Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/DOOM2/2. Reguli de scriere și de pronunțare literară”

De la dexonline wiki
< Articol‎ | DOOM2
Sari la navigare Sari la căutare
Linia 144: Linia 144:
#:Se scriu și se pronunță cu o '''singură''' vocală ''pr'''e'''rie'', ''pr'''o'''roc''.
#:Se scriu și se pronunță cu o '''singură''' vocală ''pr'''e'''rie'', ''pr'''o'''roc''.
# Vocale duble se întâlnesc și în unele '''nume proprii străine''' sau '''românești scrise după model străin'''; în unele dintre ele nu se pronunță decât o vocală: '''''Aa'''chen'', '''''Aa'''lto'', '''''Aa'''ron'', ''Nausic'''aa''''', ''Varl'''aa'''m'', uneori diferită de ''a'', după regulile limbii în cauză ('''''Aa'''sen'' [<u>o</u>sen]).
# Vocale duble se întâlnesc și în unele '''nume proprii străine''' sau '''românești scrise după model străin'''; în unele dintre ele nu se pronunță decât o vocală: '''''Aa'''chen'', '''''Aa'''lto'', '''''Aa'''ron'', ''Nausic'''aa''''', ''Varl'''aa'''m'', uneori diferită de ''a'', după regulile limbii în cauză ('''''Aa'''sen'' [<u>o</u>sen]).
#:În unele împrumuturi sau nume proprii, vocalele duble pot avea alte valori decât în scrierea cuvintelor românești, în funcție de regulile ortografice ale limbii respective: ''spleen'' (angl.) [splin]
#:În unele împrumuturi sau nume proprii, vocalele duble pot avea alte valori decât în scrierea cuvintelor românești, în funcție de regulile ortografice ale limbii respective: ''spleen'' (angl.) [splin].


====  2.3.2. Consoane duble ====
====  2.3.2. Consoane duble ====
Linia 150: Linia 150:
# '''Consoanele duble''' notează, de regulă, '''două''' sunete-consoane (care '''se pronunță amândouă'''), și anume:
# '''Consoanele duble''' notează, de regulă, '''două''' sunete-consoane (care '''se pronunță amândouă'''), și anume:
#* consoane '''identice''', în:
#* consoane '''identice''', în:
#** cuvinte '''compuse''': ''oh'''mm'''etru'', ''Sâ'''nn'''icolaul Mare''<ref>În ''DOOM<sup>1</sup>, p. XV, era citat și ''cel-lalt'' (care nu exista în ''Dicționarul'' propriu-zis și era combătut în ''Îndreptar'', p. 22), dar singura formă literară este ''celălalt''.</ref>;
#** cuvinte '''compuse''': ''oh'''mm'''etru'', ''Sâ'''nn'''icolaul Mare''<ref>În DOOM<sup>1</sup>, p. XV, era citat și ''ce'''l-l'''alt'' (care nu exista în ''Dicționarul'' propriu-zis și era combătut în ''Îndreptar'', p. 22), dar singura formă literară este ''celălalt''.</ref>;
#** '''derivate cu prefixe''' de la cuvinte care încep cu aceeași consoană eu aceea în care se termină prefixul: ''î'''nn'''oda'', ''î'''nn'''opta''; ''inte'''rr'''egional''; ''tran'''ss'''iberian''; ''pos'''tt'''otalitar'' (dar ''îneca'', ''înota'');
#** '''derivate cu prefixe''' de la cuvinte care încep cu aceeași consoană cu aceea în care se termină prefixul: ''î'''nn'''oda'', ''î'''nn'''opta''; ''inte'''rr'''egional''; ''tran'''ss'''iberian''; ''pos'''tt'''otalitar'' (dar ''î'''n'''eca'', ''î'''n'''ota'');
#* consoane '''diferite''': '''[k]''' și '''[č]''' notate cu aceeași literă, '''''c''''' (''a'''cc'''ent'', ''o'''cc'''ipital'', ''su'''cc'''es'', ''va'''cc'''ina'').
#* consoane '''diferite''': '''[k]''' și '''[č]''' notate cu aceeași literă, '''''c''''' (''a'''cc'''ent'', ''o'''cc'''ipital'', ''su'''cc'''es'', ''va'''cc'''ina'').
# În unele '''neologisme''' și în '''nume proprii''' scrise după '''model''' străin și '''derivate''' de la acestea, consoana dublă poate nota, în conformitate cu regulile limbii respective, '''un''' singur sunet, care poate avea '''aceeași''' valoare ca și consoana simplă (''bou'''rr'''ée'', ''forti'''ss'''imo'', ''ki'''bb'''utz'', ''loe'''ss''''', ''wa'''tt'''''; ''Phili'''pp'''ide'', ''Rose'''tt'''i'') sau o valoare '''diferită''': '''''ll''''' '''[1']''' (''caudi'''ll'''o''), '''''zz''''' '''[ț]''' (''me'''zz'''osoprană'', ''Negru'''zz'''i'').
# În unele '''neologisme''' și în '''nume proprii''' scrise după '''model''' străin și '''derivate''' de la acestea, consoana dublă poate nota, în conformitate cu regulile limbii respective, '''un''' singur sunet, care poate avea '''aceeași''' valoare ca și consoana simplă (''bou'''rr'''ée'', ''forti'''ss'''imo'', ''ki'''bb'''utz'', ''loe'''ss''''', ''wa'''tt'''''; ''Phili'''pp'''ide'', ''Rose'''tt'''i'') sau o valoare '''diferită''': ''ll'' '''[l']''' (''caudi'''ll'''o''), ''zz'' '''[ț]''' (''me'''zz'''osoprană'', ''Negru'''zz'''i'').
V. și '''5. Despărțirea în silabe și la capăt de rând'''.
#::V. și '''5. Despărțirea în silabe și la capăt de rând'''.


=== 2.4. Accentul ===
=== 2.4. Accentul ===

Versiunea de la data 4 octombrie 2012 21:45

<css> .tocnumber { display: none; } blockquote {border: 1px solid; padding: 2px 6px;} </css>

2. Reguli de scriere și pronunțare literară

Regulile care urmează aduc precizări cu privire la aplicarea Hotărârii Academiei Române de reintroducere a literei â, precum la unele aspecte în legătură cu care se pot produce unele greșeli sau ezitări în scriere și/sau pronunțare din cauza nerecunoașterii structurii cuvintelor, a influenței unor rostiri populare, dialectale etc.

Asimilările care se produc în vorbire între sunete vecine nu sunt notate în scris (subsuoară [supsuŭară]). Pentru redarea grafică a cuvintelor și a grupurilor de cuvinte rostite fără pauză v. 1.2. Semnele ortografice și 4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuțiunilor și grupurilor de cuvinte.

2.1. Vocale și semivocale

2.1.1. â și î

Conform Hotărârii Academiei Române din anul 1993, sunetul [î] este redat în două moduri, după criteriul poziției în cuvânt și după criteriul morfologic, pentru care v. Tabelul 2.

  1. Astfel, se scrie â în interiorul cuvintelor, inclusiv[1] în forme ale verbelor de conjugarea a IV-a terminate la infinitiv în (coborâi, coborâsem, coborând, coborât) și în derivate cu sufixe de la cuvinte terminate în (chiorâș, hotărâtor, târâtor).
  2. Numele de familie se pot scrie în interior cu â sau î, în funcție de tradiția familiei, de dorința purtătorilor și de actele de stare civilă, cf. același nume de familie scris Râpeanu și Rîpeanu.
    Aplicarea Hotărârii este obligatorie în învățământ și în publicațiile oficiale din România, dar există în continuare persoane, publicații sau edituri care aplică regulile anterioare. Hotărârea nu a fost preluată oficial în Republica Moldova, de unde se difuzează în România și publicații scrise cu ortografia anterioară.

2.1.2. După ș și j: a, e, i sau ea, ă, â

După ș și j se scrie și se pronunță a, e, i sau, respectiv, ea, ă, â, în funcție de structura morfologică a cuvântului, și anume:

  1. în rădăcina cuvântului se scrie și se pronunță numai a, e, i (și nu ea, ă, â): a, deșartă, înșa, mușama, șade, șapcă, șase; jale, jar, tânja („proțap”, folosit mai ales în expresia a se lăsa pe tânjală); eza, înșela, șerpoaică, șes; jecmăni, jeli; mași, șir; ji, jir;
  2. în desinențe, articol și sufixe se scriu și se pronunță vocale din una din cele două serii, în funcție de clasa morfologică și respectându-se identitatea vocalei desinențelor, articolului sau sufixelor după celelalte consoane, și anume:
    • substantivele și adjectivele feminine cu tema terminată în ș, j se scriu și se pronunță cu:
      • (ca și în mamă, bună) la nominativ-acuzativ (fruntașă, gureșă, tovarășă; plajă, tijă) și la vocativ singular nearticulat (tovarășă, opus masculinului tovarășe);
      • -a (ca și în mama, buna) la nominativ-acuzativ singular articulat: fruntașa, gureșa, tovarășa; plaja, tija;
      • -e (ca și în mame, bune) la genitiv-dativ singular nearticulat și la plural: fruntașe, gureșe, tovarășe; plaje, tije;
    • verbele de conjugarea I cu tema terminată în ș, j se scriu și se pronunță cu:
      • -a (ca și în lucra, lucram, lucrat, lucrare) la infinitiv și în formele și cuvintele provenite de la acesta (imperfect, participiu, imperativ negativ persoana a II-a singular, infinitiv lung substantivat): înfățișa, înfățișam, înfățișat, înfățișare; angaja, angajam, angajat, angajare;
      • -ează (ca și în lucrează) la indicativ prezent persoana a III-a: înfățișea, angajea;
        De aceea, înfățișea și a se scriu diferit.
      • (ca și în lucrăm, lucră) la indicativ prezent persoana I plural și perfect simplu persoana a III-a singular: înfățișăm, înfățișă; angajăm, angajă;
      • -e/-eze (ca și în să cânte, să lucreze) la conjunctiv prezent persoana a III-a: să îngrașe, să înfățișeze; să angajeze.
    • verbele de conjugarea a IV-a cu tema terminată în ș, j se scriu și se pronunță cu:
      • -i (ca și în citi, citim, citind, citit, citire) la infinitiv și în formele și cuvintele provenite de la acesta (indicativ prezent persoana I plural, participiu, gerunziu, imperativ negativ persoana a II-a singular, infinitiv lung substantivat): sfârși, sfârșim, sfârșind, sfârșit, sfârșire; îngriji, îngrijim, îngrijind, îngrijit, îngrijire;
        Astfel, la verbele cu tema terminată în ș sau j, gerunziul este diferit la majoritatea verbelor de conjugarea I (furișând, angajând) și respectiv a IV-a (sfârșind, îngrijind).
      • -ea/-ească (ca și în citea, să citească) la indicativ imperfect, respectiv conjunctiv prezent persoana a III-a: sfârșea, îngrijea; să sfârșească, să îngrijească.
    • sufixele se scriu și se pronunță:
      • -ar (ca și în lemnar): cenușar, coșar, gogoșar, birjar;
      • -ământ (ca și în legământ): îngrășământ;
      • -ăreasă, -ărie dacă sunt legate de -ar (cenușăreasă, gogoșărie, birjărie, după cenușar, gogoșar, birjar) și -ereasă, -erie dacă sunt legate de -er (lenjereasă, după lenjerie) sau independente;
      • -ător (ca și în temător): înfricoșător;
      • -eală (ca și în îndrăzneală): greșea, oblojea, tânjea (rar) „tânjire”;
        Tânjea se distinge astfel de tânja; înșa se scrie cu a deoarece nu este substantiv, ci o formă verbală de la a înșela.
      • -ean (ca și în brașovean): ieșean, clujean, someșean[2];
      • -eață (ca și în negreață): roșeață;
      • -ească (ca și în bărbătească): strămoșească, vitejească.

2.1.3. e și ie

La început de cuvânt și de silabă după vocală se scrie e sau ie, în funcție, în general, de pronunțarea literară și de etimologie, și anume:

  1. în majoritatea neologismelor, la început de cuvânt și de silabă după vocală se scrie e și se pronunță [e]: ecran, elev, epocă, e, examen; aed, aerodrom, alee, coexistență, poem; agreez, creez, efectuez;
  2. în pronumele personale și în formele verbului a fi se scrie e, dar se pronunță [ĭe][3]: eu, el, ei, ele, ești, este, e, eram, erai, era, erați, erau;
  3. se scrie ie și se pronunță [ĭe] în:
    • cuvintele din fondul vechi: ied, ieftin, iepure, ieși; baie, cheie, femeie, voie;
    • verbele neologice cu rădăcina terminată în -i: atribuie, constituie; bruiez, deraiez;
    • neologisme cu ie în etimon: hematopoie, proiect.

2.1.4. ea și ia

  1. La început de cuvânt și de silabă după vocală:
    • se scrie și se pronunță ia când alternează cu ie (iadă/ied, iarnă/ierni, baia/baie, iat/băieți, femeia/femeie, ia/taie, trebuia/trebuie, trăiască/trăiește, întemeiază/întemeieze, îndoială/îndoieli, vasluian/vasluieni) sau cu i (joia/joi, treia/trei);
    • se scrie ea, dar se pronunță [ĭa] când alternează cu e: ea/el; în neologisme, vorbitorii limbii literare pronunță ea, sub influența scrierii: aleea/alee, creează/creez, efectuează/efectuez.
  2. După t, d, s, z, ț, l, n și r se scrie și se pronunță totdeauna ea: deal, leac, neam, vinerea, sea, tea, țea, zea.
    În aceștia și atâția, după t și ț se scrie ia, care alternează cu i (acești, ațâți).
  3. Se scrie totdeauna cea, gea când fac parte din aceeași silabă: ceaapă], ceas, acea, a cincea, să lucească, tăcea; gea, geam, fugea.
    cia, gia notează secvențe pronunțate în silabe diferite [ci-a], [gi-a]: ci-anură, elegi-ac, Luci-a, Ligi-a.
  4. După p, b, f, v și m se scrie și se pronunță:
    • ea când alternează cu e: beată/beți, stropeală/stropeli, meargă/merge, bârfească/ bârfește, veac/vecie;
    • ia când alternează cu ie (biată/biet, piatră/pietre, amiază/amiezi, fiare/fier, viață/ vieți) sau când nu există forme alternante (abia, fia).
    Astfel, bea se deosebește de bia.
  5. După ch, gh se scrie:
    • ea când alternează cu e: cheamă/chem, cheag/închega, blochează/blochez, gheată/ ghete, gheață/ghețuri, veghează/veghez;
    • ia când nu există forme alternante: chiar, chiabur, ghiaur, maghiar.

2.1.5. eai, eau și iai, iau

  1. Se scrie și se pronunță iai, iau la început de cuvânt (iau) și la început de silabă după vocală: îndoiai, îndoiau; suiai, suiau.
  2. După consoană se scrie și se pronunță după aceleași reguli ca la ea, ia:
    • eai, eau: urecheai, urecheau, vegheai, vegheau, beau, șleau, vreau;
    • iau: miau.

2.1.6. eo, io și eoa, ioa

  1. Se scrie totdeauna io, ioa după [č], [ǧ] (ciorchine, giol; cioa, gioarsă) și după ch, gh [k'], [g'] când fac parte din aceeași silabă (chior, chioșc, șchiop, ghiol, ghiotură; chioa, șchioa, ghioa).
    cheo, geo notează secvențe pronunțate în silabe diferite [che-o], [ǧe-o]: che-otoare, ge-ologie (eo nu se pronunță însă în silabe diferite în geor-gi-an, Geor-ge, ca și în Gheor-ghe).
  2. După alte consoane se scrie și se pronunță de obicei eo (deodată, leorpăi, pleosc) și eoa (leoarcă), dar io în feleștioc.

2.1.7. oa și ua

  1. La început de cuvânt se scrie totdeauna oa: oare, oameni, oaste.
  2. După consoană se scrie și se pronunță oa: coa, doar, foarte, joa, moa, poartă, soare.
  3. După vocală se scrie:
    • oa când alternează cu o: cuvioasă/cuvios, oace/găoci, respectuoa/respectuos;
    • ua când nu alternează cu o (ci cu ): a doua/două, piua/piuă, roua/rouă, steaua/(reg.) steauă, ziua/ziuă.

2.1.8. Vocale în hiat

  1. Se scrie -ie (la forma nearticulată), respectiv -ia (la forma articulată) – pronunțate în două silabe — în substantive feminine ca i-e (bucuri-e, famili-e, istori-e, vi-e), respectiv i-a: bucuri-a, famili-a, istori-a, vi-a.
  2. În pronunțarea actuală se manifestă și tendința reducerii hiatului, prin pronunțarea ca diftong a unor vocale alăturate (ziar [zĭar]).

2.2. Consoane

2.2.1. Înainte de p și b: m

Înainte de p și b se scrie m (nu n), inclusiv în prefixe care înaintea altor consoane se scriu cu n: ambulanță, amplasa, combate, complăcea, emblemă, emplastru, imbatabil, improviza, îmbolnăvi, împărat, umbla.

Excepție: Istanbul.

2.2.2. s și ș; x; z

  1. Se scrie și se pronunță ș în împrumuturi din germană (ștrand), dar s în împrumuturi din alte limbi: spray, stat, stofă, strangula.
  2. Se scrie și se pronunță ex numai în formațiile în care acesta este prefix (excava, excrescență), dar es în cuvinte în care face parte din rădăcină: escalada, escroc.
  3. În unele cuvinte, grupul de sunete [ks] este redat prin succesiunea de litere cs: fucsie, rucsac (dar fux, ruxandră); v. și n. 27.
  4. și x nu trebuie confundate în refleie „gândire” și reflexie „fenomen fizic”.
  5. Înaintea anumitor consoane (sonore și sonante) se scrie s sau z, în funcție, în general, de pronunțarea literară:
    • înaintea consoanelor surde p, t, c, ș,f și h se scrie și se pronunță s: despacheta, destăinui, tusșase, desfigura, deshuma;
    • înaintea consoanelor sonore b, d, g, j și v se scrie și se pronunță z: zbor, dezbate; zdup, braz; zgomot, izgoni; dezjuga, zjudeca; zvânta, azvârli
    Excepții: se scriu cu s unele neologisme:
    • derivate (în limba română sau împrumutate) cu prefixul trans-: transborda, transdanubian, transgresiune, transversal;
    • compuse împrumutate: aisberg, glasbeton, glasvand, jurisdicție;
    • alte cuvinte: disident, disertație (dar a dizerta), premisă, sesiune;
    • nume proprii: Desdemona;
  6. Înaintea consoanei sonore z se păstrează s în prefixele des-, răs-: deszăpezi, szice.
  7. Înaintea sonantei r se scrie și se pronunță z: dezrobi.
  8. Se scrie z în unele împrumuturi pronunțate în limba literară actuală ca atare: !chermeză (ca bazin etc.).
  9. Înaintea lui l, m, n sunt posibile ambele pronunțări, astfel că singurele reguli particulare privesc:
    • prefixul dez-: dezlega, dezminți, deznoda;
    • finalele -sm (marasm, pleonasm, sarcasm — inclusiv sufixul -ism: simbolism) și -smă în neologisme (fantas, pris) și derivatele lor (fantasmagoric, prismatic);
    • păstrarea consoanei finale a rădăcinii în cuvintele analizabile formate cu sufixul -nic: casnic, josnic (de la casă, jos), dar groaznic, obraznic, paznic (de la groază, obraz, pază);
    • celelalte cuvinte se scriu, unele cu s (slab, desluși, sminti, smântână, snoavă, trosni), altele cu z (zloată, izlaz, zmeu, iz, caz, gleznă).
  10. cvasi- se scrie și se citește cu s (cvasitotalitate, cvasiunanimi[4]), dar izo- cu z (izofonă, izoglosă, izolexă), ca și !concluziv și !coroziv, la fel cu concluzie și coroziune.

2.3. Litere duble

2.3.1. Vocale duble

  1. Vocalele duble notează două sunete identice și se pronunță de regulă amândouă, în silabe diferite: contra|amiral; lice|e, para|aldehidă, re|examina; fi|ind, ști|ință (dar cunoștință, încunoștința); alco|ol, co|opta.
    Se scriu și se pronunță cu o singură vocală prerie, proroc.
  2. Vocale duble se întâlnesc și în unele nume proprii străine sau românești scrise după model străin; în unele dintre ele nu se pronunță decât o vocală: Aachen, Aalto, Aaron, Nausicaa, Varlaam, uneori diferită de a, după regulile limbii în cauză (Aasen [osen]).
    În unele împrumuturi sau nume proprii, vocalele duble pot avea alte valori decât în scrierea cuvintelor românești, în funcție de regulile ortografice ale limbii respective: spleen (angl.) [splin].

2.3.2. Consoane duble

  1. Consoanele duble notează, de regulă, două sunete-consoane (care se pronunță amândouă), și anume:
    • consoane identice, în:
      • cuvinte compuse: ohmmetru, nnicolaul Mare[5];
      • derivate cu prefixe de la cuvinte care încep cu aceeași consoană cu aceea în care se termină prefixul: înnoda, înnopta; interregional; transsiberian; posttotalitar (dar îneca, înota);
    • consoane diferite: [k] și [č] notate cu aceeași literă, c (accent, occipital, succes, vaccina).
  2. În unele neologisme și în nume proprii scrise după model străin și derivate de la acestea, consoana dublă poate nota, în conformitate cu regulile limbii respective, un singur sunet, care poate avea aceeași valoare ca și consoana simplă (bourrée, fortissimo, kibbutz, loess, watt; Philippide, Rosetti) sau o valoare diferită: ll [l'] (caudillo), zz [ț] (mezzosoprană, Negruzzi).
    V. și 5. Despărțirea în silabe și la capăt de rând.

2.4. Accentul

2.4.1. Accentul tonic

  1. în limba română, accentul este liber. De aceea, el poate distinge cuvinte (companie „unitate militară” — companie „tovărășie; societate”; mozaic s. - mozaic adj.) sau forme gramaticale (indicativ prezent persoana a III-a cântă - perfect simplu persoana a III-a singular cântă).
    • -a final este
      • accentuat în unele forme verbale (infinitiv, imperfect persoana a III-a singular: tremura), în unele substantive feminine nearticulate terminate în -a sau -ea (cafea, musaca) și în unele adjective împrumutate: grena, lila;
      • neaccentuat când este articol hotărât (casa, musacaua) și în unele împrumuturi (tibia, widia), la care forma nearticulată și cea articulată se confundă (unele și-au creat (și) o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie);
      -i și -u final sunt accentuați în unele împrumuturi: substantive (colibri, taxi; atu) și adjective: kaki.
    • -o final este:
      • neaccentuat în majoritatea cuvintelor în care apare: in-folio, radio;
      • accentuat în substantive și adjective mai recente: antihalo, halo; bordo, indigo, maro.
  2. Sufixele monosilabice sunt de cele mai multe ori accentuate (-al, -an, -ar, -, -âș, -el, -esc, -et, -giu, -ior, -ism, -ist, -, -iu, -lâc, -oi, -os, -șag, -șor, -șug, - tor, -ui), dar există și sufixe monosilabice neaccentuate (-bil[6], -nic).
  3. Substantivele provenite din infinitive lungi ale verbelor în -ea trebuie accentuate pe sufix: prevedere.
  4. În funcție de uzul literar actual, normele actuale recomandă o singură accentuare la cuvinte precum adi, aripă, avarie[7], caracter, călugăriță, doctoriță, duminică, fenomen, ianuarie, lozincă, miros, regizor, sever, șervet, unic.
    La unele cuvinte mai vechi sau mai noi se admit variante accentuale literare libere (indicate în Dicționar in ordinea preferinței), cu unele deosebiri față de DOOM1: !acatist/acatist, anost/anost, !antic/antic, !gingaș/gingaș, !hatman/hatman, intim/intim, !jilav/jilav, !penurie/penurie, profesor/profesor, !trafic/trafic.
    Unele accentuări respinse de normă sunt inculte (butelie), în timp ce altele sunt tolerabile, nereprezentând propriu-zis greșeli, ci variante livrești, mai apropiate de unul dintre etimoane, uneori cu încercarea de specializare semantică sau de domeniu (caracter, fenomen), ori accentuări mai vechi (călugăriță, doctoriță) și/sau regionale (bolnav, dușman).
    În poezie se admite și folosirea altor variante accentuate decât cele recomandate de normele actuale.
    Se recomandă o singură accentuare la forme verbale ca:
    • indicativul și conjunctivul prezent persoana I și a Il-a plural și imperativ persoana a Il-a plural — accentuate pe sufixul -e la conjugarea a II-a (tipul tăceți), respectiv pe temă la conjugarea a IlI-a (tipul bateți);
    • formele verbului a fi !suntem, !sunteți.
  5. Accentul rămâne în cea mai mare parte stabil în cursul flexiunii la marea majoritate a numelor.
    El este însă mobil la:
    • substantivele no, g.-d. sg.; pl. nurori; so, surori;
    • la substantivele neutre terminate în -o intrate mai de mult în limbă (radio, zero), la care accentul se deplasează pe o la forma articulată hotărât (radioul, zeroul) și la plural (radiouri, zerouri).
    La împrumuturile mai recente și la termenii de specialitate, accentul este stabil: avocadoul.
    În flexiunea verbală, accentul este mobil (căzând pe temă sau pe desinență) chiar la același mod și timp: perfect simplu persoana I singular adusei, I plural aduserăm.
  6. Cuvintele polisilabice pot avea, pe lângă accentul principal (forte), mai puternic, și un accent secundar, mai slab: aerodinamic, anteroposterior, meglenoromân.
  7. Unele nume românești de familie aparent asemănătoare trebuie accentuate diferit, în conformitate cu originea și structura lor: Vasiliu, dar Rotariu.
  8. Trebuie evitată tendința deplasării accentului spre începutul cuvântului.

2.4.2. Accentul grafic

  1. În limba română, de regulă, nu se notează vocala accentuată.
  2. Utilizarea accentului ascuțit [´] este permisă pentru a marca distincția dintre elemente omografe dar neomofone care diferă (și) prin poziția accentului, când nenotarea accentului ar putea duce la confuzii (uneori supărătoare), în cazul unor:
    • cuvinte: ácele substantiv — acéle adjectiv pronominal; comedíe - comédie; companíecompánie; copíicópii; éra [era] substantiv - erá. [iera] verb; nódul s. articulat - nodúl s. nearticulat; și adverb — și conjuncție, véselă adj. - vesé s.;
    • forme gramaticale: încuíe prezent — încuié perfect simplu;
    • variante accentuale (neliterare) ale unor cuvinte: dușmán - dúșman, vúlturvultúr.
  3. Se păstrează accentul grafic din limba de origine în:
    • unele neologisme: bourrée, pietà;
    • nume proprii străine: Bâle, Molière, Valéry.
    În unele limbi, accentul grafic are altă valoare decât aceea de a marca accentul tonic și poate să nu coincidă cu locul acestuia: fr. Gérard [jerar], magh. Istvàn [iștvan].
  4. La unele nume de locuri străine folosite în limba română nu se notează accentul (Bogota [bogota], Panama [panama], Peru [peru]), ceea ce poate duce la accentuări greșite.

2.5. Scrierea și pronunțarea numelor proprii străine

  1. În scrierea și pronunțarea în limba română a numelor proprii — de persoane și de locuri — străine, din limbi scrise numai sau și cu alfabetul latin se respectă grafia și pronunțarea din limbile respective: fr. Bordeaux [bordo], germ. Haendel/Händel [hendăl], magh. Jokaiocoĭ], pol. Mickiewicz [mițk'evič], germ. München [münh'en], magh. Petöfi [petöfi], sp. Quito [kito], fr. Racine [rasin], engl. Shakespeareecspir], Wall Streetălstrit], Yale [ǐeǐl], germ. Zeiss [țaǐs].
    Pentru scrierea cuvintelor ajutătoare din componența numelor de familie străine v. 3. Scrierea cu literă mică sau mare și 1.2.4. Cratima.
  2. Pentru redarea cu litere latine a substantivelor proprii și a cuvintelor scrise cu alte alfabete (arab, chirilic, grecesc etc.) sau cu alte tipuri de sisteme de scriere (din chineză, japoneză ș.a.) există norme internaționale (dintre care unele au fost adoptate și ca standarde românești), precum și sisteme proprii ale țărilor respective: chin. Beijing [Beǐǧin] (scris și pronunțat în trecut și la noi Pekin), ar. Marrakech [Marakeș], jap. Okinawa ![Ochinava], rus. Onega, Tolstoi.
    Numele statelor (și cuvintele din aceeași familie — !belarus, !belarusă) trebuie folosite în forma oficială recomandată de acestea[8]: !Belarus, !Cambodgia, !Cóte d'Ivoire, !Myanmar.
  3. Unele nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme la noi au, pe lângă formele cu grafia și pronunțarea originare — folosite în lucrări de specialitate (hărți, studii de limbă etc.) —, și forme tradiționale curente, intrate prin intermediul altor limbi și adaptate limbii române (!folosite inclusiv în indicații bibliografice): it. Firenze [Firențe]/Florența, engl. London [Landăn]/Londra, rus. Moskva [Mascva]/Moscova, it. Napoli/Neapole, fr. Nice [Nis]/Nisa, ceh. Praha/Praga, gr. Thessaloniki/Salonic, pol. Warszawa [Varșava]/ Varșovia, germ. Wien [Vin]/Viena.
  4. Unele nume proprii latinești și vechi grecești circulă, în uzul literar românesc, atât într-o formă tradițională, adaptată, cât și în forma originară (care se folosește în lucrări de specialitate sau, în cazul numelor de persoană latinești, când se reproduc cel puțin două dintre componentele lor): August/Augustus, Quintilian/ Quintilianus [Cvintilian(us)], Rodos/Rhodos.
    Normele actuale recomandă formele !Damocles — cf. și expresia consacrată sabia lui Damocles —, Menalaos, !Oedip [ödip]/Oedipus[ödipus] (cf. și redarea titlului tragediei antice Oedip rege și al operei lui George Enescu), !Procust.
    În versuri se admite și folosirea altor forme decât cele recomandate de normele actuale: Joe pentru Iupiter, alături de care apare, mai frecvent, forma tradițională Jupiter, cu corespondentul său din mitologia greacă Zeus,- pronunțat frecvent cu hiat [ze-us] în loc de forma pedantă, cu diftong, [zeŭs].
    Pentru flexiunea unor astfel de nume se recomandă g.-d. de tipul !lui/zeiței Artemis, Ceres, Dido, Palas Atena, Venus — formele de tipul Artemidei, Cererei, Didonei (în afară de cazul când se folosește și nominativul Didona), Paladei Atena, Venerei, după modelul limbii de origine, fiind ieșite din uz.
    Când sunt folosite atât ca substantive proprii, cât și ca substantive comune, unele dintre aceste cuvinte au forme sau/și grafii diferite (acropolă, Acropole).
  5. Derivatele de la nume proprii se scriu cu respectarea grafiei numelui de la care provin, cf. haendelian/händelian.
    Vezi și 4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuțiunilor și grupurilor de cuvinte.

Note

  1. Spre deosebire de ortografia dinainte de 1953, la care s-a revenit în celelalte situații.
  2. Numele firmelor Clujana, Someșana erau scrise greșit.
  3. Rostirea hipercorectă [e] în loc de [ĭe] în aceste forme — practicată în special în învățământ, pentru a fixa la elevi deprinderea de scriere — este greșită.
  4. Dar tot mai frecvent [cvazi-].
  5. În DOOM1, p. XV, era citat și cel-lalt (care nu exista în Dicționarul propriu-zis și era combătut în Îndreptar, p. 22), dar singura formă literară este celălalt.
  6. În Îndeptar 5, p. 23, se afirmă, greșit, contrariul.
  7. Variantă care s-a generalizat în dauna accentuării etimologice avarie.
  8. Cf. Ministerul Afacerilor Externe, Direcția Protocol, Lista corpului diplomatic, București, 2001.