Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Dezbateri/Alf Lombard - Despre folosirea literelor î și â”

De la dexonline wiki
Sari la navigare Sari la căutare
(mici corecții)
m
Linia 50: Linia 50:
Formele româneşti sunt -em -eţi, cu u, din limba generală (standard) au avut un anumit succes; se văd şi se aud şi în zilele noastre. Dar trebuie recunoscut că au un caracter artificial, că nu reprezintă o tradiţie, o moştenire, un patrimoniu, ci, mai degrabă, sau un latinism (parţial), sau un regionalism. De fapt, sunteţi e abia mai latin decît sînteţi. Dimpotrivă, concurentele lor cu „i posterior” îşi au obîrşia în româna din prima epocă, probabil chiar şi în latina tardivă.
Formele româneşti sunt -em -eţi, cu u, din limba generală (standard) au avut un anumit succes; se văd şi se aud şi în zilele noastre. Dar trebuie recunoscut că au un caracter artificial, că nu reprezintă o tradiţie, o moştenire, un patrimoniu, ci, mai degrabă, sau un latinism (parţial), sau un regionalism. De fapt, sunteţi e abia mai latin decît sînteţi. Dimpotrivă, concurentele lor cu „i posterior” îşi au obîrşia în româna din prima epocă, probabil chiar şi în latina tardivă.


Înainte de a părăsi pe sîntem şi sînteţi (sâ-, sû-, su-), să considerăm accentuarea. Oricum ar fi vorbită şi scrisă prima lor silabă, cele două forme se accentuează sau pe această silabă, sau pe silaba următoare; acel contrast e cunoscut şi prin cele două accentuări ale formelor corespunzătoare din alte verbe, ca de exemplu rămînem -eţi, ţinem -eţi, (a)párem -eţi/ (a)părém -éţi. Dar există o deosebire între prezentul verbului a fi şi cel al celorlalte verbe citate: lîngă rămînem -eţi etc. avem infinitivul rămîneá/ rămíne, ţineá/ţíne, (a)părea/ (a)pare, care ne permite să constatăm dacă verbul respectiv este unul din cele care aparţin conjugării de tipul -ea sau unul din cele care aparţin celei de tipul -e. Aceste două conjugări se deosebesc numai la patru forme verbale: cea în -ea are de exemplu tăcém-tăcéţi la prezent şi tăceá/ tăcére la infinitiv (scurt şi lung) (din lat. tacemus -etis -ere), pe cînd cea în -e are, la formele corespunzătoare, de exemplu fácem -eţi şi fáce/ fácere (din lat. facimus -itis -ere); la toate celelalte forme verbale (la prezent tac -i -e şi fac -i -e etc. etc.) cele două conjugări se confundă. Formele sîntem -eţi nu aparţin, fireşte, conjugării în -i, aşa cum s-ar putea crede judecînd numai după formele care le servesc de infinitiv (scurt şi lung), anume a fi şi fire. Ne întrebăm dacă formele sîntem şi sînteţi aparţin conjugării în-ea (ceea ce ar da accentuarea pe terminaţie, sîntem -eţi) sau celei în -e (ceea ce ar da accentuarea sîntem -eţi). Probabil că răspunsul corect este: ele aparţin acelui sistem de forme verbale de tipul -ea/-e/ în care, la cele mai multe forme, contrastul între cele două conjugări nu apare. - La întrebarea "care din cele două accentuări din sîntem -eţi e preferabilă, deci merită să fie considerată normativă?", scrierea din texte nu ne dă răspunsul; scrisul nu arată accentul. Singurul argument ni-l pune la dispoziţie frecvenţa: în limba standard de azi accentuarea pe a doua silabă pare să fie cea mai folosită<ref>Despre istoria formelor verbului a fi, v. Alf Lombard, ''Le verbe roumain, etude morphogique'', Lund, 1954-1955, p. 704-733; despre formele prezentului folosite în secolul XVI, v. p. 713-714; despre evoluţia acestor forme, v. p. 718-721; despre ortografia lor, v. p. 733 şi sf. p. 1128-1129; despre formele cu ''su-'', v. p. 721 despre confuzia între aspectul actual al formelor verbului a fi, cu variantele, v. A. Lombard şi C. Gândei, ''Dictionnaire morphologique de la langue roumaine'', Lund şi Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 1191. Despre întreaga evoluţie a verbului a fi, v. A. Rosetti, Istoria limbii române, I, Ed. definitivă, București, 1986, p. 147-148.</ref> . ''Gramatica Academiei'' (vol. I, p. 279) dă în primul rînd ''sîntém -éţi'' şi în paranteză varianta ''síntem -eţi''.
Înainte de a părăsi pe sîntem şi sînteţi (sâ-, sû-, su-), să considerăm accentuarea. Oricum ar fi vorbită şi scrisă prima lor silabă, cele două forme se accentuează sau pe această silabă, sau pe silaba următoare; acel contrast e cunoscut şi prin cele două accentuări ale formelor corespunzătoare din alte verbe, ca de exemplu rămînem -eţi, ţinem -eţi, (a)párem -eţi/ (a)părém -éţi. Dar există o deosebire între prezentul verbului a fi şi cel al celorlalte verbe citate: lîngă rămînem -eţi etc. avem infinitivul rămîneá/ rămíne, ţineá/ţíne, (a)părea/ (a)pare, care ne permite să constatăm dacă verbul respectiv este unul din cele care aparţin conjugării de tipul -ea sau unul din cele care aparţin celei de tipul -e. Aceste două conjugări se deosebesc numai la patru forme verbale: cea în -ea are de exemplu tăcém-tăcéţi la prezent şi tăceá/ tăcére la infinitiv (scurt şi lung) (din lat. tacemus -etis -ere), pe cînd cea în -e are, la formele corespunzătoare, de exemplu fácem -eţi şi fáce/ fácere (din lat. facimus -itis -ere); la toate celelalte forme verbale (la prezent tac -i -e şi fac -i -e etc. etc.) cele două conjugări se confundă. Formele sîntem -eţi nu aparţin, fireşte, conjugării în -i, aşa cum s-ar putea crede judecînd numai după formele care le servesc de infinitiv (scurt şi lung), anume a fi şi fire. Ne întrebăm dacă formele sîntem şi sînteţi aparţin conjugării în-ea (ceea ce ar da accentuarea pe terminaţie, sîntem -eţi) sau celei în -e (ceea ce ar da accentuarea sîntem -eţi). Probabil că răspunsul corect este: ele aparţin acelui sistem de forme verbale de tipul -ea/-e/ în care, la cele mai multe forme, contrastul între cele două conjugări nu apare. - La întrebarea "care din cele două accentuări din sîntem -eţi e preferabilă, deci merită să fie considerată normativă?", scrierea din texte nu ne dă răspunsul; scrisul nu arată accentul. Singurul argument ni-l pune la dispoziţie frecvenţa: în limba standard de azi accentuarea pe a doua silabă pare să fie cea mai folosită<ref>Despre istoria formelor verbului '''''a fi''''', v. Alf Lombard, ''Le verbe roumain, etude morphogique'', Lund, 1954-1955, p. 704-733; despre formele prezentului folosite în secolul XVI, v. p. 713-714; despre evoluţia acestor forme, v. p. 718-721; despre ortografia lor, v. p. 733 şi sf. p. 1128-1129; despre formele cu ''su-'', v. p. 721 despre confuzia între aspectul actual al formelor verbului a fi, cu variantele, v. A. Lombard şi C. Gândei, ''Dictionnaire morphologique de la langue roumaine'', Lund şi Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 1191. Despre întreaga evoluţie a verbului a fi, v. A. Rosetti, ''Istoria limbii române'', I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 147-148.</ref> . ''Gramatica Academiei'' (vol. I, p. 279) dă în primul rînd ''sîntém -éţi'' şi în paranteză varianta ''síntem -eţi''.





Versiunea de la data 18 mai 2012 02:24

Despre folosirea literelor î şi â

Alf Lombard în Limba română, 1992, nr.10, p.531

1. Se discută mult, în aceste zile[1], despre o eventuală reformă a ortografiei limbii române, care ar consta în reintroducerea literei â în multe cazuri în care, după regulile în vigoare astăzi, se scrie î. Printr-o asemenea reformă cuvintele respective s-ar apropia mai mult de etimoanele lor latine. Dacă scriem, de exemplu, lână în loc de lînă, etimonul acestui cuvînt, moştenit din latină, care este lana, apare imediat. Dar părerile sunt împărţite.

Academia Română a dorit să cunoască şi părerea unui observator din străinătate. Mi-a făcut onoarea să mă roage să mă pronunţ asupra chestiunii respective.

Ca să-mi pot face o idee clară în această controversă şi ca să pot urma tendinţele actuale, pare potrivit să arunc o privire asupra istoriei recente a ortografiei române.

Dar ortografia, se ştie, nu e altceva decît reproducerea în scris a limbii vorbite, a înşirării de sunete care constituie cuvintele şi frazele. De aceea, să începem cu puţină fonetică...


2. Există într-un număr limitat de limbi europene moderne, cu anumite variante între ele, un sunet vocalic special care a creat probleme ortografice.

Sunetul apare în română, de exemplu sîn, în rusă, de exemplu sın „fiu” în turcă, de exemplu sırt „spate”. Este produs cu o poziţie mai posterioară a limbii decît sunetul vocalic i (anterior, ca în rom. "vin"). O denumire potrivită e "i posterior". Foneticienii îl notează cu semnul ɨ (i barat) sau ï (i cu tremă). În polonă, de exemplu syn „fiu”, şi în ucraineană, de exemplu syn „fiu”, avem un sunet vocalic foarte asemănător[2].

Pentru reprezentarea în scris a sunetului "i posterior", limbile menţionate care folosesc alfabetul latin, adică româna, polona şi turca, au litere diferite. Româna de azi îşi acordă luxul de a avea la dispoziţie două litere, echivalente între ele, create în acest scop, şi anume literele â ("î din a"), de exemplu român, şi î ("î din i"), de exemplu rîde, hotărî; acum o sută de ani româna folosea şi o a treia literă, anume ê ("î din e"), de exemplu vênă, vênt, mormênt; în secolul trecut ea avea chiar şi o a patra, anume û ("î din u) de exemplu adûnc (astăzi scriem vînă, vînt, mormînt, adînc). Şi limba turcă redă sunetul ei cu o literă inventată dinadins pe baza literei i, anume ı - "i fără punct"; polona foloseşte litera y.


3. Să ne concentrăm acum asupra ortografiei limbii române. Cele patru litere româneşti speciale - adică â, î, şi vechile ê şi û - au în multe cazuri o raţiune de a fi (o motivare, o justificare) istorică, etimologică, deoarece amintesc de cuvîntul (sau elementul) latin care stă la bază, lat. romanus, ridet, -ire, vena, ventus, monumentum, aduncus, în cele şapte exemple date. Să ţinem minte că unul din ele, î, are şi o justificare fonetică, dat fiind că sunetul "i posterior" (î) e înrudit fonetic vorbind, aşa cum s-a spus deja, cu sunetul „i (anterior)”.

Principiul fonetic şi cel istoric-etimologic apar în oricare chestiune de ortografie. Adeseori ele sunt conforme şi nu apare nici o problemă. În alte cazuri ele nu pot fi puse de acord, unul opunîndu-se celuilalt. Atunci ne găsim înaintea unei probleme: să menţinem oare scrierea de altădată, ca să nu fie ruptă tradiţia, sau să adaptăm grafia la pronunţarea actuală? În anumite limbi ortografia are un caracter general mai istoric, de exemplu în franceză şi în engleză. Francezii scriu şi astăzi de exemplu moi, conform pronunţării din secolul XII, care era moi (ca formă românească moi, la pluralul din moale, rimînd cu rom. doi, apoi etc.), cu toate că pronunţarea a evoluat şi că în zilele noastre, cu 800 de ani mai tîrziu, se spune mua; englezii persistă în scrieri ca de exemplu knowledge, ce reprezintă o pronunţare medievală, foarte îndepărtată de aspectul fonetic actual al acestui cuvînt, care este noligi (g = rom. g din ger); şi limbile celtice sunt deosebit de conservatoare, de constante, în normele lor ortografice. Scrierea altor limbi moderne e mai fonetică. Recordul (printre limbile cu alfabetul latin) îl deţine ortografia finlandeză (ajutată de faptul că în limba finlandeză lipsesc anumite sunete necunoscute în limba latină şi, de aceea, nereprezentate în alfabetul latin, de exemplu „i posterior” – ca în rom. râu, ş, č – ca în rom. cer, ğ). Ortografia română modernă ocupă un loc intermediar.


4. Din acele două principii ortografice, cel fonetic e, fireşte, cel mai natural. Este şi cel mai ușor de aplicat. Căci cu celălalt, cel istoric, apar diferite dificultăţi:

  1. O cunoaştere sigură a etimologiei cuvintelor e necesară, ca şi a modului de a reprezenta cuvintele străine sau de origine neclară. De pildă, în româneşte modul de a reprezenta anumite sunete din limba veche nu e aşa de evident. Hasdeu, în venerabila sa operă lexicografică Etymologicum magnum Romaniae, publicată de Academia Română, scrie de exemplu[3]: gândi, respândi cu â, dar rînd, desăvîrşire cu î; vocala de bază, este respectiv, magh. o, v. sl. q, ę, ŭ
  2. Cu o grafie de altădată apare inevitabil chestiunea: dacă ne întoarcem înapoi în timp, unde să ne oprim? Să ne întoarcem înapoi cu 5 secole? sau cu 10? sau cu 20, adică, în cazul limbilor romanice, pînă la latină? Principiul istoric ne-ar putea duce la absurd; de exemplu, începutul imnului naţional francez, al Marseliezei, ar deveni, cu aspectul grafic (pentru fiecare cuvînt) de acum două mii de ani: ambulamus, infantes de illam patriam!
  3. Există şi cazuri în care principiul istoric e aproape inaplicabil; de exemplu cum să scriem, în mod etimologic, cuvîntul românesc stîlp, care provine din cuvîntul vechi slav stlǔpǔ?

Reformele ortografice au fost făcute, în general, în cele mai multe limbi, conform principiului fonetic: scrisul a fost apropiat de vorbirea actuală, de pronunţarea de azi, chiar dacă această apropiere înseamnă o îndepărtare faţă de etimologie. Tendinţa spre luarea în considerare din ce în ce mai mare a pronunţării actuale e clară şi indiscutabilă.


5. În ţările româneşti din secolul trecut situaţia era cam specială. Acolo, atunci, alfabetul chirilic, întrebuinţat timp de sute de ani, a fost înlocuit cu alfabetul latin; această înlocuire reprezintă o apropiere de Occident, de limbile surori. Dar alfabetul latin posedă, fireşte, numai literele care sunt necesare pentru scrierea limbii latine clasice, nu şi cele necesare pentru reprezentarea sunetelor inexistente în latină, ca sunetele specific româneşti. De aceea, în ţările româneşti, s-au păstrat, întîi, literele chirilice respective; acestea au fost introduse în seria literelor latine. A rezultat un alfabet mixt.


6. Acel alfabet mixt nu a putut satisface mult timp. Printr-o reformă ulterioară, ultimele resturi ale alfabetului chirilic au fost eliminate şi înlocuite cu litere din alfabetul latin inzestrate cu semne diacritice, anume accente (cel ascuţit şi cel circumflex, împrumutate din franceză), semicercul (folosit uneori pentru indicarea caracterului scurt al unei vocale latine) şi sedila (adăugată în Franţa în anul 1529, la litera c, pentru indicarea pronunţării ca "s" a acestei litere); litera care să poarte semnul a fost aleasă conform etimologiei, în cuvinte (sau elemente) moştenite din latină: é, ó, â, ê, î, û; ă, ĕ, ĭ, ŭ; ḑ, ş, ţ. S-a scris, de exemplu, seră, din lat. sera, pote pote(s)t (diftongii ea şi oa din limba română au fost reproduşi cu ajutorul accentului ascuţit); lână lana, câmp campus, ânger angelus, vênt ventus, avênd babendo, tênĕr tener, rîde ridet, rîu rivus, în in, hotârî (vine dintr-un radical împrumutat + -ire) (accentul circumflex a fost rezervat sunetului „i posterior”; casă casa, adevěr ad-de-verum, numer numērus, rěsare resalit, fiĭ filii, fiŭ filius; ḑice dicit, şi sic, ţine tenet (cuvinte care se scriu astăzi seară, poate; lînă, cîmp, înger, vînt, avînd, tînăr, rîde, rîu, în, hotărî; casă, adevăr, număr, răsare, fii, fiu; zice, şi, ţine). S-a scris şi, de exemplu, „îmi”, unde î reprezintă un „zero” latin, etimonul fiind lat. m(ih)i. - În cuvinte nemoştenite (de origine nelatină), sunetul „i posterior” a fost redat în general prin litera î: dobîndă, stîlp, sfînt (împrumutate din vechea slavă). Toate acele grafii de altădată pot fi studiate de exemplu în opera citată a lui Hasdeu.


7. Litera û a fost recomandată numai în puţine cazuri, mai ales in patru forme din verbul a fi, anume (1) eu sûnt, (2) (noi) sûntem, (3) (voi sûnteţi), (4) (ei) sûnt; adjectivul adûnc, cu adûncime etc., ocupă un loc special. (Noi, astăzi, scriem: sînt, sîntem, sînteţi, sînt, adînc).

Grafia (ei) sunt sau sunt arată foarte latină; Cicero şi Cezar scriau numai aşa, sunt. Provine oare forma românească din forma latină citată? Nu este aşa de simplu.

În cele patru funcţii verbale, latina are respectiv sum sumus estis sunt. Formele româneşti respective din secolul XVI sunt următoarele: (1) sănt/sămt/sint, (2) sem/săm, sau (spre sfîrşitul secolului) săntem/ sîntem/sintem, (3) seţi/set/siţi, sau (spre sfîrşitul secolului) sănteţi/ sînteţi/sinteţi, (4) sănt/sămt/sint. Evoluţia de la latină la română e încurcată; lingviştii au discutat mult istoria morfologică a verbului a fi. Formele 2 şi (mai ales) 3 au fost complet refăcute; tradiţia a fost ruptă. În limba română din prima epocă formele cu vocala u nu apar; scrierea cu ă, sau (mai ales înaintea grupului nt) cu i, ne orientează spre "i posterior", nicidecum spre u; grafiile cu î apar devreme.

În secolele mai recente, forma (ei) sunt are, repet, un aspect foarte clasic. Dar este în parte o iluzie, o aparenţă înșelătoare. Toată această serie de patru forme are un caracter dublu. Pe de o parte, ele au fost introduse în limba cultă de şcoala latinistă din secolul XIX (v. Dicţionarul limbii române al Academiei, s.v. fi, p. 113 b; Gramatica limbii române a Academiei, vol. I², 1966, p. 280); prin acest u şcoala menţionată a vrut să ne amintească de formele latine clasice sunt şi sumus (a fost propusă pentru limba română şi forma complet latină (eu) sum). Pe de altă parte, acel u caracterizează variante interesante care se găsesc în dialectul anumitor regiuni din România modernă; nu e imposibil ca acele variante să provină dintr-o tradiţie cu origini în antichitate tardivă. Dar cele patru forme din limba română standard, cu sunetul „i posterior”, sînt forme refăcute, create în limbajul popular, probabil în evul mediu, prin influenţa conjuncturii, care avea în latină formele sim simus sitis sint.

Adjectivul pe care noi îi scriem adînc (Hasdeu scrie sîntem, cu î, dar adânc cu â; v. op. cit., vol. I, p. XXVII şi col. 261) reprezintă un caz foarte rar şi nu cu totul clarificat de lingvişti. A trecut oare cumva u latin la „i posterior”? (Forma verbală mănînc manduco oferă un caz asemănător, dar nu identic). Dat fiind că italiana are adjectivul adunco, cu u, este greu de presupus, lîngă forma clasică aduncus, existenţa unei forme latine neatestate *adincus.

Formele româneşti sunt -em -eţi, cu u, din limba generală (standard) au avut un anumit succes; se văd şi se aud şi în zilele noastre. Dar trebuie recunoscut că au un caracter artificial, că nu reprezintă o tradiţie, o moştenire, un patrimoniu, ci, mai degrabă, sau un latinism (parţial), sau un regionalism. De fapt, sunteţi e abia mai latin decît sînteţi. Dimpotrivă, concurentele lor cu „i posterior” îşi au obîrşia în româna din prima epocă, probabil chiar şi în latina tardivă.

Înainte de a părăsi pe sîntem şi sînteţi (sâ-, sû-, su-), să considerăm accentuarea. Oricum ar fi vorbită şi scrisă prima lor silabă, cele două forme se accentuează sau pe această silabă, sau pe silaba următoare; acel contrast e cunoscut şi prin cele două accentuări ale formelor corespunzătoare din alte verbe, ca de exemplu rămînem -eţi, ţinem -eţi, (a)párem -eţi/ (a)părém -éţi. Dar există o deosebire între prezentul verbului a fi şi cel al celorlalte verbe citate: lîngă rămînem -eţi etc. avem infinitivul rămîneá/ rămíne, ţineá/ţíne, (a)părea/ (a)pare, care ne permite să constatăm dacă verbul respectiv este unul din cele care aparţin conjugării de tipul -ea sau unul din cele care aparţin celei de tipul -e. Aceste două conjugări se deosebesc numai la patru forme verbale: cea în -ea are de exemplu tăcém-tăcéţi la prezent şi tăceá/ tăcére la infinitiv (scurt şi lung) (din lat. tacemus -etis -ere), pe cînd cea în -e are, la formele corespunzătoare, de exemplu fácem -eţi şi fáce/ fácere (din lat. facimus -itis -ere); la toate celelalte forme verbale (la prezent tac -i -e şi fac -i -e etc. etc.) cele două conjugări se confundă. Formele sîntem -eţi nu aparţin, fireşte, conjugării în -i, aşa cum s-ar putea crede judecînd numai după formele care le servesc de infinitiv (scurt şi lung), anume a fi şi fire. Ne întrebăm dacă formele sîntem şi sînteţi aparţin conjugării în-ea (ceea ce ar da accentuarea pe terminaţie, sîntem -eţi) sau celei în -e (ceea ce ar da accentuarea sîntem -eţi). Probabil că răspunsul corect este: ele aparţin acelui sistem de forme verbale de tipul -ea/-e/ în care, la cele mai multe forme, contrastul între cele două conjugări nu apare. - La întrebarea "care din cele două accentuări din sîntem -eţi e preferabilă, deci merită să fie considerată normativă?", scrierea din texte nu ne dă răspunsul; scrisul nu arată accentul. Singurul argument ni-l pune la dispoziţie frecvenţa: în limba standard de azi accentuarea pe a doua silabă pare să fie cea mai folosită[4] . Gramatica Academiei (vol. I, p. 279) dă în primul rînd sîntém -éţi şi în paranteză varianta síntem -eţi.


8. Cu timpul, vechea ortografie, de acum un secol, a fost simţită ca nesatisfăcătoare. S-a recunoscut, între altele, că folosirea a patru litere, â, ê, î, şi û, pentru scrierea unui singur sunet vocalic, a „i-ului posterior”, este cam mult (fac aici o rezervă pentru u din formele verbale discutate, respectat de multe persoane culte). Printr-o reformă din 1904 literele e şi u au fost suprimate. Din cele două care au rămas, s-a acordat preferinţă literei î. S-a suprimat şi litera ĕ: sunetul „e posterior” a fost scris peste tot cu ă: adevăr, număr, cu ă, ca în casă.

Diferite modificări au fost sugerate, între alţii, de A. Lambrior şi H. Tiktin. V. de exemplu cartea lui Tiktin Rumanisches Elementarbuch, Heidelberg, 1905, P. 16-17.

Regulile ortografice votate de Academie în 1932 şi decretate de Ministerul Instrucţiunii în acelaşi an au stabilit că „i posterior” e scris cu î în două cazuri: (1) la începutul unui cuvînt, exemplu în, îm- şi în- (prima silabă a nenumărate cuvinte, de exemplu împărat, împlini, înainte, încă, începe, înger, îngust), şi în compuse ca neînsemnat, preaînalt, a subîmpărţi, şi (2) în verbele în -rî cu derivatele lor, exemplu hotărî, hotărîtor, urît, chiorîş; dar cu â în toate celelalte cazuri, exemplu lână, vânt, sânt, râde, român, sfânt. Regulile pot fi studiate în detaliu în: S. Puşcariu şi T, A. Naum, Îndreptar şi vocabular ortografic, Editura Cartea românească, 1932.

Reforma aceea reprezenta, în multe cazuri, o respectare a principiului istoric-etimologic, o apropiere a ortografiei de aspectul cuvîntului de origine, ca în lână lana, român romanus, în in, împărat imperator, înainte in-ab-ante, hotărî -ire. Dar în alte cazuri reforma reprezenta, dimpotrivă, o nerespectare a acestui principiu, ca în înger angelus, îngust angustus, strânge stringere, sân sinus, râde ridet, râu rivus, vânt ventus, adânc aduncus, ca şi în cuvinte de origine străină de exemplu stâlp, sfânt. Noua ortografie a vrut să ţină seama în acelaşi timp şi de principiul istoric, şi de necesitatea de a formula o regulă cît mai simplă, uşoară. A vrut să îmbine cît se putea de mult principii diferite, fără să fie neglijat nici unul, nici altul.

Reforma din 1932 a marcat o dată importantă în istoria ortografiei româneşti: regularizarea a devenit mai strictă, deciziile oficiale mai ascultate, şi mai bine intrate în conştiinţa publică. Însă în excelentul dicţionar al lui I. A. Candrea, care formează prima parte a volumului Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească” de Candrea-Adamescu, din 1931, autorul urmează în parte principiile lui personale: scrie de exemplu lînă, înger, rîde, român (grafii care vor fi lege mai tîrziu, în 1953 şi 1965).


9. Dar foneticienii severi nu erau mulţumiţi cu regulile din 1932; compromisurile nu erau pe gustul lor. Două litere pentru acelaşi sunet în loc de patru însemnau, e drept, un pas înainte; dar scopul va fi atins, după ei, abia cînd „i posterior” va fi scris peste tot cu aceeaşi literă. Pentru reprezentarea în scris a sunetului respectiv trebuia acum să se facă şi ultimul pas, de la două litere la una singură. Dar care din cele două litere existente, â şi î, să fie aleasă? Desigur, litera î, căci ea subliniază înrudirea cu „i anterior” (i propriu-zis) şi este, prin urmare, superioară celeilalte din punct de vedere fonetic. Să scriem, deci, nu numai - ca înainte -în, hotărî, înger, ci şi lînă, vînt, romîn. Punctul de vedere istoric-etimologic - care înainte era sacrificat în favoarea sistematizării numai în anumite cazuri, ca în înger, râde (cf. lat. angelus, ridet) - a fost atunci sacrificat complet. Litera î a fost generalizată. Aşa era scris atunci „i posterior” în toate cazurile, oricare ar fi originea cuvîntului. De atunci înainte, oricare altă literă cu circumflex era exclusă din alfabetul limbii române (numai în cîteva nume de familie a fost admisă păstrarea scrierii tradiţionale cu â, de exemplu Gâdei). Aceasta a fost hotărîrea din 16 septembrie 1953[5]. Ea a marcat victoria totală a "şcolii" fonetice. Cît despre cuvintele nemoştenite, străine, ele nu mai ridicau nici o problemă. Deoarece reforma nu ţinea seama deloc de etimologie, se oferea posibilitatea de a scrie fără vreo ezitare şi cuvintele împrumutate (de origine nelatină); regula e cît se poate de simplă şi grafii oficiale ca stîlp şi sfînt deveneau cu totul naturale.


10. S-ar fi putut scrie atunci necrologul literelor â, ê şi û. Ultimele două nu au avut viaţă lungă. Dar au contribuit la familiarizarea publicului cu accentul circumflex şi cu rolul lui de simbol al sunetului „i posterior”. În această funcţie a devenit o trăsătură caracteristică a limbii române scrise.

Reforma a mers în etape: de la etapa â ê î û ne-a dus la etapa â î, iar de la aceasta la etapa î. Cele trei concurente erau eliminate. Nu se putea merge mai departe.

Fără îndoială. Dar se putea merge înapoi. Litera â va cunoaşte o reînviere. Regula din 1953 include o serie de cuvinte deosebit de sensibile din punct de vedere semantic, şi anume cele care se scriau pînă atunci (şi astăzi se scriu) România, român, românesc, româncă, a româniza etc. S-a constatat că regula fatală din 1953 era prea rigidă, prea „rucksichtslos”. Familia de cuvinte menţionată conţine o idee sacră prin care aceste cuvinte nu pot fi tratate cu severitatea regulilor obişnuite: originea lor e numele mamei noastre a tuturora, Dea Roma. Grafia român etc, cu â, constituia un omagiu adus originilor latine ale limbii, ca şi memoriei lui Traian.

Român cu â şi romîn cu î sună la fel; dar, de fapt, scrierea cu î nu arată bine. Tradiţionaliştii au putut accepta, cu timpul, cu ezitare, litera î de exemplu în vînt, mai tîrziu şi în lînă, în ciuda etimologiei care este cu vocala e (ventus) sau cu a (lana); dar a venit ziua cînd grafia romîn, cu î, a fost considerată prea sfidătoare. S-a simţit, cu timpul, că trebuie făcută o rezervă pentru cuvîntul român şi familia lui. Aşa a fost şi decis oficial; printr-o hotărîre nouă, din 1965, s-a stabilit că cuvintele român etc., de atunci înainte, se scriu aşa, cu â, conform etimologiei; în toate celelalte cazuri va fi menţinută litera î (v. Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, publicat de Academie în 1965; nouă ed., 1971)[6].

Schema următoare dă o vedere de ansamblu a ultimelor decrete referitoare la alegerea dintre â şi î:

lana romanus ridet
pînă în 1904: â â î
anii 1904-1953: â â â
anii 1953-1964: î î î
începînd cu anul 1965: î â î


11. Astăzi, în 1992, se discută altă reformă eventuală: anumiţi specialişti competenţi au propus să meargă şi mai departe calea întoarsă: se recomandă reintroducerea literei â pe o scară mai mare, mai mult sau mai puţin după legea din 1932.

Exemplele de mai sus au arătat că grafia din 1965 este conformă etimologiei în multe cazuri, şi anume în cuvintele care provin dintr-o formă latină cu vocala a: litera â din lână, câmp, târziu (scrise azi lînă, cîmp, tîrziu) are drept bază litera de origine a acestor cuvinte, care este a; chiar în cele patru cuvinte, în care a latin a dat în română diftongul „i posterior + i silabic”, grafia câine, mâine, mâini, pâine (scriem astăzi cîine, mîine, mîini, pîine) redă în mod cît se poate de fidel aspectul latin canis, mane, (pl. din mînă) manus, panis. Dar în multe alte cazuri scrierea cu â nu ar avea drept consecinţă nici un fel de conformitate cu etimologia, şi anume: (1) în cuvintele (sau elementele) care provin dintr-un cuvînt latin (sau un element latin) cu altă vocală decît a, ca de exemplu rîde, rîu, (hotăr)î, vînt, vînă, mormînt, (av)înd, adînc, în care vocala românească vine dintr-un i, e sau u latin; singurul fel, atunci, de a proceda etimologic, de a relatiniza scrierea modernă, ar fi de a păstra litera î şi de a reintroduce, în acelaşi timp, literele ê şi û din epoca pre-hasdeană - dar o astfel de soluţie pare că nu e în intenţia nimănui (de ce, atunci, să nu reîncepem să scriem şi seră, pote, adevěr, di, iubesce, Bucuresci etc.? chiar dacă am face acest pas enorm îndărăt, ar mai rămîne nerezolvată problema reprezentată de sfînt, stîlp); (2) în cuvintele (elementele) nemoştenite din latină, ca dobîndă, sfînt, stîlp.

Superioritatea fonetică a literei î a fost recunoscută de mult. Apare prin faptul că, la o epocă în care „i posterior” era reprodus în română prin 2, 3 sau 4 litere, litera î a fost aleasă (în principiu) pentru nenumăratele cuvinte a căror origine este sau nelatină (nemoştenită; exemplu dobînda), sau neclară (exemplu întîmpla), sau necunoscută, sau cu un „zero” latin (exemplu îmi).

Să nu uităm că sunetul „i posterior” vine dintr-un a, e sau i latin, arareori dintr-un o sau u latin (fîntînă, adînc) sau dintr-un „zero” latin (îmi); şi că vine din diferite sunete nelatine. În aceste condiţii, cum trebuie scris în mod etimologic acel sunet? Întrebarea e grea nu numai dacă o adresăm unui lingvist care cunoaşte bine evoluţia limbii, deoarece răspunsul „cu 5 (6) litere deosebite” nu poate fi acceptat. Devine şi mai grea dacă e adresată unui nelingvist. Căci trebuie să găsim o soluţie care

  • să fie simplă,
  • să constituie o regulă uşor de formulat, de înţeles, de aplicat, de reţinut,
  • să satisfacă pe foneticienii severi, adică să realizeze (sau cel puţin să se apropie de idealul „un sunet - o literă”,
  • să satisfacă pe tradiţionalişti, adică să nu şocheze pe istoricii severi, etimologiştii severi.

În comparaţie cu această problemă, cvadratura pare a fi un joc de copii.

În situaţia de faţă este necesar ca să sacrificăm ceva, să renunţăm la una din condiţii. Dar la care? La care este cel mai uşor de renunţat? Singurul răspuns posibil este; la ultima condiţie, adică la cea la care au renunţat cei ce, acum cîteva generaţii, s-ău împăcat cu grafii ca vînt (vânt) sau zic, cu toate că istoria, etimologia, tradiţia cereau imperios literele e(e) şi d(d). Cu alte cuvinte: să sacrificăm etimologia. Soluţia poate fi simţită ca dureroasă pentru mulţi, dar alta nu văd. O justificare detaliată a acestei aserţiuni, adică o enumerare a tuturor factorilor de caracter "pro" şi "contra", și o cîntărire a acestora, ar însemna, în mare parte, doar o reiterare de lucruri constatate mai sus. Este preferabil să încercăm aici să prevenim principalele obiecţii posibile ale tradiţionaliştilor.

Este adevărat că î din lînă şi vînt nu corespunde etimologiei latine a acestor cuvinte. Dar:

  1. Evoluţia prin care vocala accentuată din lat. lana şi cea din ventus au dat în română acelaşi sunet vocalic ca cea din ridet este ineluctabila. Legile fonetice au un caracter biologic, sînt un fel de legi ale naturii şi nu pot fi schimbate, oprite sau eludate.
  2. Litera î din lînă şi vînt nu e mai nelatină decît z din zic, decît cele două c din cinci, nici decît r din fir. Şi nimeni nu a propus în zilele noastre, pe cît ştiu eu, să fie întrodusă vreo grafie latinizantă care să arate etimoanele lat. dico, quinque şi filum (străbunicii românilor de azi, latinişti buni, scriau primul cuvînt cu „d cu sedilă”).
  3. În cele trei cuvinte româneşti care provin din lana, ventus şi ridet avem un sunet vocalic absolut identic, deci unul singur, nu două sau trei. Avem un sunet consonantic, unul singur, la începutul cuvintelor zic şi zel; avem unul singur în cinci şi cer; avem unul singur în fir şi rău. Dacă folosim aceeaşi literă în zic ca în zel, în cinci ca în cer, în fir ca în rău, de ce să facem o distincţie între lînă, vînt şi rîde?
  4. Dacă vrem ca grafia să ţină seama de etimonul cuvintelor româneşti de origine „transparentă” ca lînă, vînt, rîde etc., atunci logica cere ca ea să ţină seama de etimonul cuvintelor de origine „netransparentă” sau străină (sînt multe!), ca (a se) întîmpla (etimologia lat. *intemplare e nesigură, discutată), stîlp, sfînt etc., etc. Cum să le scriem, în mod etimologic satisfăcător, pe toate acestea? E drept că poate provoca o suferinţă unui istoric sau unui patriot de a constata cît de des limba s-a indepărtat de originile ei latine şi s-a lăsat ispitită de elemente străine (nelatine); poate fi dureros pentru ei ca grafia să le amintească la fiecare pas, cînd citesc sau scriu, de acele schimbări, de acele incursiuni peste hotare, de acele noutăţi, de acele sute şi sute de barbarisme. Dar istoria în general, deci nu numai aceea a limbii şi nu nimai acea a României, e plină de fapte care ar putea şoca un observator modern riguros. Trebuie recunoscut, în cazul limbii române, că inconvenientele practice şi fonetice ale unei reforme ortografice consecvente, realizate pe scară mare, ar cîntări mai greu decît avantajele istorice-etimologice.


12. În concluzie, hotărîrea din 1965, în vigoare acum, îmi pare mai bine făcută şi acceptabilă astăzi; nu merită, cred, să fie schimbată. În cazuri în care respectul faţă de o pronuntare actuală bine înrădăcinată e incompatibil cu respectul faţă de etimologie - cu alte cuvinte, cînd principiul fonetic şi principiul etimologic nu pot fi puse de acord unul cu altul - legea din 1965 lasă pe primul, cel fonetic, să decidă, ceea ce îmi pare o metodă corectă. Aşa au procedat, în general, „post-hajdeienii” care, în cursul ultimilor o sută de ani, au reformat ortografia românească; aşa a evoluat scrierea şi în cele mai multe limbi moderne (e drept, relativ puţin în franceză şi engleză) şi s-a aflat că metoda funcţionează bine. - În ce priveşte scrierea cuvîntului român şi familia lui, ea constituie o anomalie, o concesie acordată etimologiei, o excepţie, o „favoare”. Dar merită să fie pastrată, cazul acesta fiind cu totul special.

Menţinerea literei î (în afară de cuvîntul român etc.) are avantaje fonetice clare: (1) este conformă principiului fonetic natural după care un sunet dat trebuie scris peste tot cu aceeaşi literă (eventual cu acelaşi grup de litere); (2) subliniază înrudirea sunetului "i posterior" ("i") cu sunetul "i anterior" ("i"). Din punct de vedere istoric se poate nota că litera î aminteşte în anumite cazuri de etimologie (exemplu rîde, rîu etc, etc.); o grafie acceptabilă care să amintească în toate cazurile de originea cuvîntului respectiv e inimaginabilă. - Din punct de vedere morfologic se poate constata că litera î reprezintă, faţă de i, în flexiunea anumitor cuvinte, alternanţa vocalică î/i, adică subliniază înrudirea morfologică de exemplu a formelor (eu, ei) vînd, să vîndă, vîndut etc. cu formele (el) vinde, (tu) vinzi, (a) vinde etc. şi a formelor de singular cuvînt, vînă, sfînt etc. cu formele corespunzătoare de plural cuvinte, vine, sfinţi, etc. Dar dat fiind numărul mare, în morfologia limbii române, al alternanţelor vocalice de tipul masă/mese, floare/flori, acest argument din urmă nu cîntăreşte greu.

Cît despre cele patru forme discutate ale verbului a fi, mă simt nesigur: să acordăm preferinţă lui î sau lui u? Aş crede că nu există, nici în acest caz, motive suficiente ca să schimbăm starea actuală; adică propun să menţinem pe î, şi să scriem şi să spunem (eu) sînt, (noi) sîntem, (voi) sînteţi, (ei) sînt; aceste forme sînt cele care reprezintă cel mai bine tradiţia românească.) - În pronunţarea formelor sîntem şi sînteţi, accentuarea pe terminaţie merită să fie recomandată, dar accentuarea pe prima silabă poate fi acceptată: nici una nici alta nu e greşită.

Dacă scriem (1) lână, (2) vânt, (3) râde, cu â, tradiţia cuvintelor latine lana, ventus, rident, e respectată numai în primul din cele trei cazuri. Dacă scriem lînă, vînt, rîde, cu î, e respectată numai în al treilea; dar tradiţia fonetică e respectată în toate cele trei. Dacă scriem lână cu â, vent cu e, rîde cu î, ca acum o sută de ani, nu respectăm faptul că sunetul e acelaşi în cele trei cazuri, cu toate că originile sînt diferite. Între aceste trei posibilităţi, â â â, î î î, şi â e î, alegerea îmi pare uşoară. În 1953, cînd ortografia oficială a trecut de la două litere, â şi î, la una singură, a şi fost aleasă, cu drept cuvînt, litera î, pentru reprezentarea generală a sunetului respectiv.

Pare că nu ne putem apropia de scop mult mai mult decît au putut reformatorii din 1953 şi 1965. Primii au generalizat folosirea literei î; cei din 1965 au introdus cu tact o rezervă de caracter tradiţionalist. Eu personal votez, în concluzie, pentru statu-quo. Totuşi mă bucur că am avut ocazia să studiez aici problema întreagă, sub diferitele ei aspecte. Dacă expunerea studiului meu poate fi de interes şi pentru alţii, ca o contribuţie la discuţie, mă bucur şi mai mult.

Mai-iunie 1992

  1. N.R. Este vorba de anul 1992, cînd a fost scris articolul
  2. Cf. A. Lombard, La prononciation du roumain, Uppsala, 1935, p. 122-124.
  3. în vol. I, 1886, la p. XXV, XXIV, XXVII, XXIX
  4. Despre istoria formelor verbului a fi, v. Alf Lombard, Le verbe roumain, etude morphogique, Lund, 1954-1955, p. 704-733; despre formele prezentului folosite în secolul XVI, v. p. 713-714; despre evoluţia acestor forme, v. p. 718-721; despre ortografia lor, v. p. 733 şi sf. p. 1128-1129; despre formele cu su-, v. p. 721 despre confuzia între aspectul actual al formelor verbului a fi, cu variantele, v. A. Lombard şi C. Gândei, Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, Lund şi Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 1191. Despre întreaga evoluţie a verbului a fi, v. A. Rosetti, Istoria limbii române, I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 147-148.
  5. Hotărîrea aceasta a intrat în vigoare la 1 aprilie 1954, în învăţămîntul superior, în restul învățămîntului valabilitatea ei a început cu anul şcolar 1955-1956. V. Revista Limba Română, II, 1953, nr. 5, p. 13-15; din cele 16 puncte ale hotărîrii, folosirea generală a literei î constituie întîiul. Aplicarea legii se vede în detaliu în Mic dicţionar ortografic, publicat în 1953 de Institutul de Lingvistică a Academiei.
  6. Revista „Limba Română”, publicată de Academie şi citată mai sus, îşi scrie numele aşa, cu â, pînă la numârul 5 din anul II, 1953, ca şi începînd cu numărul întîi din anul XVI, 1965; la fel în text peste tot unde apar cuvîntul respectiv şi derivatele lui. În intervalul dintre aceste două date, adică de nr. 6 (ultimul) din 1953 pînă la nr. 6 din 1961, ea se numeşte „Limba Romînă”, cu î.