Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Dezbateri/Alf Lombard - Despre folosirea literelor î și â”
Sari la navigare
Sari la căutare
| Linia 42: | Linia 42: | ||
Grafia (ei) sunt sau sunt arată foarte latină; Cicero și Cezar scriau numai așa, sunt. Provine oare forma românească din forma latină citată? Nu este așa de simplu. | Grafia (ei) sunt sau sunt arată foarte latină; Cicero și Cezar scriau numai așa, sunt. Provine oare forma românească din forma latină citată? Nu este așa de simplu. | ||
În cele patru funcții verbale, latina are respectiv sum sumus estis sunt. Formele românești respective din secolul XVI sunt următoarele: (1) sănt/sămt/sint, (2) sem/săm, sau (spre sfîrșitul secolului) săntem/ sîntem/sintem, (3) seți/set/siți, sau (spre sfîrșitul secolului) sănteți/ sînteți/sinteți, (4) sănt/sămt/sint. Evoluția de la latină la română e încurcată; lingviștii au discutat mult istoria morfologică a verbului a fi. Formele 2 și (mai ales) 3 au fost complet refăcute; tradiția a fost ruptă. În limba română din prima epocă formele cu vocala u nu apar; scrierea cu ă, sau (mai ales înaintea grupului nt) cu i, ne orientează spre „i posterior”, nicidecum spre u; grafiile cu î apar devreme. | În cele patru funcții verbale, latina are respectiv '''''sum sumus estis sunt'''''. Formele românești respective din secolul XVI sunt următoarele: (1) ''sănt/sămt/sint'', (2) ''sem/săm'', sau (spre sfîrșitul secolului) ''săntem/sîntem/sintem'', (3) ''seți/set/siți'', sau (spre sfîrșitul secolului) ''sănteți/ sînteți/sinteți'', (4) ''sănt/sămt/sint''. Evoluția de la latină la română e încurcată; lingviștii au discutat mult istoria morfologică a verbului a fi. Formele 2 și (mai ales) 3 au fost complet refăcute; tradiția a fost ruptă. În limba română din prima epocă formele cu vocala u nu apar; scrierea cu ă, sau (mai ales înaintea grupului nt) cu i, ne orientează spre „i posterior”, nicidecum spre u; grafiile cu î apar devreme. | ||
În secolele mai recente, forma (ei) sunt are, repet, un aspect foarte clasic. Dar este în parte o iluzie, o aparență înșelătoare. Toată această serie de patru forme are un caracter dublu. Pe de o parte, ele au fost introduse în limba cultă de școala latinistă din secolul XIX (v. ''Dicționarul limbii române al Academiei'', s.v. fi, p. 113 b; ''Gramatica limbii române a Academiei'', vol. I², 1966, p. 280); prin acest u școala menționată a vrut să ne amintească de formele latine clasice ''sunt'' și ''sumus'' (a fost propusă pentru limba română și forma complet latină (eu) ''sum''). Pe de altă parte, acel '''''u''''' caracterizează variante interesante care se găsesc în dialectul anumitor regiuni din România modernă; nu e imposibil ca acele variante să provină dintr-o tradiție cu origini în antichitate tardivă. Dar cele patru forme din limba română standard, cu sunetul „i posterior”, sînt forme refăcute, create în limbajul popular, probabil în evul mediu, prin influența conjuncturii, care avea în latină formele '''''sim simus sitis sint'''''. | În secolele mai recente, forma (ei) ''sunt'' are, repet, un aspect foarte clasic. Dar este în parte o iluzie, o aparență înșelătoare. Toată această serie de patru forme are un caracter dublu. Pe de o parte, ele au fost introduse în limba cultă de școala latinistă din secolul XIX (v. ''Dicționarul limbii române al Academiei'', s.v. fi, p. 113 b; ''Gramatica limbii române a Academiei'', vol. I², 1966, p. 280); prin acest u școala menționată a vrut să ne amintească de formele latine clasice ''sunt'' și ''sumus'' (a fost propusă pentru limba română și forma complet latină (eu) ''sum''). Pe de altă parte, acel '''''u''''' caracterizează variante interesante care se găsesc în dialectul anumitor regiuni din România modernă; nu e imposibil ca acele variante să provină dintr-o tradiție cu origini în antichitate tardivă. Dar cele patru forme din limba română standard, cu sunetul „i posterior”, sînt forme refăcute, create în limbajul popular, probabil în evul mediu, prin influența conjuncturii, care avea în latină formele '''''sim simus sitis sint'''''. | ||
Adjectivul pe care noi îi scriem adînc (Hasdeu scrie sîntem, cu î, dar adânc cu â; v. op. cit., vol. I, p. XXVII și col. 261) reprezintă un caz foarte rar și nu cu totul clarificat de lingviști. A trecut oare cumva u latin la „i posterior”? (Forma verbală mănînc ''manduco'' oferă un caz asemănător, dar nu identic). Dat fiind că italiana are adjectivul ''adunco'', cu u, este greu de presupus, lîngă forma clasică ''aduncus'', existența unei forme latine neatestate *''adincus''. | Adjectivul pe care noi îi scriem adînc (Hasdeu scrie sîntem, cu î, dar adânc cu â; v. op. cit., vol. I, p. XXVII și col. 261) reprezintă un caz foarte rar și nu cu totul clarificat de lingviști. A trecut oare cumva u latin la „i posterior”? (Forma verbală mănînc ''manduco'' oferă un caz asemănător, dar nu identic). Dat fiind că italiana are adjectivul ''adunco'', cu u, este greu de presupus, lîngă forma clasică ''aduncus'', existența unei forme latine neatestate *''adincus''. | ||