Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/DOOM2/2. Reguli de scriere și de pronunțare literară”

De la dexonline wiki
< Articol‎ | DOOM2
Sari la navigare Sari la căutare
(Pagină nouă: ==2. Reguli de scriere și pronunțare literară== Categorie:DOOM2)
 
(2. Prima versiune)
Linia 1: Linia 1:
<css>.tocnumber { display: none; }</css>
==2. Reguli de scriere și pronunțare literară==
==2. Reguli de scriere și pronunțare literară==
Regulile care urmează aduc precizări cu privire la aplicarea Hotărârii Academiei Române de reintroducere a literei â, precum la unele aspecte în legătură cu care se pot produce unele greşeli sau ezitări în scriere şi/sau pronunţare din cauza nerecunoaşterii structurii cuvintelor, a influenţei unor rostiri populare, dialectale etc.
:Asimilările care se produc în vorbire între sunete vecine nu sunt notate în scris (subsuoară [supsŭară]). Pentru redarea grafică a cuvintelor şi a grupurilor de cuvinte rostite fără pauză v. '''[[1.2. Semnele ortografice]]''' şi '''4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuţiunilor şi grupurilor de cuvinte'''.
=== 2.1. Vocale şi semivocale ===
==== 2.1.1. â şi î ====
Conform Hotărârii Academiei Române din anul 1993, sunetul [î] este redat în două moduri, după criteriul poziţiei in cuvânt şi după criteriul morfologic, pentru care v. Tab. 2.
# Astfel, se scrie â în interiorul cuvintelor, inclusiv<ref>Spre deosebire de ortografia dinainte de 1953, la care s-a revenit în celelalte situaţii.</ref> în forme ale verbelor de conjugarea a IV-a terminate la infinitiv în -î (coborâi, coborâsem, coborând, coborât) şi în derivate eu sufixe de la cuvinte terminate în -î (chiorâş, hotărâtor, târâtor).
# Numele de familie se pot scrie în interior cu â sau î, în funcţie de tradiţia familiei, de dorinţa purtătorilor şi de actele de stare civilă, cf. acelaşi nume de familie scris Râpeanu şi Rîpeanu.
:Aplicarea Hotărârii este obligatorie în învăţământ şi în publicaţiile oficiale din România, dar există în continuare persoane, publicaţii sau edituri care aplică regulile anterioare. Hotărârea nu a fost preluată oficial în Republica Moldova, de unde se difuzează în România şi publicaţii scrise cu ortografia anterioară.
==== 2.1.2. După ş şi j: a, e, i sau ea, ă, â====
După ş şi j se scrie şi se pronunţă a, e, i sau, respectiv, ea, ă, â, în funcţie de structura morfologică a cuvântului, şi anume:
# în rădăcina cuvântului se scrie şi se pronunţă numai a, e, i (şi nu ea, ă, â): aşază, deşartă, înşală, muşama, şade, şapcă, şase; jale, jar, tânjală („proţap", folosit mai ales în expresia a se lăsa pe ~); aşeza, înşela, şerpoaică, şes; jecmăni, jeli; maşină, şir; jilţ, jir;
# în desinenţe, articol şi sufixe se scriu şi se pronunţă vocale din una din cele două serii, în funcţie de clasa morfologică şi respectându-se identitatea vocalei desinenţelor, articolului sau sufixelor după celelalte consoane, şi anume:
#* substantivele şi adjectivele feminine cu tema terminată în ş, j se scriu şi se pronunţă cu:
#** ă (ca şi în mamă, bună) la nominativ-acuzativ (fruntaşă, gureşă, tovarăşă; plajă, tijă) şi la vocativ singular nearticulat (tovarăşă, opus masculinului tovarăşe);
#** a (ca şi în mama, buna) la nominativ-acuzativ singular articulat: fruntaşa, gureşa, tovarăşa; plaja, tija;
#** e (ca şi în mame, bune) la genitiv-dativ singular nearticulat şi la plural: fruntaşe, gureşe, tovarăşe; plaje, tije;
#* verbele de conjugarea I cu tema terminată în ş, j se scriu şi se pronunţă cu:
#**  a (ca şi în lucra, lucram, lucrat, lucrare) la infinitiv şi în formele şi cuvintele provenite de la acesta (imperfect, participiu, imperativ negativ persoana a II-a singular, infinitiv lung substantivat): înfăţişa, înfăţişam, înfăţişat, înfăţişare; angaja, angajam, angajat, angajare;
#** ează (ca şi în lucrează) la indicativ prezent persoana a III-a: înfăţişează, angajează;
#**:De aceea, înfăţişează şi aşază se scriu diferit.
#**  -ă (ca şi în lucrăm, lucră) la indicativ prezent persoana I plural şi perfect simplu persoana a III-a singular: înfăţişăm, înfăţişă; angajăm, angaja;
#** -e/-eze (ca şi în să cânte, să lucreze) la conjunctiv prezent persoana a III-a: să îngraşe, să înfăţişeze; să angajeze.
#* verbele de conjugarea a IV-a cu tema terminată în ş, j se scriu şi se pronunţă cu:
#**  -i (ca şi în citi, citim, citind, citit, citire) la infinitiv şi in formele şi cuvintele provenite de la acesta (indicativ prezent persoana I plural, participiu, gerunziu, imperativ negativ persoana a II-a singular, infinitiv lung substantivat): sfârşi, sfârşim, sfârşind, sfârşit, sfârşire; îngriji, îngrijim, îngrijind, îngrijit, îngrijire;
#**: Astfel, la verbele cu terna terminată în ş sau j, gerunziul este diferit la majoritatea verbelor de conjugarea I (furişând, angajând) şi respectiv a IV-a (sfârşind, îngrijind).
#** -ea/-ească (ca şi în citea, să citească) la indicativ imperfect, respectiv conjunctiv prezent persoana a III-a: sfârşea, îngrijea; să sfârşească, să îngrijească.
#**  sufixele se scriu şi se pronunţă:
#** -ar (ca şi în lemnar): cenuşar, coşar, gogoşar, birjar; -ământ (ca şi în legământ): îngrăşământ;
#**  -ăreasă, -arie dacă sunt legate de -ar (cenuşăreasă, gogoşărie, birjărie, după cenuşar, gogoşar, birjar) şi -ereasă, -erie dacă sunt legate de -er (lenjereasă, după lenjerie) sau independente;
#** -ător (ca şi în temător): înfricoşător;
#** -eală (ca şi în îndrăzneală): greşeală, oblojeală, tânjeală (rar) „tânjire";
#**: Tânjeală se distinge astfel de tânjală; înşală se scrie cu a deoarece nu este substantiv, ci o formă verbală de la a înşela.
#** -ean (ca şi în braşovean): ieşean, clujean, someşean<ref>Numele firmelor Clujana, Someşana erau scrise greşit.</ref>;
#** -eaţă (ca şi în negreaţă): roşeaţă;
#** -ească (ca şi în bărbătească): strămoşească, vitejească.
==== 2.1.3. e şi ie ====
La început de cuvânt şi de silabă după vocală se scrie e sau ie, în funcţie, în general, de pronunţarea literară şi de etimologie, şi anume:
# în majoritatea neologismelor, la început de cuvânt şi de silabă după vocală se scrie e şi se pronunţă [e]: ecran, elev, epocă, eră, examen; aed, aerodrom, alee, coexistenţă, poem; agreez, creez, efectuez;
# în pronumele personale şi în formele verbului a fi se scrie e, dar se pronunţă [ie]<ref>Rostirea hipercorectă [e] în loc de [îe] în aceste forme — practicată în special în învăţământ, pentru a fixa la elevi deprinderea de scriere — este greşită.</ref>: eu, el, ei, ele, eşti, este, e, eram, erai, era, eraţi, erau;
# se scrie ie şi se pronunţă [ie] în:
#* cuvintele din fondul vechi: ied, ieftin, iepure, ieşi; baie, cheie, femeie, voie;
#* verbele neologice cu rădăcina terminată în -i: atribuie, constituie; bruiez, deraiez;
#* neologisme cu ie în etimon: hematopoieză, proiect.
====  2.1.4. ea şi ia ====
# La început de cuvânt şi de silabă după vocală:
#* se scrie şi se pronunţă ia când alternează cu ie (iadă/ied, iarnă/ierni, baia/baie, băiat/băieţi, femeia/femeie, tăia/taie, trebuia/trebuie, trăiască/trăieşte, întemeiază/întemeieze, îndoială/îndoieli, vasluian/vasluieni) sau cu i (joia/joi, treia/trei);
#* se scrie ea, dar se pronunţă [ia] când alternează cu e: ea/el; în neologisme, vorbitorii limbii literare pronunţă ea, sub influenţa scrierii: aleea/alee, creează/creez, efectuează/efectuez.
# După t, d, s, z, ţ, l,n şi r se scrie şi se pronunţă totdeauna ea: deal, leac, neam, vinerea, seară, teapă, ţeapă, zeamă.
În aceştia şi atâţia, după t şi ţ se scrie ia, care alternează cu i (aceşti, aţâţi).
# Se scrie totdeauna cea, gea când fac parte din aceeaşi silabă: ceapă [čapă], ceas, acea, a cincea, să lucească, tăcea; geacă, geam, fugea.
cia, gia notează secvenţe pronunţate în silabe diferite [ci-a], [gi-a]: ci-anură, elegi-ac, Luci-a, Ligi-a.
# După p, b, f, v şi m se scrie şi se pronunţă:
#* ea când alternează cu e: beată/beţi, stropeală/stropeli, meargă/merge, bârfească/ bârfeşte, veac/vecie;
#* ia când alternează cu ie (biată/biet, piatră/pietre, amiază/amiezi, fiare/fier, viaţă/ vieţi) sau când nu există forme alternante (abia, fiară).
Astfel, beată se deosebeşte de biată.
# După ch, gh se scrie:
- ea când alternează cu e: cheamă/chem, cheag/închega, blochează/blochez, gheată/ ghete, gheaţă/gheţuri, veghează/veghez;
- ia când nu există forme alternante: chiar, chiabur, ghiaur, maghiar.
====  2.1.5. eai, eau şi iai, iau
# Se scrie şi se pronunţă iai, iau la început de cuvânt (iau) şi la început de silabă după vocală: îndoiai, îndoiau; suiai, suiau.
# După consoană se scrie şi se pronunţă după aceleaşi reguli ca la ea, ia:
#* eai, eau: urecheai, urecheau, vegheai, vegheau, beau, şleau, vreau;
#* iau: miau.
====  2.1.6. eo, io şi eoa, ioa ====
# Se scrie totdeauna io, ioa după [c], [g] (ciorchine, giol; cioară, gioarsă) şi după ch, gh [k'], [g'] când fac parte din aceeaşi silabă (chior, chioşc, şchiop, ghiol, ghiotura; chioară, şchioapă, ghioagă).
#: cheo, geo notează secvenţe pronunţate în silabe diferite [che-o], [ge-o]: che-otoare, ge-ologie (eo nu se pronunţă însă în silabe diferite în geor-gi-an, Geor-ge, ca şi în Gheor-ghe).
# După alte consoane se scrie şi se pronunţă de obicei eo (deodată, leorpâi, pleosc) şi eoa (leoarcă), dar io în feleştioc.
====  2.1.7. oa şi ua ====
# La început de cuvânt se scrie totdeauna oa: oare, oameni, oaste.
# După consoană se scrie şi se pronunţă oa: coadă, doar, foarte, joacă, moară, poartă, soare.
# După vocală se scrie:
#* oa când alternează cu o: cuvioasă/cuvios, găoace/găoci, respectuoasă/respectuos;
#* ua când nu alternează cu o (ci cu uă): a doua/două, piua/piuă, roua/r ouă, steaua/(reg.) steaua, ziua/ziuă.
====  2.1.8. Vocale în hiat ====
# Se scrie -ie (la forma nearticulată), respectiv -ia (la forma articulată) -pronunţate în două silabe — în substantive feminine ca i-e (bucuri-e, famili-e, istori-e, vi-e), respectiv i-a: bucuri-a, famili-a, istori-a, vi-a.
# În pronunţarea actuală se manifestă şi tendinţa reducerii hiatului, prin pronunţarea ca diftong a unor vocale alăturate (ziar [ziar]).
=== 2.2. Consoane ===
====  2.2.1. înainte de p şi b: m ====
Înainte de p şi b se scrie m (nu n), inclusiv în prefixe care înaintea altor consoane se scriu cu n: ambulanţă, amplasa, combate, complăcea, emblemă, emplastru, imbatabil, improviza, îmbolnăvi, împărat, umbla.
Excepţie: Istanbul.
====  2.2.2. s şi ş; x; z ====
# Se scrie şi se pronunţă ş în împrumuturi din germană (ştrand), dar s în împrumuturi din alte limbi: spray, stat, stofă, strangula.
# Se scrie şi se pronunţă ex numai în formaţiile în care acesta este prefix (excava, excrescenţă), dar es în cuvinte în care face parte din rădăcină: escalada, escroc.
# în unele cuvinte, grupul de sunete [ks] este redat prin succesiunea de litere cs: fucsie, rucsac (darfux, ruxandră); v. şi n. 27.
# cţ şi x nu trebuie confundate în reflecţie „gândire" şi reflexie „fenomen fizic".
# înaintea anumitor consoane (sonore şi sonante) se scrie s sau z, în funcţie, în general, de pronunţarea literară:
#* înaintea consoanelor surde p, t, c, ş,fşih se scrie şi se pronunţă s: despacheta, destăinui, tusşase, desfigura, deshuma;
#* înaintea consoanelor sonore b, d, g, j şi v se scrie şi se pronunţă z: zbor, dezbate; zdup, brazdă; zgomot, izgoni; dezjuga, răzjudeca; zvănta, azvârli.
#*: Excepţii: se scriu cu s unele neologisme:
#*:* derivate (în limba română sau împrumutate) cu prefixul trans-: transborda, transdanubian, transgresiune, transversal;
#*:* compuse împrumutate: aisberg, glasbeton, glasvand, jurisdicţie;
#*:* alte cuvinte: disident, disertaţie (dar a dizerta), premisă, sesiune;
#*:* nume proprii: Desdemona;
# înaintea consoanei sonore z se păstrează s în prefixele des-, ras-: deszăpezi, răszice.
# înaintea sonantei r se scrie şi se pronunţă z: dezrobi.
# Se scrie z în unele împrumuturi pronunţate în limba literară actuală ca atare: khermeză (ea bazin etc)
# înaintea lui /, m, n sunt posibile ambele pronunţări, astfel că singurele reguli particulare privesc:
#* prefixul ăez-: dezlega, dezminţi, deznoda;
#* finalele -sm (marasm, pleonasm, sarcasm — inclusiv sufixul -ism: simbolism) şi -smă în neologisme (fantasmă, prismă) şi derivatele lor (fantasmagoric, prismatic);
#* păstrarea consoanei finale a rădăcinii în cuvintele analizabile formate aţi sufixul -nic: casnic, josnic (de la casă, jos), dar groaznic, obraznic, paznic (de la groaza, obraz, pază);
#* celelalte cuvinte se scriu, unele eu s (slab, desluşi, sminti, smântână, snoavă, trosni), altele cu z (zloată, izlaz, zmeu, izmă, caznă, gleznă).
# cvasi- se scrie şi se citeşte cu s (cvasitotalitate, cvasiunanimi[45]), dar izo- cu z (izofonă, izoglosă, izolexă), ca şi \concluziv şi \coroziv, la fel cu concluzie şi coroziune.
=== 2.3. Litere duble ===
====  2.3.1. Vocale duble ====
# Vocalele duble notează două sunete identice şi se pronunţă de regulă amândouă, în silabe diferite: contra|amiral; lice|e, para|aldehidă, re|examina; fi|ind, şti|inţă (dar cunoştinţă, încunoştinţa); alco|ol, co|opta.
#:Se scriu şi se pronunţă cu o singură vocală prerie, proroc.
# Vocale duble se întâlnesc şi în unele nume proprii străine sau româneşti scrise după model străin; în unele dintre ele nu se pronunţă decât o vocală: Aachen, Aalto, Aaron, Nausicaa, Varlaam, uneori diferită de a, după regulile limbii în cauză (Aasen [osen]).
#:în unele împrumuturi sau nume proprii, vocalele duble pot avea alte valori decât în scrierea cuvintelor româneşti, în funcţie de regulile ortografice ale limbii respective: spleen (angl.) [splin]
====  2.3.2. Consoane duble ====
# Consoanele duble notează, de regulă, două sunete-consoane (care se pronunţă amândouă), şi anume:
#* consoane identice, în:
#** cuvinte compuse: ohmmetru, Sânnicolaul Mare[46];
#** derivate cu prefixe de la cuvinte care încep cu aceeaşi consoană eu aceea in care se termină prefixul: înnoda, înnopta; interregional; transsiberian; posttotalitar (dar îneca, înota);
#* consoane diferite: [k] şi [c] notate cu aceeaşi literă, c (accent, occipital, succes, vaccina).
# În unele neologisme şi in nume proprii scrise după model străin şi derivate de la acestea, consoana dublă poate nota, în conformitate cu regulile limbii respective, un singur sunet, care poate avea aceeaşi valoare ca şi consoana simplă (bourree, fortissimo, kibbutz, loess, watt; Philippide, Rosetti) sau o valoare diferită: ll [1'] (caudillo), zz [ţ] (mezzosoprană, Negruzzi).
V. şi '''5. Despărţirea în silabe şi la capăt de rând'''.
=== 2.4. Accentul ===
==== 2.4.1. Accentul tonic ====
==== 2.4.2. Accentul grafic ====
=== 2.5. Scrierea şi pronunţarea numelor proprii străine ===


[[Categorie:DOOM2]]
[[Categorie:DOOM2]]

Versiunea de la data 27 septembrie 2012 00:12

<css>.tocnumber { display: none; }</css>

2. Reguli de scriere și pronunțare literară

Regulile care urmează aduc precizări cu privire la aplicarea Hotărârii Academiei Române de reintroducere a literei â, precum la unele aspecte în legătură cu care se pot produce unele greşeli sau ezitări în scriere şi/sau pronunţare din cauza nerecunoaşterii structurii cuvintelor, a influenţei unor rostiri populare, dialectale etc.

Asimilările care se produc în vorbire între sunete vecine nu sunt notate în scris (subsuoară [supsŭară]). Pentru redarea grafică a cuvintelor şi a grupurilor de cuvinte rostite fără pauză v. 1.2. Semnele ortografice şi 4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuţiunilor şi grupurilor de cuvinte.

2.1. Vocale şi semivocale

2.1.1. â şi î

Conform Hotărârii Academiei Române din anul 1993, sunetul [î] este redat în două moduri, după criteriul poziţiei in cuvânt şi după criteriul morfologic, pentru care v. Tab. 2.

  1. Astfel, se scrie â în interiorul cuvintelor, inclusiv[1] în forme ale verbelor de conjugarea a IV-a terminate la infinitiv în -î (coborâi, coborâsem, coborând, coborât) şi în derivate eu sufixe de la cuvinte terminate în -î (chiorâş, hotărâtor, târâtor).
  2. Numele de familie se pot scrie în interior cu â sau î, în funcţie de tradiţia familiei, de dorinţa purtătorilor şi de actele de stare civilă, cf. acelaşi nume de familie scris Râpeanu şi Rîpeanu.
Aplicarea Hotărârii este obligatorie în învăţământ şi în publicaţiile oficiale din România, dar există în continuare persoane, publicaţii sau edituri care aplică regulile anterioare. Hotărârea nu a fost preluată oficial în Republica Moldova, de unde se difuzează în România şi publicaţii scrise cu ortografia anterioară.

2.1.2. După ş şi j: a, e, i sau ea, ă, â

După ş şi j se scrie şi se pronunţă a, e, i sau, respectiv, ea, ă, â, în funcţie de structura morfologică a cuvântului, şi anume:

  1. în rădăcina cuvântului se scrie şi se pronunţă numai a, e, i (şi nu ea, ă, â): aşază, deşartă, înşală, muşama, şade, şapcă, şase; jale, jar, tânjală („proţap", folosit mai ales în expresia a se lăsa pe ~); aşeza, înşela, şerpoaică, şes; jecmăni, jeli; maşină, şir; jilţ, jir;
  2. în desinenţe, articol şi sufixe se scriu şi se pronunţă vocale din una din cele două serii, în funcţie de clasa morfologică şi respectându-se identitatea vocalei desinenţelor, articolului sau sufixelor după celelalte consoane, şi anume:
    • substantivele şi adjectivele feminine cu tema terminată în ş, j se scriu şi se pronunţă cu:
      • ă (ca şi în mamă, bună) la nominativ-acuzativ (fruntaşă, gureşă, tovarăşă; plajă, tijă) şi la vocativ singular nearticulat (tovarăşă, opus masculinului tovarăşe);
      • a (ca şi în mama, buna) la nominativ-acuzativ singular articulat: fruntaşa, gureşa, tovarăşa; plaja, tija;
      • e (ca şi în mame, bune) la genitiv-dativ singular nearticulat şi la plural: fruntaşe, gureşe, tovarăşe; plaje, tije;
    • verbele de conjugarea I cu tema terminată în ş, j se scriu şi se pronunţă cu:
      • a (ca şi în lucra, lucram, lucrat, lucrare) la infinitiv şi în formele şi cuvintele provenite de la acesta (imperfect, participiu, imperativ negativ persoana a II-a singular, infinitiv lung substantivat): înfăţişa, înfăţişam, înfăţişat, înfăţişare; angaja, angajam, angajat, angajare;
      • ează (ca şi în lucrează) la indicativ prezent persoana a III-a: înfăţişează, angajează;
        De aceea, înfăţişează şi aşază se scriu diferit.
      • -ă (ca şi în lucrăm, lucră) la indicativ prezent persoana I plural şi perfect simplu persoana a III-a singular: înfăţişăm, înfăţişă; angajăm, angaja;
      • -e/-eze (ca şi în să cânte, să lucreze) la conjunctiv prezent persoana a III-a: să îngraşe, să înfăţişeze; să angajeze.
    • verbele de conjugarea a IV-a cu tema terminată în ş, j se scriu şi se pronunţă cu:
      • -i (ca şi în citi, citim, citind, citit, citire) la infinitiv şi in formele şi cuvintele provenite de la acesta (indicativ prezent persoana I plural, participiu, gerunziu, imperativ negativ persoana a II-a singular, infinitiv lung substantivat): sfârşi, sfârşim, sfârşind, sfârşit, sfârşire; îngriji, îngrijim, îngrijind, îngrijit, îngrijire;
        Astfel, la verbele cu terna terminată în ş sau j, gerunziul este diferit la majoritatea verbelor de conjugarea I (furişând, angajând) şi respectiv a IV-a (sfârşind, îngrijind).
      • -ea/-ească (ca şi în citea, să citească) la indicativ imperfect, respectiv conjunctiv prezent persoana a III-a: sfârşea, îngrijea; să sfârşească, să îngrijească.
      • sufixele se scriu şi se pronunţă:
      • -ar (ca şi în lemnar): cenuşar, coşar, gogoşar, birjar; -ământ (ca şi în legământ): îngrăşământ;
      • -ăreasă, -arie dacă sunt legate de -ar (cenuşăreasă, gogoşărie, birjărie, după cenuşar, gogoşar, birjar) şi -ereasă, -erie dacă sunt legate de -er (lenjereasă, după lenjerie) sau independente;
      • -ător (ca şi în temător): înfricoşător;
      • -eală (ca şi în îndrăzneală): greşeală, oblojeală, tânjeală (rar) „tânjire";
        Tânjeală se distinge astfel de tânjală; înşală se scrie cu a deoarece nu este substantiv, ci o formă verbală de la a înşela.
      • -ean (ca şi în braşovean): ieşean, clujean, someşean[2];
      • -eaţă (ca şi în negreaţă): roşeaţă;
      • -ească (ca şi în bărbătească): strămoşească, vitejească.

2.1.3. e şi ie

La început de cuvânt şi de silabă după vocală se scrie e sau ie, în funcţie, în general, de pronunţarea literară şi de etimologie, şi anume:

  1. în majoritatea neologismelor, la început de cuvânt şi de silabă după vocală se scrie e şi se pronunţă [e]: ecran, elev, epocă, eră, examen; aed, aerodrom, alee, coexistenţă, poem; agreez, creez, efectuez;
  2. în pronumele personale şi în formele verbului a fi se scrie e, dar se pronunţă [ie][3]: eu, el, ei, ele, eşti, este, e, eram, erai, era, eraţi, erau;
  3. se scrie ie şi se pronunţă [ie] în:
    • cuvintele din fondul vechi: ied, ieftin, iepure, ieşi; baie, cheie, femeie, voie;
    • verbele neologice cu rădăcina terminată în -i: atribuie, constituie; bruiez, deraiez;
    • neologisme cu ie în etimon: hematopoieză, proiect.

2.1.4. ea şi ia

  1. La început de cuvânt şi de silabă după vocală:
    • se scrie şi se pronunţă ia când alternează cu ie (iadă/ied, iarnă/ierni, baia/baie, băiat/băieţi, femeia/femeie, tăia/taie, trebuia/trebuie, trăiască/trăieşte, întemeiază/întemeieze, îndoială/îndoieli, vasluian/vasluieni) sau cu i (joia/joi, treia/trei);
    • se scrie ea, dar se pronunţă [ia] când alternează cu e: ea/el; în neologisme, vorbitorii limbii literare pronunţă ea, sub influenţa scrierii: aleea/alee, creează/creez, efectuează/efectuez.
  2. După t, d, s, z, ţ, l,n şi r se scrie şi se pronunţă totdeauna ea: deal, leac, neam, vinerea, seară, teapă, ţeapă, zeamă.

În aceştia şi atâţia, după t şi ţ se scrie ia, care alternează cu i (aceşti, aţâţi).

  1. Se scrie totdeauna cea, gea când fac parte din aceeaşi silabă: ceapă [čapă], ceas, acea, a cincea, să lucească, tăcea; geacă, geam, fugea.

cia, gia notează secvenţe pronunţate în silabe diferite [ci-a], [gi-a]: ci-anură, elegi-ac, Luci-a, Ligi-a.

  1. După p, b, f, v şi m se scrie şi se pronunţă:
    • ea când alternează cu e: beată/beţi, stropeală/stropeli, meargă/merge, bârfească/ bârfeşte, veac/vecie;
    • ia când alternează cu ie (biată/biet, piatră/pietre, amiază/amiezi, fiare/fier, viaţă/ vieţi) sau când nu există forme alternante (abia, fiară).

Astfel, beată se deosebeşte de biată.

  1. După ch, gh se scrie:

- ea când alternează cu e: cheamă/chem, cheag/închega, blochează/blochez, gheată/ ghete, gheaţă/gheţuri, veghează/veghez; - ia când nu există forme alternante: chiar, chiabur, ghiaur, maghiar.

==== 2.1.5. eai, eau şi iai, iau

  1. Se scrie şi se pronunţă iai, iau la început de cuvânt (iau) şi la început de silabă după vocală: îndoiai, îndoiau; suiai, suiau.
  2. După consoană se scrie şi se pronunţă după aceleaşi reguli ca la ea, ia:
    • eai, eau: urecheai, urecheau, vegheai, vegheau, beau, şleau, vreau;
    • iau: miau.

2.1.6. eo, io şi eoa, ioa

  1. Se scrie totdeauna io, ioa după [c], [g] (ciorchine, giol; cioară, gioarsă) şi după ch, gh [k'], [g'] când fac parte din aceeaşi silabă (chior, chioşc, şchiop, ghiol, ghiotura; chioară, şchioapă, ghioagă).
    cheo, geo notează secvenţe pronunţate în silabe diferite [che-o], [ge-o]: che-otoare, ge-ologie (eo nu se pronunţă însă în silabe diferite în geor-gi-an, Geor-ge, ca şi în Gheor-ghe).
  2. După alte consoane se scrie şi se pronunţă de obicei eo (deodată, leorpâi, pleosc) şi eoa (leoarcă), dar io în feleştioc.

2.1.7. oa şi ua

  1. La început de cuvânt se scrie totdeauna oa: oare, oameni, oaste.
  2. După consoană se scrie şi se pronunţă oa: coadă, doar, foarte, joacă, moară, poartă, soare.
  3. După vocală se scrie:
    • oa când alternează cu o: cuvioasă/cuvios, găoace/găoci, respectuoasă/respectuos;
    • ua când nu alternează cu o (ci cu uă): a doua/două, piua/piuă, roua/r ouă, steaua/(reg.) steaua, ziua/ziuă.

2.1.8. Vocale în hiat

  1. Se scrie -ie (la forma nearticulată), respectiv -ia (la forma articulată) -pronunţate în două silabe — în substantive feminine ca i-e (bucuri-e, famili-e, istori-e, vi-e), respectiv i-a: bucuri-a, famili-a, istori-a, vi-a.
  2. În pronunţarea actuală se manifestă şi tendinţa reducerii hiatului, prin pronunţarea ca diftong a unor vocale alăturate (ziar [ziar]).

2.2. Consoane

2.2.1. înainte de p şi b: m

Înainte de p şi b se scrie m (nu n), inclusiv în prefixe care înaintea altor consoane se scriu cu n: ambulanţă, amplasa, combate, complăcea, emblemă, emplastru, imbatabil, improviza, îmbolnăvi, împărat, umbla. Excepţie: Istanbul.

2.2.2. s şi ş; x; z

  1. Se scrie şi se pronunţă ş în împrumuturi din germană (ştrand), dar s în împrumuturi din alte limbi: spray, stat, stofă, strangula.
  2. Se scrie şi se pronunţă ex numai în formaţiile în care acesta este prefix (excava, excrescenţă), dar es în cuvinte în care face parte din rădăcină: escalada, escroc.
  3. în unele cuvinte, grupul de sunete [ks] este redat prin succesiunea de litere cs: fucsie, rucsac (darfux, ruxandră); v. şi n. 27.
  4. cţ şi x nu trebuie confundate în reflecţie „gândire" şi reflexie „fenomen fizic".
  5. înaintea anumitor consoane (sonore şi sonante) se scrie s sau z, în funcţie, în general, de pronunţarea literară:
    • înaintea consoanelor surde p, t, c, ş,fşih se scrie şi se pronunţă s: despacheta, destăinui, tusşase, desfigura, deshuma;
    • înaintea consoanelor sonore b, d, g, j şi v se scrie şi se pronunţă z: zbor, dezbate; zdup, brazdă; zgomot, izgoni; dezjuga, răzjudeca; zvănta, azvârli.
      Excepţii: se scriu cu s unele neologisme:
      • derivate (în limba română sau împrumutate) cu prefixul trans-: transborda, transdanubian, transgresiune, transversal;
      • compuse împrumutate: aisberg, glasbeton, glasvand, jurisdicţie;
      • alte cuvinte: disident, disertaţie (dar a dizerta), premisă, sesiune;
      • nume proprii: Desdemona;
  6. înaintea consoanei sonore z se păstrează s în prefixele des-, ras-: deszăpezi, răszice.
  7. înaintea sonantei r se scrie şi se pronunţă z: dezrobi.
  8. Se scrie z în unele împrumuturi pronunţate în limba literară actuală ca atare: khermeză (ea bazin etc)
  9. înaintea lui /, m, n sunt posibile ambele pronunţări, astfel că singurele reguli particulare privesc:
    • prefixul ăez-: dezlega, dezminţi, deznoda;
    • finalele -sm (marasm, pleonasm, sarcasm — inclusiv sufixul -ism: simbolism) şi -smă în neologisme (fantasmă, prismă) şi derivatele lor (fantasmagoric, prismatic);
    • păstrarea consoanei finale a rădăcinii în cuvintele analizabile formate aţi sufixul -nic: casnic, josnic (de la casă, jos), dar groaznic, obraznic, paznic (de la groaza, obraz, pază);
    • celelalte cuvinte se scriu, unele eu s (slab, desluşi, sminti, smântână, snoavă, trosni), altele cu z (zloată, izlaz, zmeu, izmă, caznă, gleznă).
  10. cvasi- se scrie şi se citeşte cu s (cvasitotalitate, cvasiunanimi[45]), dar izo- cu z (izofonă, izoglosă, izolexă), ca şi \concluziv şi \coroziv, la fel cu concluzie şi coroziune.

2.3. Litere duble

2.3.1. Vocale duble

  1. Vocalele duble notează două sunete identice şi se pronunţă de regulă amândouă, în silabe diferite: contra|amiral; lice|e, para|aldehidă, re|examina; fi|ind, şti|inţă (dar cunoştinţă, încunoştinţa); alco|ol, co|opta.
    Se scriu şi se pronunţă cu o singură vocală prerie, proroc.
  2. Vocale duble se întâlnesc şi în unele nume proprii străine sau româneşti scrise după model străin; în unele dintre ele nu se pronunţă decât o vocală: Aachen, Aalto, Aaron, Nausicaa, Varlaam, uneori diferită de a, după regulile limbii în cauză (Aasen [osen]).
    în unele împrumuturi sau nume proprii, vocalele duble pot avea alte valori decât în scrierea cuvintelor româneşti, în funcţie de regulile ortografice ale limbii respective: spleen (angl.) [splin]

2.3.2. Consoane duble

  1. Consoanele duble notează, de regulă, două sunete-consoane (care se pronunţă amândouă), şi anume:
    • consoane identice, în:
      • cuvinte compuse: ohmmetru, Sânnicolaul Mare[46];
      • derivate cu prefixe de la cuvinte care încep cu aceeaşi consoană eu aceea in care se termină prefixul: înnoda, înnopta; interregional; transsiberian; posttotalitar (dar îneca, înota);
    • consoane diferite: [k] şi [c] notate cu aceeaşi literă, c (accent, occipital, succes, vaccina).
  2. În unele neologisme şi in nume proprii scrise după model străin şi derivate de la acestea, consoana dublă poate nota, în conformitate cu regulile limbii respective, un singur sunet, care poate avea aceeaşi valoare ca şi consoana simplă (bourree, fortissimo, kibbutz, loess, watt; Philippide, Rosetti) sau o valoare diferită: ll [1'] (caudillo), zz [ţ] (mezzosoprană, Negruzzi).

V. şi 5. Despărţirea în silabe şi la capăt de rând.

2.4. Accentul

2.4.1. Accentul tonic

2.4.2. Accentul grafic

2.5. Scrierea şi pronunţarea numelor proprii străine

  1. Spre deosebire de ortografia dinainte de 1953, la care s-a revenit în celelalte situaţii.
  2. Numele firmelor Clujana, Someşana erau scrise greşit.
  3. Rostirea hipercorectă [e] în loc de [îe] în aceste forme — practicată în special în învăţământ, pentru a fixa la elevi deprinderea de scriere — este greşită.