1.2. Semnele ortografice
Semnele ortografice în sens strict[1] sunt semne auxiliare folosite în scris, de regulă, la nivelul cuvântului[2] — în interiorul unor cuvinte, pe lângă segmente de cuvinte sau între cuvinte care formează o unitate —, precum și în unele abrevieri.
Între unele dintre aceste semne există, în anumite situații, echivalență (deci posibilități de substituire), fiind posibilă și cumularea lor.
Semnele folosite (și) ca semne ortografice sunt apostroful, bara oblică, *blancul, cratima, linia de pauză, punctul, virgula, prezentate în cele ce urmează în ordine alfabetică.
1.2.1. Apostroful [']
Este singurul semn exclusiv ortografic; este rar folosit în ortografia românească actuală[3].
În limba literară, apostroful[4]:
- marchează, mai ales în stilul publicistic, în indicarea anilor calendaristici, absența accidentală a primei sau a primelor două cifre: '918, '89;
- în construcțiile cu prefixe de tipul ante-'89, post-'89, cratima precedă obligatoriu apostroful.
- se regăsește în unele împrumuturi din alte limbi (în care are alte funcții decât în română), cum sunt:
- substantive comune neadaptate (five o'clock);
- nume proprii străine de persoană (D'Annunzio, D'Artagnan, O'Neill);
- nume de firme străine conținând „genitivul saxon” (Mc Donald's) — care s-a extins, în mod abuziv sau glumeț, și la unele nume românești de firme.
Apostroful nu se utilizează în scrierea formelor literare ale cuvintelor românești, ci notează realități fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională, în tempo rapid, ori deficiențe de rostire ale unor vorbitori, apărând în utilizări contextuale ale cuvintelor (săru' mâna pentru sărut mâna).
De aceea, apostroful este folosit mai ales în stilul beletristic — în proză și în teatru pentru caracterizarea unor personaje prin reproducerea vorbirii lor, iar în poezie din motive de prozodie, permițând eliminarea unei silabe (O, vin', al nopții mele domn, /De ce nu vii tu, vină ... Eminescu).
El notează căderea accidentală:
- a unui sunet:
- consoană (al'fel, cân'va, da', dom', pentru altfel, cândva, dar, domn) sau
- vocală (altădaf, făr' de, lu' (Mihai), numa', pân' la, tocma', vin' pentru altădată, fără de, lui (Mihai), numai, până la, tocmai, vino/vină) sau
- a mai multor sunete sau silabe (dom'le, 'neața pentru domnule, (bună) dimineața).
în ceea ce privește poziția, el poate apărea:
- la începutul unor cuvinte ('nainte pentru înainte);
- în interiorul unor cuvinte (dom'le pentru domnule) și mai ales
- la sfârșitul unor cuvinte (domnu', scoal' pentru domnul, scoală), inclusiv la nivelul propoziției (las' pe mine pentru lasă pe mine) sau al frazei (las' că-i arăt eu, poa' să, tre' să pentru lasă că-i arăt eu, poate să, trebuie să).
În interiorul cuvintelor, apostroful nu este precedat, nici urmat de blanc; la început de cuvânt este, bineînțeles, precedat, dar nu urmat de blanc, iar la sfârșit de cuvânt este, firesc, urmat de blanc — inclusiv în cuvinte compuse sau locuțiuni care se scriu în cuvinte separate (făr' de, pân' să pentru fără de, până să).
Când căderea unui sunet se produce în cazul unui cuvânt scris în mod obișnuit cu cratimă, se folosește numai apostroful (care înlocuiește și cratima): înșir'te, mărgărite; mam'mare; sor'ta pentru înșiră-te, mama-mare, soră-ta.
În urma acestei căderi pot apărea în alăturare nemijlocită două sunete care nu formează o silabă, apostroful marcând și limita dintre silabe (Sal'tare, taică pentru Salutare ...).
Când se produce căderea vocalei finale a unui cuvânt și urmează un cuvânt care începe cu o vocală se folosește cratima, nu apostroful: D-ale carnavalului, făr-a spune, înșir-o, las-o, pân-acasă < De-ale carnavalului, fără a spune, înșiră + o, lasă + o, până acasă.
Când locul despărțirii la capăt de rând ar coincide cu locul apostrofului din interiorul unui cuvânt, acea despărțire trebuie evitată.
1.2.2. Bara oblică[5] [/]
Folosită ca semn ortografic:
- în formule distributive[6] care cuprind numele unor unităţi de măsură; acestea pot fi:
- abreviate (km/h citit kilometri pe sau la oră) ori
- neabreviate (kilometri/oră);
- în abrevierile c/val şi m/n pentru contravaloare şi motonavă. Nu este precedată, nici urmată de blanc.
1.2.3. *Blancul[7] [ ]
Constă în absenţa oricărui semn. Cuvintele se delimitează grafic prin blancuri potrivit statutului lexico-gramatical şi sensului lor, funcţia principală a blancului fiind aceea de semn de delimitare şi separare a cuvintelor sau a elementelor componente ale unor cuvinte compuse (Anul Nou, câte unu, douăzeci şi unu, Evul Mediu, Unirea Principatelor), ale locuţiunilor (altă dată „în altă împrejurare") şi ale altor grupuri relativ stabile de cuvinte (câte o dată).
El marchează în scris o realitate fonetică, şi anume pauza care separă în vorbire aceste elemente.
Absenţa blancului (deci scrierea „legată") marchează unitatea cuvintelor. Ea caracterizează cuvintele simple, majoritatea derivatelor şi cuvintele compuse sudate, nedisociabile, pentru care v. 4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuţiunilor şi grupurilor de cuvinte.
Blancul are rol distinctiv, diferenţiind secvenţe identice ca sunete constitutive, dar care, despărţite prin blanc, reprezintă un grup de cuvinte (nici un conjuncţie + numeral), în timp ce, scrise „legat", alcătuiesc un singur cuvânt (!niciun adjectiv pronominal).
El poate compensa absenţa punctului între iniţialele majuscule ale unei abrevieri: I D E B pentru Întreprinderea de Distribuţie a Electricităţii; actualmente se preferă însă în aceste cazuri suprimarea şi a blancurilor, mai economică.
Blancul poate preceda sau urma ori nu celelalte semne ortografice. În uzanţele scrierii limbii române (de tipar, la calculator, la maşină), blancul nu precedă, în general, semnele de punctuaţie, dar le urmează.
Note
- ↑ Distincția semne ortografice — semne de punctuație este într-o anumită măsură artificială, nu numai pentru că scrierea corectă în sens larg include și punctuația, ci și deoarece cratima este un semn numai preponderent ortografic, bara oblică, *blancul, linia de pauză și punctul sunt mai ales semne de punctuație, iar virgula, deși semn de punctuație, privește într-o anumită măsură și ortografia în sens strict. Unele dintre acestea sunt folosite și în alte domenii, ca semne grafice cu diverse valori convenționale.
- ↑ Şi, rareori, la nivelul propoziției sau al frazei.
- ↑ Înainte de reforma ortografică din 1953, apostroful avea mai multe funcții, dintre care unele au fost transferate cratimei.
- ↑ Care are forma unei virgule plasate după literă, la umărul acesteia.
- ↑ Are înălţimea unei litere mari; este şi semn de punctuaţie şi semn grafic.
- ↑ În care înlocuieşte linia de fracţie din matematică.
- ↑ Are lăţimea medie a unei litere. Numit şi pauză, pauză albă, pauză grafică, spaţiu, spaţiu alb. Este şi semn de punctuaţie. Nu era recunoscut ca semn ortografic în DOOOM1; a fost inclus ca atare în Dicţionarul general de ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, s. v. pauză. Flora Şuteu, Elisabeta Şoşa, în îndreptar ortografic şi morfologic, Floarea Darurilor, Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p. 272 (ed. 1,1993), îl consideră „marcă ortografică".