Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Dezbateri/Alf Lombard - Despre folosirea literelor î și â”

m
fără descrierea modificării
(mici corecții)
m
Linia 50: Linia 50:
Formele româneşti sunt -em -eţi, cu u, din limba generală (standard) au avut un anumit succes; se văd şi se aud şi în zilele noastre. Dar trebuie recunoscut că au un caracter artificial, că nu reprezintă o tradiţie, o moştenire, un patrimoniu, ci, mai degrabă, sau un latinism (parţial), sau un regionalism. De fapt, sunteţi e abia mai latin decît sînteţi. Dimpotrivă, concurentele lor cu „i posterior” îşi au obîrşia în româna din prima epocă, probabil chiar şi în latina tardivă.
Formele româneşti sunt -em -eţi, cu u, din limba generală (standard) au avut un anumit succes; se văd şi se aud şi în zilele noastre. Dar trebuie recunoscut că au un caracter artificial, că nu reprezintă o tradiţie, o moştenire, un patrimoniu, ci, mai degrabă, sau un latinism (parţial), sau un regionalism. De fapt, sunteţi e abia mai latin decît sînteţi. Dimpotrivă, concurentele lor cu „i posterior” îşi au obîrşia în româna din prima epocă, probabil chiar şi în latina tardivă.


Înainte de a părăsi pe sîntem şi sînteţi (sâ-, sû-, su-), să considerăm accentuarea. Oricum ar fi vorbită şi scrisă prima lor silabă, cele două forme se accentuează sau pe această silabă, sau pe silaba următoare; acel contrast e cunoscut şi prin cele două accentuări ale formelor corespunzătoare din alte verbe, ca de exemplu rămînem -eţi, ţinem -eţi, (a)párem -eţi/ (a)părém -éţi. Dar există o deosebire între prezentul verbului a fi şi cel al celorlalte verbe citate: lîngă rămînem -eţi etc. avem infinitivul rămîneá/ rămíne, ţineá/ţíne, (a)părea/ (a)pare, care ne permite să constatăm dacă verbul respectiv este unul din cele care aparţin conjugării de tipul -ea sau unul din cele care aparţin celei de tipul -e. Aceste două conjugări se deosebesc numai la patru forme verbale: cea în -ea are de exemplu tăcém-tăcéţi la prezent şi tăceá/ tăcére la infinitiv (scurt şi lung) (din lat. tacemus -etis -ere), pe cînd cea în -e are, la formele corespunzătoare, de exemplu fácem -eţi şi fáce/ fácere (din lat. facimus -itis -ere); la toate celelalte forme verbale (la prezent tac -i -e şi fac -i -e etc. etc.) cele două conjugări se confundă. Formele sîntem -eţi nu aparţin, fireşte, conjugării în -i, aşa cum s-ar putea crede judecînd numai după formele care le servesc de infinitiv (scurt şi lung), anume a fi şi fire. Ne întrebăm dacă formele sîntem şi sînteţi aparţin conjugării în-ea (ceea ce ar da accentuarea pe terminaţie, sîntem -eţi) sau celei în -e (ceea ce ar da accentuarea sîntem -eţi). Probabil că răspunsul corect este: ele aparţin acelui sistem de forme verbale de tipul -ea/-e/ în care, la cele mai multe forme, contrastul între cele două conjugări nu apare. - La întrebarea "care din cele două accentuări din sîntem -eţi e preferabilă, deci merită să fie considerată normativă?", scrierea din texte nu ne dă răspunsul; scrisul nu arată accentul. Singurul argument ni-l pune la dispoziţie frecvenţa: în limba standard de azi accentuarea pe a doua silabă pare să fie cea mai folosită<ref>Despre istoria formelor verbului a fi, v. Alf Lombard, ''Le verbe roumain, etude morphogique'', Lund, 1954-1955, p. 704-733; despre formele prezentului folosite în secolul XVI, v. p. 713-714; despre evoluţia acestor forme, v. p. 718-721; despre ortografia lor, v. p. 733 şi sf. p. 1128-1129; despre formele cu ''su-'', v. p. 721 despre confuzia între aspectul actual al formelor verbului a fi, cu variantele, v. A. Lombard şi C. Gândei, ''Dictionnaire morphologique de la langue roumaine'', Lund şi Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 1191. Despre întreaga evoluţie a verbului a fi, v. A. Rosetti, Istoria limbii române, I, Ed. definitivă, București, 1986, p. 147-148.</ref> . ''Gramatica Academiei'' (vol. I, p. 279) dă în primul rînd ''sîntém -éţi'' şi în paranteză varianta ''síntem -eţi''.
Înainte de a părăsi pe sîntem şi sînteţi (sâ-, sû-, su-), să considerăm accentuarea. Oricum ar fi vorbită şi scrisă prima lor silabă, cele două forme se accentuează sau pe această silabă, sau pe silaba următoare; acel contrast e cunoscut şi prin cele două accentuări ale formelor corespunzătoare din alte verbe, ca de exemplu rămînem -eţi, ţinem -eţi, (a)párem -eţi/ (a)părém -éţi. Dar există o deosebire între prezentul verbului a fi şi cel al celorlalte verbe citate: lîngă rămînem -eţi etc. avem infinitivul rămîneá/ rămíne, ţineá/ţíne, (a)părea/ (a)pare, care ne permite să constatăm dacă verbul respectiv este unul din cele care aparţin conjugării de tipul -ea sau unul din cele care aparţin celei de tipul -e. Aceste două conjugări se deosebesc numai la patru forme verbale: cea în -ea are de exemplu tăcém-tăcéţi la prezent şi tăceá/ tăcére la infinitiv (scurt şi lung) (din lat. tacemus -etis -ere), pe cînd cea în -e are, la formele corespunzătoare, de exemplu fácem -eţi şi fáce/ fácere (din lat. facimus -itis -ere); la toate celelalte forme verbale (la prezent tac -i -e şi fac -i -e etc. etc.) cele două conjugări se confundă. Formele sîntem -eţi nu aparţin, fireşte, conjugării în -i, aşa cum s-ar putea crede judecînd numai după formele care le servesc de infinitiv (scurt şi lung), anume a fi şi fire. Ne întrebăm dacă formele sîntem şi sînteţi aparţin conjugării în-ea (ceea ce ar da accentuarea pe terminaţie, sîntem -eţi) sau celei în -e (ceea ce ar da accentuarea sîntem -eţi). Probabil că răspunsul corect este: ele aparţin acelui sistem de forme verbale de tipul -ea/-e/ în care, la cele mai multe forme, contrastul între cele două conjugări nu apare. - La întrebarea "care din cele două accentuări din sîntem -eţi e preferabilă, deci merită să fie considerată normativă?", scrierea din texte nu ne dă răspunsul; scrisul nu arată accentul. Singurul argument ni-l pune la dispoziţie frecvenţa: în limba standard de azi accentuarea pe a doua silabă pare să fie cea mai folosită<ref>Despre istoria formelor verbului '''''a fi''''', v. Alf Lombard, ''Le verbe roumain, etude morphogique'', Lund, 1954-1955, p. 704-733; despre formele prezentului folosite în secolul XVI, v. p. 713-714; despre evoluţia acestor forme, v. p. 718-721; despre ortografia lor, v. p. 733 şi sf. p. 1128-1129; despre formele cu ''su-'', v. p. 721 despre confuzia între aspectul actual al formelor verbului a fi, cu variantele, v. A. Lombard şi C. Gândei, ''Dictionnaire morphologique de la langue roumaine'', Lund şi Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 1191. Despre întreaga evoluţie a verbului a fi, v. A. Rosetti, ''Istoria limbii române'', I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 147-148.</ref> . ''Gramatica Academiei'' (vol. I, p. 279) dă în primul rînd ''sîntém -éţi'' şi în paranteză varianta ''síntem -eţi''.




1.455 de modificări