardinale notate cu cifre: 10-le „nota 10", 11-le „echipa de fotbal";
    • împrumuturilor şi numelor de locuri a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: acquis-ul; !bleu-ul; Bruxelles-ul; !dandy-ul, pi. art. !dandy-i (nu dandi, pl. art. dandii); show-ul, show-uri;
      !Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului sau a desinenţei la împrumuturile — chiar nedaptate sub alte aspecte — terminate in litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: boardul, boarduri; clickul, clickuri; trendul, trenduri.
    • substantivelor provenite din abrevieri sau sigle: pH-ul, RATB-ul.
  9. leagă formanţii -lea, -a la numeralele ordinale şi -ime la numerale fracţionare de numeralele cardinale corespunzătoare scrise cu cifre (romane sau arabe): al Xl-lea, a 11-a, 16-imi;
  10. marchează omiterea unei secvenţe din interiorul cuvântului in abrevierile discontinui: ad-ţie, d-ta, P-ţa pentru administraţie, dumneata, Piaţa.
  11. se păstrează in abrevierile compuselor scrise cu cratimă (It.-maj., N-V, S-E pentru locotenent-major, nord-vest, sud-est).
  12. poate lega unele interjecţii identice, repetate accidental (bla-bla-bla, cioc-cioc-cioc, fiu-fiu, ha-ha-ha, hai-hai, ham-ham, hor-hor, la-la-la, pâş-pâş, pis-pis-pis, pui-pui, tranca-tranca, ţâr-ţăr).
    Interjecţiile repetate se pot despărţi şi prin virgulă (hai, hai; ham, ham).
  13. poate lega unele cuvinte care se repetă identic (doar-doar, foarte-foarte, încet-încet, mai-mai, poate-poate, prea-prea) sau cu unele modificări (încet-încetişor, singur-singur el)

1.2.5. Linia de pauză[11] [–]

Este utilizată ca semn ortografic numai în scrierea unor cuvinte compuse complexe (cu caracter mai mult sau mai puţin ocazional) care cuprind cel puţin un cuvânt compus scris cu cratimă: americano–sud-coreean, nord–nord-vest, sud-est–nord-vest. În această situaţie nu este precedată sau urmată de blanc.

Când locul despărţirii la capăt de rând a unui compus scris cu linie de pauză coincide cu locul acesteia, linia de pauză ţine şi locul cratimei.

1.2.6. Punctul[12] [.]

Este folosit ca semn ortografic după majoritatea abrevierilor, şi anume după cele care păstrează una sau mai multe litere din partea iniţială a cuvântului abreviat, nu şi ultima lui literă (etc, ian., id., nr., v. pentru et caetera, ianuarie, idem, numărul, vezi), inclusiv în abrevierile de la prenume (I. pentru Ion).

Prin tradiţie, se admit însă şi excepţii (dr. pentru doctor).

Nu sunt urmate de punct:

  • abrevierile care păstrează finala cuvântului abreviat: cea, dl, dle, dna, d-ta pentru circa, domnul, domnule, doamna, dumneata;
  • abrevierile numelor punctelor cardinale: L, N, V, S;
  • simbolurile majorităţii unităţilor de măsură: cm, \gal, m, kg pentru centimetru, galon, metru, kilogram;
  • simbolurile unor termeni din domeniul ştiinţific şi tehnic: matematică, fizică (A pentru arie, N pentru număr natural), chimie (simbolurile elementelor chimice: C, CI, Mg pentru carbon, clor, magneziu), medicină QRh).

Nu se scriu cu punct între litere abrevierile care conţin fragmente de cuvinte: TAROM pentru Transporturile Aeriene Române.

Se pot scrie cu sau fără punct între literele componente abrevierile compuse din mai multe iniţiale majuscule (A.C.T.H./ACTH, C.E.C./CEC, O.N.U./ONU, P.F.L./PFL); !actualmente se preferă scrierea fără puncte despărţitoare: SIDA, UNESCO.

Unele abrevieri (împrumutate ca atare şi care au dobândit statut de cuvinte) se scriu totdeauna fără punct: HIV, SIDA.

Scopul abrevierilor fiind acela de a face economie de spaţiu, după abrevieri, punctul nu este precedat de blanc, iar în interiorul abrevierilor complexe nu este în general precedat, nici urmat de blanc (a.c, ş.a. pentru anul curent, şi alţii/şi altele — dar nr. crt. pentru numărul curent).

În unele abrevieri complexe, punctul interior este urmat de cratimă când se abreviază un compus scris cu cratimă (It.-maj. pentru locotenent-major).

Punctul se foloseşte şi la notarea în cifre a datei (01.01.2000); semne echivalente: bara, cratima.

1.2.7. Virgula [,]

Deşi este semn de punctuaţie, virgula[13] (neprecedată, dar, bineînţeles, urmată de blanc) se foloseşte uneori cu o funcţie asemănătoare cu a cratimei:

În interiorul unor locuţiuni adverbiale cu structură simetrică: cu chiu, cu vai; de bine, de rău (v. şi 4.3. Scrierea locuţiunilor); intre interjecţii identice care se repetă (boc, boc; cioc, cioc, cioc; hai, hai; ham, ham; mac, mac; miau, miau; nani, nani) sau intre interjecţii cu valoare apropiată (trosc, pleosc).

Între cuvinte care se repetă — identic (doar, doar) — sau cu unele modificări: încet, încetişor.

Acestea se pot despărţi şi prin cratimă (cioc-cioc-cioc; doar-doar; încet-încetişor) sau, în cazul interjecţiilor, prin semnul exclamării (boc! boc!; trosc! pleosc!). Succesiunile de interjecţii cu valori diferite se scriu în cuvinte separate (ia hai).

Note

  1. Distincția semne ortografice — semne de punctuație este într-o anumită măsură artificială, nu numai pentru că scrierea corectă în sens larg include și punctuația, ci și deoarece cratima este un semn numai preponderent ortografic, bara oblică, *blancul, linia de pauză și punctul sunt mai ales semne de punctuație, iar virgula, deși semn de punctuație, privește într-o anumită măsură și ortografia în sens strict. Unele dintre acestea sunt folosite și în alte domenii, ca semne grafice cu diverse valori convenționale.
  2. Şi, rareori, la nivelul propoziției sau al frazei.
  3. Înainte de reforma ortografică din 1953, apostroful avea mai multe funcții, dintre care unele au fost transferate cratimei.
  4. Care are forma unei virgule plasate după literă, la umărul acesteia.
  5. Are înălţimea unei litere mari; este şi semn de punctuaţie şi semn grafic.
  6. În care înlocuieşte linia de fracţie din matematică.
  7. Are lăţimea medie a unei litere. Numit şi pauză, pauză albă, pauză grafică, spaţiu, spaţiu alb. Este şi semn de punctuaţie. Nu era recunoscut ca semn ortografic în DOOOM1; a fost inclus ca atare în Dicţionarul general de ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, s. v. pauză. Flora Şuteu, Elisabeta Şoşa, în îndreptar ortografic şi morfologic, Floarea Darurilor, Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p. 272 (ed. 1,1993), îl consideră „marcă ortografică".
  8. Plasată aproximativ la jumătatea înălţimii rândului, are lungimea medie a unei litere. Numită şi linie/linioară/liniuţă de unire/despărţire, înv. trăsură de unire. Este mai scurtă decât linia de pauză şi de dialog. Este şi semn de punctuaţie.
  9. În lingvistică, cratima serveşte la notarea convenţională a unor elemente lipsite de independenţă, marcând, prin locul pe care îl ocupă, poziţia acestora (iniţială, medială sau finală) în cuvânt (litera sau vocala î-, prefixul contra-; infixul -n-; articolul -ul, desinenţa -uri, formantul -lea, sufixul -ist; rădăcina floar- ) sau la punerea în evidenţă a silabelor (vocale în hiat: a-er); este utilizată şi în analiza metrică (Ne-n-ţe-les ră-mă-ne gân-dul...).
  10. Element(e) gramatical(e) monosilabic(e), neaccentuat(e) în frază.
  11. Plasată aproximativ la jumătatea înălţimii rândului. Numită şi pauză. Este mai lungă decât cratima. Este şi semn de punctuaţie.
  12. Este şi semn de punctuaţie.
  13. Plasată la nivelul inferior al rândului.