Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/DOOM2/2. Reguli de scriere și de pronunțare literară”

De la dexonline wiki
< Articol‎ | DOOM2
Sari la navigare Sari la căutare
Linia 197: Linia 197:


=== 2.5. Scrierea şi pronunţarea numelor proprii străine ===
=== 2.5. Scrierea şi pronunţarea numelor proprii străine ===
# În scrierea şi pronunţarea în limba română a numelor proprii — de persoane şi de locuri — străine, din limbi scrise numai sau şi cu alfabetul '''latin''' se respectă grafia şi pronunţarea din limbile respective: fr. ''Bordeaux'' [bord<u>o</u>], germ. ''Haendel/Händel'' [h<u>e</u>ndăl], magh. ''Jokai'' [ĭ<u>o</u>coĭ], pol. ''Mickiewicz'' [miţk'<u>e</u>vič], germ. ''Miinchen'' [m<u>ü</u>nh'en], magh. ''Petöfi'' [p<u>e</u>töfi], sp. ''Quito'' [k<u>i</u>to], fr. ''Racine'' [ras<u>i</u>n], engl. ''Shakespeare'' [ş<u>e</u>cspir], ''Wall Street'' [ǔ<u>ă</u>lstrit], ''Yale'' [ǐeǐl], germ. ''Zeiss'' [ţaǐs].
#: Pentru scrierea '''cuvintelor ajutătoare''' din componenţa '''numelor de familie străine''' v. '''3. Scrierea cu literă mică sau mare''' şi '''1.2.4. Cratima'''.
# Pentru redarea cu litere latine a substantivelor proprii şi a cuvintelor scrise cu '''alte alfabete''' (arab, chirilic, grecesc etc.) sau cu '''alte tipuri de sisteme de scriere''' (din chineză, japoneză ş.a.) există norme internaţionale (dintre care unele au fost adoptate şi ca standarde româneşti), precum şi sisteme proprii ale ţărilor respective: chin. ''Beijing'' [Beǐǧin] (scris şi pronunţat în trecut şi la noi Pekin), ar. ''Marrakech'' [Marak<u>e</u>ş], jap. ''Okinawa'' ![Ochin<u>a</u>va], rus. ''Onega'', ''Tolstoi''.
#: Numele statelor (şi cuvintele din aceeaşi familie — !''belarus'', !''belarusă'') trebuie folosite în forma oficială recomandată de acestea<sup>[[[49]]]</sup>: !''Belarus'', !''Cambodgia'', !''Cóte d'Ivoire'', !''Myanmar''.
# Unele '''nume de locuri''' străine '''cunoscute''' de mai multă vreme la noi au, pe lângă formele cu grafia şi pronunţarea '''originare''' — folosite în '''lucrări de specialitate''' (hărţi, studii de limbă etc.) —, şi forme tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi '''adaptate''' limbii române (!folosite inclusiv în indicaţii bibliografice): it. ''Firenze'' [Fir<u>e</u>nţe]/''Florenţa'', engl. ''London'' [L<u>a</u>ndăn]/''Londra'', rus. ''Moskva'' [Mascv<u>a</u>]/''Moscova'', it. ''Napoli''/''Neapole'', fr. ''Nice'' [Nis]/''Nisa'', ceh. ''Praha''/''Praga'', gr. ''Thessaloniki''/''Salonic'', pol. ''Warszawa'' [Varş<u>a</u>va]/ ''Varşovia'', germ. ''Wien'' [Vin]/''Viena''.
# Unele nume proprii '''latineşti''' şi '''vechi greceşti''' circulă, în uzul literar românesc, atât într-o formă '''tradiţională''', '''adaptată''', cât şi în forma '''originară''' (care se foloseşte în lucrări de specialitate sau, în cazul numelor de persoană latineşti, când se reproduc cel puţin două dintre componentele lor): ''August''/''Augustus'', ''Quintilian''/ ''Quintilianus'' [Cvintilian(us)], ''Rodos''/''Rhodos''.
#:: Normele actuale recomandă formele !''Damocle'''s''''' — cf. şi expresia consacrată ''sabia lui Damocles'' —, ''Menala'''''''o''''''''''s''''', !'''''Oe'''''''dip'' [öd<u>i</u>p]/''Oedipus''[<u>ö</u>d<u>i</u>pus] (cf. şi redarea titlului tragediei antice ''Oedip rege'' şi al operei lui George Enescu), !''Pr'''<u>o</u>'''cust''.
#:: În versuri se admite şi folosirea altor forme decât cele recomandate de normele actuale: Joe pentru Iupiter, alături de care apare, mai frecvent, forma tradiţională Jupiter, cu corespondentul său din mitologia greacă ''Zeus'',- pronunţat frecvent cu '''hiat''' [ze-us] în loc de forma pedantă, cu diftong, [zeŭs].
#: Pentru '''flexiunea''' unor astfel de nume se recomandă g.-d. de tipul !''lui/zeiţei Artemis'', ''Ceres'', ''Dido'', ''Palas Atena'', ''Venus'' — formele de tipul ''Artemidei'', ''Cererei'', ''Didonei'' (în afară de cazul când se foloseşte şi nominativul ''Didona''), ''Paladei Atena'', ''Venerei'', după modelul limbii de origine, fiind ieşite din uz.
#:: Când sunt folosite atât ca substantive proprii, cât şi ca substantive comune, unele dintre aceste cuvinte au forme sau/şi grafii diferite (acropolă, Acropole).
# '''Derivatele''' de la nume proprii se scriu cu respectarea grafiei numelui de la care provin, cf. ''haendelian''/''händelian.''
#: Vezi şi '''4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuţiunilor şi grupurilor de cuvinte'''.</blockquote>


== Note ==
== Note ==

Versiunea de la data 27 septembrie 2012 00:40

<css>.tocnumber { display: none; }</css>

2. Reguli de scriere și pronunțare literară

Regulile care urmează aduc precizări cu privire la aplicarea Hotărârii Academiei Române de reintroducere a literei â, precum la unele aspecte în legătură cu care se pot produce unele greşeli sau ezitări în scriere şi/sau pronunţare din cauza nerecunoaşterii structurii cuvintelor, a influenţei unor rostiri populare, dialectale etc.

Asimilările care se produc în vorbire între sunete vecine nu sunt notate în scris (subsuoară [supsŭară]). Pentru redarea grafică a cuvintelor şi a grupurilor de cuvinte rostite fără pauză v. 1.2. Semnele ortografice şi 4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuţiunilor şi grupurilor de cuvinte.

2.1. Vocale şi semivocale

2.1.1. â şi î

Conform Hotărârii Academiei Române din anul 1993, sunetul [î] este redat în două moduri, după criteriul poziţiei in cuvânt şi după criteriul morfologic, pentru care v. Tab. 2.

  1. Astfel, se scrie â în interiorul cuvintelor, inclusiv[1] în forme ale verbelor de conjugarea a IV-a terminate la infinitiv în -î (coborâi, coborâsem, coborând, coborât) şi în derivate eu sufixe de la cuvinte terminate în -î (chiorâş, hotărâtor, târâtor).
  2. Numele de familie se pot scrie în interior cu â sau î, în funcţie de tradiţia familiei, de dorinţa purtătorilor şi de actele de stare civilă, cf. acelaşi nume de familie scris Râpeanu şi Rîpeanu.
Aplicarea Hotărârii este obligatorie în învăţământ şi în publicaţiile oficiale din România, dar există în continuare persoane, publicaţii sau edituri care aplică regulile anterioare. Hotărârea nu a fost preluată oficial în Republica Moldova, de unde se difuzează în România şi publicaţii scrise cu ortografia anterioară.

2.1.2. După ş şi j: a, e, i sau ea, ă, â

După ş şi j se scrie şi se pronunţă a, e, i sau, respectiv, ea, ă, â, în funcţie de structura morfologică a cuvântului, şi anume:

  1. în rădăcina cuvântului se scrie şi se pronunţă numai a, e, i (şi nu ea, ă, â): aşază, deşartă, înşală, muşama, şade, şapcă, şase; jale, jar, tânjală („proţap", folosit mai ales în expresia a se lăsa pe ~); aşeza, înşela, şerpoaică, şes; jecmăni, jeli; maşină, şir; jilţ, jir;
  2. în desinenţe, articol şi sufixe se scriu şi se pronunţă vocale din una din cele două serii, în funcţie de clasa morfologică şi respectându-se identitatea vocalei desinenţelor, articolului sau sufixelor după celelalte consoane, şi anume:
    • substantivele şi adjectivele feminine cu tema terminată în ş, j se scriu şi se pronunţă cu:
      • ă (ca şi în mamă, bună) la nominativ-acuzativ (fruntaşă, gureşă, tovarăşă; plajă, tijă) şi la vocativ singular nearticulat (tovarăşă, opus masculinului tovarăşe);
      • a (ca şi în mama, buna) la nominativ-acuzativ singular articulat: fruntaşa, gureşa, tovarăşa; plaja, tija;
      • e (ca şi în mame, bune) la genitiv-dativ singular nearticulat şi la plural: fruntaşe, gureşe, tovarăşe; plaje, tije;
    • verbele de conjugarea I cu tema terminată în ş, j se scriu şi se pronunţă cu:
      • a (ca şi în lucra, lucram, lucrat, lucrare) la infinitiv şi în formele şi cuvintele provenite de la acesta (imperfect, participiu, imperativ negativ persoana a II-a singular, infinitiv lung substantivat): înfăţişa, înfăţişam, înfăţişat, înfăţişare; angaja, angajam, angajat, angajare;
      • ează (ca şi în lucrează) la indicativ prezent persoana a III-a: înfăţişează, angajează;
        De aceea, înfăţişează şi aşază se scriu diferit.
      • -ă (ca şi în lucrăm, lucră) la indicativ prezent persoana I plural şi perfect simplu persoana a III-a singular: înfăţişăm, înfăţişă; angajăm, angaja;
      • -e/-eze (ca şi în să cânte, să lucreze) la conjunctiv prezent persoana a III-a: să îngraşe, să înfăţişeze; să angajeze.
    • verbele de conjugarea a IV-a cu tema terminată în ş, j se scriu şi se pronunţă cu:
      • -i (ca şi în citi, citim, citind, citit, citire) la infinitiv şi in formele şi cuvintele provenite de la acesta (indicativ prezent persoana I plural, participiu, gerunziu, imperativ negativ persoana a II-a singular, infinitiv lung substantivat): sfârşi, sfârşim, sfârşind, sfârşit, sfârşire; îngriji, îngrijim, îngrijind, îngrijit, îngrijire;
        Astfel, la verbele cu terna terminată în ş sau j, gerunziul este diferit la majoritatea verbelor de conjugarea I (furişând, angajând) şi respectiv a IV-a (sfârşind, îngrijind).
      • -ea/-ească (ca şi în citea, să citească) la indicativ imperfect, respectiv conjunctiv prezent persoana a III-a: sfârşea, îngrijea; să sfârşească, să îngrijească.
      • sufixele se scriu şi se pronunţă:
      • -ar (ca şi în lemnar): cenuşar, coşar, gogoşar, birjar; -ământ (ca şi în legământ): îngrăşământ;
      • -ăreasă, -arie dacă sunt legate de -ar (cenuşăreasă, gogoşărie, birjărie, după cenuşar, gogoşar, birjar) şi -ereasă, -erie dacă sunt legate de -er (lenjereasă, după lenjerie) sau independente;
      • -ător (ca şi în temător): înfricoşător;
      • -eală (ca şi în îndrăzneală): greşeală, oblojeală, tânjeală (rar) „tânjire";
        Tânjeală se distinge astfel de tânjală; înşală se scrie cu a deoarece nu este substantiv, ci o formă verbală de la a înşela.
      • -ean (ca şi în braşovean): ieşean, clujean, someşean[2];
      • -eaţă (ca şi în negreaţă): roşeaţă;
      • -ească (ca şi în bărbătească): strămoşească, vitejească.

2.1.3. e şi ie

La început de cuvânt şi de silabă după vocală se scrie e sau ie, în funcţie, în general, de pronunţarea literară şi de etimologie, şi anume:

  1. în majoritatea neologismelor, la început de cuvânt şi de silabă după vocală se scrie e şi se pronunţă [e]: ecran, elev, epocă, eră, examen; aed, aerodrom, alee, coexistenţă, poem; agreez, creez, efectuez;
  2. în pronumele personale şi în formele verbului a fi se scrie e, dar se pronunţă [ie][3]: eu, el, ei, ele, eşti, este, e, eram, erai, era, eraţi, erau;
  3. se scrie ie şi se pronunţă [ie] în:
    • cuvintele din fondul vechi: ied, ieftin, iepure, ieşi; baie, cheie, femeie, voie;
    • verbele neologice cu rădăcina terminată în -i: atribuie, constituie; bruiez, deraiez;
    • neologisme cu ie în etimon: hematopoieză, proiect.

2.1.4. ea şi ia

  1. La început de cuvânt şi de silabă după vocală:
    • se scrie şi se pronunţă ia când alternează cu ie (iadă/ied, iarnă/ierni, baia/baie, băiat/băieţi, femeia/femeie, tăia/taie, trebuia/trebuie, trăiască/trăieşte, întemeiază/întemeieze, îndoială/îndoieli, vasluian/vasluieni) sau cu i (joia/joi, treia/trei);
    • se scrie ea, dar se pronunţă [ia] când alternează cu e: ea/el; în neologisme, vorbitorii limbii literare pronunţă ea, sub influenţa scrierii: aleea/alee, creează/creez, efectuează/efectuez.
  2. După t, d, s, z, ţ, l,n şi r se scrie şi se pronunţă totdeauna ea: deal, leac, neam, vinerea, seară, teapă, ţeapă, zeamă.
    În aceştia şi atâţia, după t şi ţ se scrie ia, care alternează cu i (aceşti, aţâţi).
  3. Se scrie totdeauna cea, gea când fac parte din aceeaşi silabă: ceapă [čapă], ceas, acea, a cincea, să lucească, tăcea; geacă, geam, fugea.
    cia, gia notează secvenţe pronunţate în silabe diferite [ci-a], [gi-a]: ci-anură, elegi-ac, Luci-a, Ligi-a.
  4. După p, b, f, v şi m se scrie şi se pronunţă:
    • ea când alternează cu e: beată/beţi, stropeală/stropeli, meargă/merge, bârfească/ bârfeşte, veac/vecie;
    • ia când alternează cu ie (biată/biet, piatră/pietre, amiază/amiezi, fiare/fier, viaţă/ vieţi) sau când nu există forme alternante (abia, fiară).
    Astfel, beată se deosebeşte de biată.
  5. După ch, gh se scrie:
    • ea când alternează cu e: cheamă/chem, cheag/închega, blochează/blochez, gheată/ ghete, gheaţă/gheţuri, veghează/veghez;
    • ia când nu există forme alternante: chiar, chiabur, ghiaur, maghiar.

2.1.5. eai, eau şi iai, iau

  1. Se scrie şi se pronunţă iai, iau la început de cuvânt (iau) şi la început de silabă după vocală: îndoiai, îndoiau; suiai, suiau.
  2. După consoană se scrie şi se pronunţă după aceleaşi reguli ca la ea, ia:
    • eai, eau: urecheai, urecheau, vegheai, vegheau, beau, şleau, vreau;
    • iau: miau.

2.1.6. eo, io şi eoa, ioa

  1. Se scrie totdeauna io, ioa după [c], [g] (ciorchine, giol; cioară, gioarsă) şi după ch, gh [k'], [g'] când fac parte din aceeaşi silabă (chior, chioşc, şchiop, ghiol, ghiotura; chioară, şchioapă, ghioagă).
    cheo, geo notează secvenţe pronunţate în silabe diferite [che-o], [ge-o]: che-otoare, ge-ologie (eo nu se pronunţă însă în silabe diferite în geor-gi-an, Geor-ge, ca şi în Gheor-ghe).
  2. După alte consoane se scrie şi se pronunţă de obicei eo (deodată, leorpâi, pleosc) şi eoa (leoarcă), dar io în feleştioc.

2.1.7. oa şi ua

  1. La început de cuvânt se scrie totdeauna oa: oare, oameni, oaste.
  2. După consoană se scrie şi se pronunţă oa: coadă, doar, foarte, joacă, moară, poartă, soare.
  3. După vocală se scrie:
    • oa când alternează cu o: cuvioasă/cuvios, găoace/găoci, respectuoasă/respectuos;
    • ua când nu alternează cu o (ci cu uă): a doua/două, piua/piuă, roua/r ouă, steaua/(reg.) steaua, ziua/ziuă.

2.1.8. Vocale în hiat

  1. Se scrie -ie (la forma nearticulată), respectiv -ia (la forma articulată) -pronunţate în două silabe — în substantive feminine ca i-e (bucuri-e, famili-e, istori-e, vi-e), respectiv i-a: bucuri-a, famili-a, istori-a, vi-a.
  2. În pronunţarea actuală se manifestă şi tendinţa reducerii hiatului, prin pronunţarea ca diftong a unor vocale alăturate (ziar [ziar]).

2.2. Consoane

2.2.1. înainte de p şi b: m

Înainte de p şi b se scrie m (nu n), inclusiv în prefixe care înaintea altor consoane se scriu cu n: ambulanţă, amplasa, combate, complăcea, emblemă, emplastru, imbatabil, improviza, îmbolnăvi, împărat, umbla. Excepţie: Istanbul.

2.2.2. s şi ş; x; z

  1. Se scrie şi se pronunţă ş în împrumuturi din germană (ştrand), dar s în împrumuturi din alte limbi: spray, stat, stofă, strangula.
  2. Se scrie şi se pronunţă ex numai în formaţiile în care acesta este prefix (excava, excrescenţă), dar es în cuvinte în care face parte din rădăcină: escalada, escroc.
  3. în unele cuvinte, grupul de sunete [ks] este redat prin succesiunea de litere cs: fucsie, rucsac (darfux, ruxandră); v. şi n. 27.
  4. cţ şi x nu trebuie confundate în reflecţie „gândire" şi reflexie „fenomen fizic".
  5. înaintea anumitor consoane (sonore şi sonante) se scrie s sau z, în funcţie, în general, de pronunţarea literară:
    • înaintea consoanelor surde p, t, c, ş,fşih se scrie şi se pronunţă s: despacheta, destăinui, tusşase, desfigura, deshuma;
    • înaintea consoanelor sonore b, d, g, j şi v se scrie şi se pronunţă z: zbor, dezbate; zdup, brazdă; zgomot, izgoni; dezjuga, răzjudeca; zvănta, azvârli.
      Excepţii: se scriu cu s unele neologisme:
      • derivate (în limba română sau împrumutate) cu prefixul trans-: transborda, transdanubian, transgresiune, transversal;
      • compuse împrumutate: aisberg, glasbeton, glasvand, jurisdicţie;
      • alte cuvinte: disident, disertaţie (dar a dizerta), premisă, sesiune;
      • nume proprii: Desdemona;
  6. înaintea consoanei sonore z se păstrează s în prefixele des-, ras-: deszăpezi, răszice.
  7. înaintea sonantei r se scrie şi se pronunţă z: dezrobi.
  8. Se scrie z în unele împrumuturi pronunţate în limba literară actuală ca atare: khermeză (ea bazin etc)
  9. înaintea lui /, m, n sunt posibile ambele pronunţări, astfel că singurele reguli particulare privesc:
    • prefixul ăez-: dezlega, dezminţi, deznoda;
    • finalele -sm (marasm, pleonasm, sarcasm — inclusiv sufixul -ism: simbolism) şi -smă în neologisme (fantasmă, prismă) şi derivatele lor (fantasmagoric, prismatic);
    • păstrarea consoanei finale a rădăcinii în cuvintele analizabile formate aţi sufixul -nic: casnic, josnic (de la casă, jos), dar groaznic, obraznic, paznic (de la groaza, obraz, pază);
    • celelalte cuvinte se scriu, unele eu s (slab, desluşi, sminti, smântână, snoavă, trosni), altele cu z (zloată, izlaz, zmeu, izmă, caznă, gleznă).
  10. cvasi- se scrie şi se citeşte cu s (cvasitotalitate, cvasiunanimi[45]), dar izo- cu z (izofonă, izoglosă, izolexă), ca şi \concluziv şi \coroziv, la fel cu concluzie şi coroziune.

2.3. Litere duble

2.3.1. Vocale duble

  1. Vocalele duble notează două sunete identice şi se pronunţă de regulă amândouă, în silabe diferite: contra|amiral; lice|e, para|aldehidă, re|examina; fi|ind, şti|inţă (dar cunoştinţă, încunoştinţa); alco|ol, co|opta.
    Se scriu şi se pronunţă cu o singură vocală prerie, proroc.
  2. Vocale duble se întâlnesc şi în unele nume proprii străine sau româneşti scrise după model străin; în unele dintre ele nu se pronunţă decât o vocală: Aachen, Aalto, Aaron, Nausicaa, Varlaam, uneori diferită de a, după regulile limbii în cauză (Aasen [osen]).
    în unele împrumuturi sau nume proprii, vocalele duble pot avea alte valori decât în scrierea cuvintelor româneşti, în funcţie de regulile ortografice ale limbii respective: spleen (angl.) [splin]

2.3.2. Consoane duble

  1. Consoanele duble notează, de regulă, două sunete-consoane (care se pronunţă amândouă), şi anume:
    • consoane identice, în:
      • cuvinte compuse: ohmmetru, Sânnicolaul Mare[46];
      • derivate cu prefixe de la cuvinte care încep cu aceeaşi consoană eu aceea in care se termină prefixul: înnoda, înnopta; interregional; transsiberian; posttotalitar (dar îneca, înota);
    • consoane diferite: [k] şi [c] notate cu aceeaşi literă, c (accent, occipital, succes, vaccina).
  2. În unele neologisme şi in nume proprii scrise după model străin şi derivate de la acestea, consoana dublă poate nota, în conformitate cu regulile limbii respective, un singur sunet, care poate avea aceeaşi valoare ca şi consoana simplă (bourree, fortissimo, kibbutz, loess, watt; Philippide, Rosetti) sau o valoare diferită: ll [1'] (caudillo), zz [ţ] (mezzosoprană, Negruzzi).

V. şi 5. Despărţirea în silabe şi la capăt de rând.

2.4. Accentul

2.4.1. Accentul tonic

  1. în limba română, accentul este liber. De aceea, el poate distinge cuvinte (companie „unitate militară" — companie „tovărăşie; societate"; mozaic s. - mozaic adj.) sau forme gramaticale (indicativ prezent persoana a IlI-a cântă - perfect simplu persoana a IlI-a singular cântă).
    • -a final este
      • accentuat în unele forme verbale (infinitiv, imperfect persoana a III-a singular: tremura), în unele substantive feminine nearticulate terminate în -a sau -ea (cafea, musaca) şi în unele adjective împrumutate: grena, lila;
      • neaccentuat când este articol hotărât (casa, musacaua) şi în unele împrumuturi (tibia, widia), la care forma nearticulată şi cea articulată se confundă (unele şi-au creat (şi) o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie);
      -i şi -u final sunt accentuaţi în unele împrumuturi: substantive (colibri, taxi; atu) şi adjective: kaki.

    • -o final este:
      • neaccentuat în majoritatea cuvintelor în care apare: in-folio, radio;
      • accentuat în substantive şi adjective mai recente: antihalo, halo; bordo, indigo, maro.
  2. Sufixele monosilabice sunt de cele mai multe ori accentuate (-al, -an, -ar, -, -âş, -el, -esc, -et, -giu, -ior, -ism, -ist, -, -iu, -lâc, -oi, -os, -şag, -şor, -șug, - tor, -ui), dar există şi sufixe monosilabice neaccentuate (-bil[4], -nic).

  3. Substantivele provenite din infinitive lungi ale verbelor în -ea trebuie accentuate pe sufix: prevedere.
  4. În funcţie de uzul literar actual, normele actuale recomandă o singură accentuare la cuvinte precum adi, aripă, avarie[5], caracter, călugăriţă, doctoriţă, duminică, fenomen, ianuarie, lozincă, miros, regizor, sever, şervet, unic.
    La unele cuvinte mai vechi sau mai noi se admit variante accentuale literare libere (indicate în Dicţionar in ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM1: !acatist/acatist, anost/anost, !antic/antic, !gingaş/gingaş, !hatman/hatman, intim/intim, !jilav/jilav, !penurie/penurie, profesor/profesor, !trafic/trafic.
    Unele accentuări respinse de normă sunt inculte (butelie), în timp ce altele sunt tolerabile, nereprezentând propriu-zis greşeli, ci variante livreşti, mai apropiate de unul dintre etimoane, uneori cu încercarea de specializare semantică sau de domeniu (caracter, fenomen), ori accentuări mai vechi (călugăriţă, doctoriţă) şi/sau regionale (bolnav, duşman).
    În poezie se admite şi folosirea altor variante accentuate decât cele recomandate de normele actuale.
    Se recomandă o singură accentuare la forme verbale ca:
    • indicativul şi conjunctivul prezent persoana I şi a Il-a plural şi imperativ persoana a Il-a plural — accentuate pe sufixul -e la conjugarea a II-a (tipul tăceţi), respectiv pe temă la conjugarea a IlI-a (tipul bateţi);
    • formele verbului a fi !suntem, !sunteţi.
  5. Accentul rămâne în cea mai mare parte stabil în cursul flexiunii la marea majoritate a numelor.
    El este însă mobil la:
    • substantivele no, g.-d. sg.; pl. nurori; so, surori;
    • la substantivele neutre terminate în -o intrate mai de mult în limbă (radio, zero), la care accentul se deplasează pe o la forma articulată hotărât (radioul, zeroul) şi la plural (radiouri, zerouri).

      La împrumuturile mai recente şi la termenii de specialitate, accentul este stabil: avocadoul.

    În flexiunea verbală, accentul este mobil (căzând pe temă sau pe desinenţă) chiar la acelaşi mod şi timp: perfect simplu persoana I singular adusei, I plural aduserăm.
  6. Cuvintele polisilabice pot avea, pe lângă accentul principal (forte), mai puternic, şi un accent secundar, mai slab: aerodinamic, anteroposterior, meglenoromân.
  7. Unele nume româneşti de familie aparent asemănătoare trebuie accentuate diferit, în conformitate cu originea şi structura lor: Vasiliu, dar Rotariu.
  8. Trebuie evitată tendinţa deplasării accentului spre începutul cuvântului.

2.4.2. Accentul grafic

  1. În limba română, de regulă, nu se notează vocala accentuată.
  2. Utilizarea accentului ascuţit [´] este permisă pentru a marca distincţia dintre elemente omografe dar neomofone care diferă (şi) prin poziţia accentului, când nenotarea accentului ar putea duce la confuzii (uneori supărătoare), în cazul unor:
    • cuvinte: ácele substantiv — acéle adjectiv pronominal; comedíe - comédie; companíecompánie; copíicópii; éra [era] substantiv - erá. [iera] verb; nódul s. articulat - nodúl s. nearticulat; şi adverb — şi conjuncţie, véselă adj. - vesé s.;
    • forme gramaticale: încuíe prezent — încuié perfect simplu;
    • variante accentuale (neliterare) ale unor cuvinte: duşmán - dúşman, vúlturvultúr.
  3. Se păstrează accentul grafic din limba de origine în:
    • unele neologisme: bourrée, pietà;
    • nume proprii străine: Bâle, Molière, Valéry.
    În unele limbi, accentul grafic are altă valoare decât aceea de a marca accentul tonic şi poate să nu coincidă cu locul acestuia: fr. Gérard [jerar], magh. Istvàn [iştvan].
  4. La unele nume de locuri străine folosite în limba română nu se notează accentul (Bogota [bogota], Panama [panama], Peru [peru]), ceea ce poate duce la accentuări greşite.

2.5. Scrierea şi pronunţarea numelor proprii străine

  1. În scrierea şi pronunţarea în limba română a numelor proprii — de persoane şi de locuri — străine, din limbi scrise numai sau şi cu alfabetul latin se respectă grafia şi pronunţarea din limbile respective: fr. Bordeaux [bordo], germ. Haendel/Händel [hendăl], magh. Jokaiocoĭ], pol. Mickiewicz [miţk'evič], germ. Miinchen [münh'en], magh. Petöfi [petöfi], sp. Quito [kito], fr. Racine [rasin], engl. Shakespeareecspir], Wall Streetălstrit], Yale [ǐeǐl], germ. Zeiss [ţaǐs].
    Pentru scrierea cuvintelor ajutătoare din componenţa numelor de familie străine v. 3. Scrierea cu literă mică sau mare şi 1.2.4. Cratima.
  2. Pentru redarea cu litere latine a substantivelor proprii şi a cuvintelor scrise cu alte alfabete (arab, chirilic, grecesc etc.) sau cu alte tipuri de sisteme de scriere (din chineză, japoneză ş.a.) există norme internaţionale (dintre care unele au fost adoptate şi ca standarde româneşti), precum şi sisteme proprii ale ţărilor respective: chin. Beijing [Beǐǧin] (scris şi pronunţat în trecut şi la noi Pekin), ar. Marrakech [Marakeş], jap. Okinawa ![Ochinava], rus. Onega, Tolstoi.
    Numele statelor (şi cuvintele din aceeaşi familie — !belarus, !belarusă) trebuie folosite în forma oficială recomandată de acestea[[[49]]]: !Belarus, !Cambodgia, !Cóte d'Ivoire, !Myanmar.
  3. Unele nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme la noi au, pe lângă formele cu grafia şi pronunţarea originare — folosite în lucrări de specialitate (hărţi, studii de limbă etc.) —, şi forme tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi adaptate limbii române (!folosite inclusiv în indicaţii bibliografice): it. Firenze [Firenţe]/Florenţa, engl. London [Landăn]/Londra, rus. Moskva [Mascva]/Moscova, it. Napoli/Neapole, fr. Nice [Nis]/Nisa, ceh. Praha/Praga, gr. Thessaloniki/Salonic, pol. Warszawa [Varşava]/ Varşovia, germ. Wien [Vin]/Viena.
  4. Unele nume proprii latineşti şi vechi greceşti circulă, în uzul literar românesc, atât într-o formă tradiţională, adaptată, cât şi în forma originară (care se foloseşte în lucrări de specialitate sau, în cazul numelor de persoană latineşti, când se reproduc cel puţin două dintre componentele lor): August/Augustus, Quintilian/ Quintilianus [Cvintilian(us)], Rodos/Rhodos.
    Normele actuale recomandă formele !Damocle's — cf. şi expresia consacrată sabia lui Damocles —, Menala''o'''''s, !Oe''dip [ödip]/Oedipus[ödipus] (cf. şi redarea titlului tragediei antice Oedip rege şi al operei lui George Enescu), !Procust.
    În versuri se admite şi folosirea altor forme decât cele recomandate de normele actuale: Joe pentru Iupiter, alături de care apare, mai frecvent, forma tradiţională Jupiter, cu corespondentul său din mitologia greacă Zeus,- pronunţat frecvent cu hiat [ze-us] în loc de forma pedantă, cu diftong, [zeŭs].
    Pentru flexiunea unor astfel de nume se recomandă g.-d. de tipul !lui/zeiţei Artemis, Ceres, Dido, Palas Atena, Venus — formele de tipul Artemidei, Cererei, Didonei (în afară de cazul când se foloseşte şi nominativul Didona), Paladei Atena, Venerei, după modelul limbii de origine, fiind ieşite din uz.
    Când sunt folosite atât ca substantive proprii, cât şi ca substantive comune, unele dintre aceste cuvinte au forme sau/şi grafii diferite (acropolă, Acropole).
  5. Derivatele de la nume proprii se scriu cu respectarea grafiei numelui de la care provin, cf. haendelian/händelian.
    Vezi şi 4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuţiunilor şi grupurilor de cuvinte.

Note

  1. Spre deosebire de ortografia dinainte de 1953, la care s-a revenit în celelalte situaţii.
  2. Numele firmelor Clujana, Someşana erau scrise greşit.
  3. Rostirea hipercorectă [e] în loc de [îe] în aceste forme — practicată în special în învăţământ, pentru a fixa la elevi deprinderea de scriere — este greşită.
  4. În Îndeptar 5, p. 23, se afirmă, greşit, contrariul.
  5. Variantă care s-a generalizat în dauna accentuării etimologice avarie.