Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Dezbateri/Dan Alexe - Despre legăturile românei cu albaneza”

Sari la navigare Sari la căutare
m
Radu Borza a redenumit pagina Articol/Dan Alexe/Despre legăturile românei cu albaneza în Articol/Dezbateri/Dan Alexe - Despre legăturile românei cu albaneza fără a lăsa o redirecționare în loc: unificarea secțiunilor cu un singur articol
(partea II)
m (Radu Borza a redenumit pagina Articol/Dan Alexe/Despre legăturile românei cu albaneza în Articol/Dezbateri/Dan Alexe - Despre legăturile românei cu albaneza fără a lăsa o redirecționare în loc: unificarea secțiunilor cu un singur articol)
 
(Nu s-au afișat 6 versiuni intermediare efectuate de alți 2 utilizatori)
Linia 1: Linia 1:
'''un studiu de Dan Alexe'''
Româna se înrudește cu albaneza într-o măsură mult mai mare decît o acceptă tradițional lingvistica și istoriografia din România. Ceea ce nu s-a spus încă pînă acum este că fondul latin al celor două limbi, la origine surori, este identic și că procesul latinizării lor a fost simultan, urmînd același mecanism.
Româna se înrudește cu albaneza într-o măsură mult mai mare decît o acceptă tradițional lingvistica și istoriografia din România. Ceea ce nu s-a spus încă pînă acum este că fondul latin al celor două limbi, la origine surori, este identic și că procesul latinizării lor a fost simultan, urmînd același mecanism.


Linia 35: Linia 37:




Discuția, de un secol și jumătate încoace, este foarte aprigă între filologii români, care pînă acum nu au văzut, sau nu au vrut să vadă aceea că pe lîngă toate trăsăturile comune binecunoscute, și pe care lingvistica românească încearcă în general să le minimalizeze, cele două limbi, româna și albaneza, mai sînt unite și prin fondul lor latin comun. De exemplu, în capitolul „Cuvinte romanice comune albanezei și românei”(RUSSU 1970), I.I. Russu grupează (urmîndu-l aici pe H. Mihăescu) aceste „cuvinte comune” în patru categorii, dintre care prima, cea mai importantă, cea care conține cuvintele latine păstrate atît în albaneză cît și în română, se reduce pentru el la 270 de termeni, care sînt, cu excepția lui ''aer'', ''aur'' și ''argint'', nu dintre cei mai uzuali. Mai mult, din dorința de a dovedi că asemănările lexicale româno-albaneze se pot datora fondului-comun traco-ilir și că nu e nevoie să se presupună un contact geografic recent sau îndepărtat între vorbitorii celor două limbi, Russu prezintă și o listă de termeni „autohtoni în română dar care lipsesc în albaneză” (RUSSU 1970, p. 101), termeni din care în realitate o bună parte se explică imediat prin albaneză, pe cînd alții prezintă asemănări evidente cu termeni similari din această limbă, chiar dacă diferențele în fonetism au nevoie de unele explicații. Pe deasupra, unii termeni sînt prezenți în mod abuziv în această listă, de ex. ''barză'' sau ''mire'', a căror origine albaneză este neîndoielnică. Alte cuvinte au un corespondent imediat în albaneză: ''zăr'', ''zară'', ''căciulă'', iar alții, „fără etimologie”, precum ''bordei'', se explică de îndată: ''borde'' = gaură în albaneză. La fel de sistematic, Russu reduce numărul termenilor autohtoni comuni românei și albanezei la „vreo 70, poate maximum 72” (RUSSU 1970, p. 103; printre aceste cuvinte Russu include și căciulă, prezentat de el mai înainte ca inexistent în albaneză, iar pe de altă parte el nu-l include aici pe a flutura, termen pur albanez. Cf.: ''Me fluturue në t’shkëlqyeshmet naltësina''/„Să zbor pe minunatele înălțimi.” Esad Mekuli în PODRIMJA și HAMITI 1979)
Discuția, de un secol și jumătate încoace, este foarte aprigă între filologii români, care pînă acum nu au văzut, sau nu au vrut să vadă aceea că pe lîngă toate trăsăturile comune binecunoscute, și pe care lingvistica românească încearcă în general să le minimalizeze, cele două limbi, româna și albaneza, mai sînt unite și prin fondul lor latin comun. De exemplu, în capitolul „Cuvinte romanice comune albanezei și românei”(RUSSU 1970), I.I. Russu grupează (urmîndu-l aici pe H. Mihăescu) aceste „cuvinte comune” în patru categorii, dintre care prima, cea mai importantă, cea care conține cuvintele latine păstrate atît în albaneză cît și în română, se reduce pentru el la 270 de termeni, care sînt, cu excepția lui ''aer'', ''aur'' și ''argint'', nu dintre cei mai uzuali. Mai mult, din dorința de a dovedi că asemănările lexicale româno-albaneze se pot datora fondului-comun traco-ilir și că nu e nevoie să se presupună un contact geografic recent sau îndepărtat între vorbitorii celor două limbi, Russu prezintă și o listă de termeni „autohtoni în română dar care lipsesc în albaneză” (RUSSU 1970, p. 101), termeni din care în realitate o bună parte se explică imediat prin albaneză, pe cînd alții prezintă asemănări evidente cu termeni similari din această limbă, chiar dacă diferențele în fonetism au nevoie de unele explicații. Pe deasupra, unii termeni sînt prezenți în mod abuziv în această listă, de ex. ''barză'' sau ''mire'', a căror origine albaneză este neîndoielnică. Alte cuvinte au un corespondent imediat în albaneză: ''zăr'', ''zară'', ''căciulă'', iar alții, „fără etimologie”, precum ''bordei'', se explică de îndată: ''borde'' = „gaură” în albaneză. La fel de sistematic, Russu reduce numărul termenilor autohtoni comuni românei și albanezei la „vreo 70, poate maximum 72” (RUSSU 1970, p. 103; printre aceste cuvinte Russu include și ''căciulă'', prezentat de el mai înainte ca inexistent în albaneză, iar pe de altă parte el nu-l include aici pe ''a flutura'', termen pur albanez. Cf.: ''Me fluturue në t’shkëlqyeshmet naltësina''/„Să zbor pe minunatele înălțimi.” Esad Mekuli în PODRIMJA și HAMITI 1979)




Linia 43: Linia 45:
'''Concordanțele fonologice'''
'''Concordanțele fonologice'''


Exemplele pe care le voi prezenta sînt schematice, sumare, în limitele acestui articol. După o ruptură geografică și culturală greu de situat în istorie, cele două limbi au urmat o evoluție fonetică divergentă, evoluție care amintește ceea ce s-a întîmplat în spațiul iberic, unde s-a ajuns la formarea spaniolei și portughezei, distinse fonetic de exemplu prin apariția unui ''ș'' în portugheză înainte de ''t'' sau ''p'', sau în poziție finală, față de ''s'' în spaniolă. Un fenomen similar distinge albaneza de româna, unde în tot fondul vechi latin al celor două limbi există o corespondență automată '''''sh''''' (''ș'') albanez – '''''s''''' românesc, precum în ''shigjetë'': „săgeată”; ''shkallë'': „scară”; ''shëndét'': „sănătate”; ''short'': „soartă”; ''shtrat'': „strat”; ''ngushtë'': „îngust”; ''trisht'': „trist”; ''kreshtë'': „creastă”, etc.
Exemplele pe care le voi prezenta sînt schematice, sumare, în limitele acestui articol. După o ruptură geografică și culturală greu de situat în istorie, cele două limbi au urmat o evoluție fonetică divergentă, evoluție care amintește ceea ce s-a întîmplat în spațiul iberic, unde s-a ajuns la formarea spaniolei și portughezei, distinse fonetic de exemplu prin apariția unui '''''ș''''' în portugheză înainte de '''''t''''' sau '''''p''''', sau în poziție finală, față de '''''s''''' în spaniolă. Un fenomen similar distinge albaneza de româna, unde în tot fondul vechi latin al celor două limbi există o corespondență automată '''''sh''''' (''ș'') albanez – '''''s''''' românesc, precum în ''shigjetë'': „săgeată”; ''shkallë'': „scară”; ''shëndét'': „sănătate”; ''short'': „soartă”; ''shtrat'': „strat”; ''ngushtë'': „îngust”; ''trisht'': „trist”; ''kreshtë'': „creastă”, etc.




În notarea grafică – pur convențională și relativ recentă – a limbii albaneze, '''''ë''''' reprezintă un ''ă'' sau un ''î'', atît în termenii derivați din latină: ''armë'': armă; ''pulpë'': pulpă; ''turmë'': turmă, cît și în termeni autohtoni, tradițional de etimologie necunoscută ''pungë'': pungă. Substantivele feminine care se termină în '''''ë/ă''''' îl înlocuiesc cu articolul hotărît -a: arma: arma; pulpa: pulpa; qafa: ceafa. q reprezintă aproximativ un ci- românesc, cum putem auzi în „cireadă”: ''qepë'': „ceapă” (diftongarea română a intervenit recent, după venirea slavilor; așa se face că slavonismul ''pola'' dă ''polë'' in alb., dar ''poală'' în rom., la fel ca în latinismele care o vreme au trebuit să se pronunțe identic, dar care în română au cunoscut aceeași diftongare: ''pemë'': „poamă”, etc.; ''pemë'' desemnează însă, în același timp, și pomul, arborele fructifer, fiind simultan „pom” și „poamă”: ''Një pemë e shëndoshë jep fruta të mira''./Un pom sănătos dă fructe bune. (Matei 7: 17)). Unui '''''-p-''''' latinesc prezent în interiorul cuvîntului într-un grup consonantic îi corespunde '''''-p-''''' în română și '''''-f-''''' în albaneză: ''luftë'': „luptă”; ''luftëtar'': „luptător”; ''kofshë'': „coapsă”. '''''LL''''' este un ''l'' dur, care în fondul lexical latin cel mai arhaic corespunde unui ''r'' românesc (''qjell'': „cer”; ''fill'': „fir”, albaneza fiind aici mai apropiată lexical de latină decît româna).
În notarea grafică – pur convențională și relativ recentă – a limbii albaneze, '''''ë''''' reprezintă un ''ă'' sau un ''î'', atît în termenii derivați din latină: ''armë'': „armă”; ''pulpë'': „pulpă”; ''turmë'': „turmă”, cît și în termeni autohtoni, tradițional de etimologie necunoscută ''pungë'': „pungă”. Substantivele feminine care se termină în '''''ë/ă''''' îl înlocuiesc cu articolul hotărît '''''-a''''': ''arma'': „arma”; ''pulpa'': „pulpa”; ''qafa'': „ceafa”. '''''q''''' reprezintă aproximativ un '''''ci-''''' românesc, cum putem auzi în „cireadă”: ''qepë'': „ceapă” (diftongarea română a intervenit recent, după venirea slavilor; așa se face că slavonismul ''pola'' dă ''polë'' in alb., dar ''poală'' în rom., la fel ca în latinismele care o vreme au trebuit să se pronunțe identic, dar care în română au cunoscut aceeași diftongare: ''pemë'': „poamă”, etc.; ''pemë'' desemnează însă, în același timp, și pomul, arborele fructifer, fiind simultan „pom” și „poamă”: ''Një pemë e shëndoshë jep fruta të mira''./Un pom sănătos dă fructe bune. (Matei 7: 17)). Unui '''''-p-''''' latinesc prezent în interiorul cuvîntului într-un grup consonantic îi corespunde '''''-p-''''' în română și '''''-f-''''' în albaneză: ''luftë'': „luptă”; ''luftëtar'': „luptător”; ''kofshë'': „coapsă”. '''''LL''''' este un ''l'' dur, care în fondul lexical latin cel mai arhaic corespunde unui ''r'' românesc (''qjell'': „cer”; ''fill'': „fir”, albaneza fiind aici mai apropiată lexical de latină decît româna).




Linia 148: Linia 150:




Cazul nu e rar, și multe din toponimele neexplicate ale României actuale capătă un sens atunci cînd sînt interpretate cu ajutorul limbii albaneze. Sulina, de exemplu, nu este altceva în albaneză decît o țeavă, un tub, sulina uji fiind „conducta de apă”, nume foarte potrivit pentru o așezare de la capătul unui canal navigabil. Foarte multe denumiri de localități alpine care sînt compuse împreună cu Gura (Gura Humorului, Gura Motrului, etc.) trimit de îndată la alb. ''gurë-gura”, „piatră”. Nemira, numele unui masiv din Carpații Orientali corespunde toponimului kosovar ''Bjeshkët e Nemura'', „Piscurile Blestemate” (''pisc'' e dat în dicționarele românești ca fiind fără o etimologie cunoscută; ''bjeshkë'' e în albaneză o „poiană alpină”). Numele provinciei ''Dacia Maluensis'' se lămurește prin albanezul ''mal'', „munte” (cf. ''Malësi'', regiunea muntoasă din nordul Albaniei). Tot așa, numele munților Carpați nu se explică decît prin albaneză: ''karpë'' = „piatră”, ceea ce sugerează în același timp o interpretare plauzibilă a numelui dacilor ''carpi'', după cum, tot prin albaneză se interpretează cu certitudine numele ''burrilor'', unul din cele mai puternice triburi dace, a căror cetate, ''Burri-dava'', se afla pe lîngă Rîmnicu-Vîlcea (cf. PÂRVAN 1992, 223. sq): ''burr-'' trimite deîndată la alb. ''burrë'': „om, bărbat”. în acea regiune, pe valea Oltului a fost consemnat, de altfel, pînă recent, termenul popular de ''boreasă'', un sinonim pentru „femeie”, pe care lingviștii români au preferat să-l facă să provină dintr-un ipotetic „boiereasă”, întrucît „în țara Oltului țăranii au fost înnobilați, adică făcuți «boieri» (sic! CAZACU, B. și R. TODORAN, 1965, p. 43)”. ''Boreasă'', format de la ''burrë'', prezintă însă sufixul feminin arhaic ''-easă'', comun românei și albanezei și care a fost foarte productiv în ambele limbi. Prin el au fost creați termeni ca ''mireasă'' de la ''mire'' (v. alb. ''mirë''=„bun”), sau împărăteasă de la împărat (la fel în alb. ''mbret''>''mbretëreshë'', sau chiar ''perëndeshë'', „regină”, în dialectul albanez din Sicilia; cf. SANDFELD 1930, p. 67; v. pentru ''perëndi'' mai sus).
Cazul nu e rar, și multe din toponimele neexplicate ale României actuale capătă un sens atunci cînd sînt interpretate cu ajutorul limbii albaneze. Sulina, de exemplu, nu este altceva în albaneză decît o țeavă, un tub, sulina uji fiind „conducta de apă”, nume foarte potrivit pentru o așezare de la capătul unui canal navigabil. Foarte multe denumiri de localități alpine care sînt compuse împreună cu Gura (Gura Humorului, Gura Motrului, etc.) trimit de îndată la alb. ''gurë-gura'', „piatră”. Nemira, numele unui masiv din Carpații Orientali corespunde toponimului kosovar ''Bjeshkët e Nemura'', „Piscurile Blestemate” (''pisc'' e dat în dicționarele românești ca fiind fără o etimologie cunoscută; ''bjeshkë'' e în albaneză o „poiană alpină”). Numele provinciei ''Dacia Maluensis'' se lămurește prin albanezul ''mal'', „munte” (cf. ''Malësi'', regiunea muntoasă din nordul Albaniei). Tot așa, numele munților Carpați nu se explică decît prin albaneză: ''karpë'' = „piatră”, ceea ce sugerează în același timp o interpretare plauzibilă a numelui dacilor ''carpi'', după cum, tot prin albaneză se interpretează cu certitudine numele ''burrilor'', unul din cele mai puternice triburi dace, a căror cetate, ''Burri-dava'', se afla pe lîngă Rîmnicu-Vîlcea (cf. PÂRVAN 1992, 223. sq): ''burr-'' trimite deîndată la alb. ''burrë'': „om, bărbat”. în acea regiune, pe valea Oltului a fost consemnat, de altfel, pînă recent, termenul popular de ''boreasă'', un sinonim pentru „femeie”, pe care lingviștii români au preferat să-l facă să provină dintr-un ipotetic „boiereasă”, întrucît „în țara Oltului țăranii au fost înnobilați, adică făcuți «boieri» (sic! CAZACU, B. și R. TODORAN, 1965, p. 43)”. ''Boreasă'', format de la ''burrë'', prezintă însă sufixul feminin arhaic ''-easă'', comun românei și albanezei și care a fost foarte productiv în ambele limbi. Prin el au fost creați termeni ca ''mireasă'' de la ''mire'' (v. alb. ''mirë''=„bun”), sau împărăteasă de la împărat (la fel în alb. ''mbret''>''mbretëreshë'', sau chiar ''perëndeshë'', „regină”, în dialectul albanez din Sicilia; cf. SANDFELD 1930, p. 67; v. pentru ''perëndi'' mai sus).




Linia 161: Linia 163:
În dialectul gheg din nordul Albaniei și din Kosovo ''fort'', „foarte”, se folosește exact ca în română. Așa se face că în zona orașului Scutari se spune ''mir fort'', sau ''fort i mir'': „foarte bine”, iar comparativul lui ''mir'' este ''ma i mir'': „mai bine”, și tot așa ''ma i shkurt'': „mai scurt”, etc. Tot în zona Scutarilor, fostul consul austro-ungar din Janina, Julius Pisko, notase, acum mai bine de un secol, caracterizarea unui rîu: ''asht fort i rebt'', i.e. „este foarte repede”. În acea regiune, „sat” nu se spunea altfel decît ''katun'' iar „calul”, care în albaneza literară e ''kal(ë)'', devine spre Scutari un arhaic ''kval'', ca pentru a arăta dinadins că vine din ''caballus'' (exemple extrase din PISKO 1896). Tot așa, nu numai că pluralul de la ''kal(ë)'' este ''kuaj'', ca în românește „cai”, dar albanezul merge și el ''kaluar'', altfel zis „călare”, fiind atunci un ''kalorës'' : „călăreț”. Si, în sfîrșit, diminitivul de la ''kal(ë)'' este în albaneză ''kalush'', care a ajuns să desemneze în română acea bucată de lemn ce se înfundă în gura animalelor sau a oamenilor torturați.
În dialectul gheg din nordul Albaniei și din Kosovo ''fort'', „foarte”, se folosește exact ca în română. Așa se face că în zona orașului Scutari se spune ''mir fort'', sau ''fort i mir'': „foarte bine”, iar comparativul lui ''mir'' este ''ma i mir'': „mai bine”, și tot așa ''ma i shkurt'': „mai scurt”, etc. Tot în zona Scutarilor, fostul consul austro-ungar din Janina, Julius Pisko, notase, acum mai bine de un secol, caracterizarea unui rîu: ''asht fort i rebt'', i.e. „este foarte repede”. În acea regiune, „sat” nu se spunea altfel decît ''katun'' iar „calul”, care în albaneza literară e ''kal(ë)'', devine spre Scutari un arhaic ''kval'', ca pentru a arăta dinadins că vine din ''caballus'' (exemple extrase din PISKO 1896). Tot așa, nu numai că pluralul de la ''kal(ë)'' este ''kuaj'', ca în românește „cai”, dar albanezul merge și el ''kaluar'', altfel zis „călare”, fiind atunci un ''kalorës'' : „călăreț”. Si, în sfîrșit, diminitivul de la ''kal(ë)'' este în albaneză ''kalush'', care a ajuns să desemneze în română acea bucată de lemn ce se înfundă în gura animalelor sau a oamenilor torturați.


Un sinonim cu ''fort'' este ''shumë'', care corespunde românescului „sumă”: (din lat. ''summa''). Ca si „sumă” în româna veche, ''shumë'' este în albaneză un adverb ce poate indica o cantitate, sau care înseamnă pur si simplu „mult”. Un personaj dintr-un roman al lui Kadare întrebat dacă dispune de multe hărți răspunde afirmativ: „shumë harta”. Sau:
Un sinonim cu ''fort'' este ''shumë'', care corespunde românescului „sumă”: (din lat. ''summa''). Ca si „sumă” în româna veche, ''shumë'' este în albaneză un adverb ce poate indica o cantitate, sau care înseamnă pur si simplu „mult”. Un personaj dintr-un roman al lui Kadare întrebat dacă dispune de multe hărți răspunde afirmativ: „''shumë harta''”. Sau:
''– Është shumë larg?'' / – „Este foarte departe?” <br/>
''– Është shumë larg?'' / – „Este foarte departe?” <br/>
''– Besoj një orë me karrocë.'' / – „Cred că o oră cu căruța.”
''– Besoj një orë me karrocë.'' / – „Cred că o oră cu căruța.”
Linia 201: Linia 203:
'''Vatră'''
'''Vatră'''


Sigur, se poate pune retoric întrebarea, cum o făcea Graur (citat in RUSSU 1970, p. 80), „cînd ne-au fost oare albanezii superiori ca să luăm de la ei termeni de civilizație precum vatră, moș, etc.”? În realitate, ''vatră'', care există în română, albaneză și în multe limbi slave, ce l-au împrumutat de la păstorii semi-nomazi aromâni, este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul său actual. Rădăcina termenului a fost identificată de mult de lingvisti: ''vatër'', ''vatra'', de la răd. ''*ater'', „foc”, v. avest. „atar foc”, lat. ''*ater'', „negru”, osetă (limbă iraniană din Caucaz) ''art'', „foc”. Ceea ce este inexplicabil în varianta balcanică a rădăcinii este proteza consonantică inițială '''''-v'''''. Știm însă că procedeul de a adăuga un v- protetic initial rădăcinilor unor termeni arhaici moșteniți care încep cu vocală este un procedeu propriu limbii albaneze. Sînt afectate în primul rînd multe cuvinte provenite din acel vechi fond lexical pe care putem, provizoriu, să-l botezăm ilir, și care este limpede indo-european. Ex.: ''vesh'', „ureche”, de la răd. ''*aus-'', întîlnită în latină în ''aus-cultare'', prus. ''ausins'', „urechi”, lit. ''ausìs'', let. ''àuss'', „ureche”. Dar, procedeul a fost aplicat și unor termeni latini vocală initială, care primesc la rîndul lor în albaneză proteza '''''v-''''': ''verbër'', „orb”, cu derivatele ''verboj'', „a orbi” și ''verbërí'', „orbire”; ''vepër, vepra'', „operă, creație”; gheg ''vorfën'' = „orfan” (tosc ''varfërë''); ''vadís'', „a uda”. Îl putem adăuga aici și pe ''oare'', a cărui etimologie acceptată îl face să provină din lat. volet, dar care corespunde exact alb. ''vallë'', așa după cum operă îi corespunde lui ''vepër'', iar „orb” lui ''verbër''. Nimic asemănător acestei proteze consonantice inițiale nu există în celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care ''vatër'', ''vatra'', nu poate fi decît un termen albanez, împrumutat de limbile vecine: româna, macedoneana, sîrba, etc. Evolutia de la ''*ater'' la ''vatër'', ''vatra'' nu a putut avea loc decît în albaneză.
Sigur, se poate pune retoric întrebarea, cum o făcea Graur (citat in RUSSU 1970, p. 80), „cînd ne-au fost oare albanezii superiori ca să luăm de la ei termeni de civilizație precum vatră, moș, etc.”? În realitate, ''vatră'', care există în română, albaneză și în multe limbi slave, ce l-au împrumutat de la păstorii semi-nomazi aromâni, este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul său actual. Rădăcina termenului a fost identificată de mult de lingvisti: ''vatër'', ''vatra'', de la răd. ''*ater'', „foc”, v. avest. „atar foc”, lat. ''*ater'', „negru”, osetă (limbă iraniană din Caucaz) ''art'', „foc”. Ceea ce este inexplicabil în varianta balcanică a rădăcinii este proteza consonantică inițială '''''-v'''''. Știm însă că procedeul de a adăuga un v- protetic initial rădăcinilor unor termeni arhaici moșteniți care încep cu vocală este un procedeu propriu limbii albaneze. Sînt afectate în primul rînd multe cuvinte provenite din acel vechi fond lexical pe care putem, provizoriu, să-l botezăm ilir, și care este limpede indo-european. Ex.: ''vesh'', „ureche”, de la răd. ''*aus-'', întîlnită în latină în ''aus-cultare'', prus. ''ausins'', „urechi”, lit. ''ausìs'', let. ''àuss'', „ureche”. Dar, procedeul a fost aplicat și unor termeni latini vocală initială, care primesc la rîndul lor în albaneză proteza '''''v-''''': ''verbër'', „orb”, cu derivatele ''verboj'', „a orbi” și ''verbërí'', „orbire”; ''vepër, vepra'', „operă, creație”; gheg ''vorfën'' = „orfan” (tosc ''varfërë''); ''vadís'', „a uda”. Îl putem adăuga aici și pe ''oare'', a cărui etimologie acceptată îl face să provină din lat. volet, dar care corespunde exact alb. ''vallë'', așa după cum operă îi corespunde lui ''vepër'', iar „orb” lui ''verbër''. Nimic asemănător acestei proteze consonantice inițiale nu există în celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care ''vatër'', ''vatra'', nu poate fi decît un termen albanez, împrumutat de limbile vecine: româna, macedoneana, sîrba, etc. Evoluția de la ''*ater'' la ''vatër'', ''vatra'' nu a putut avea loc decît în albaneză.




Linia 234: Linia 236:


[[Categorie:Articole:Dan Alexe]]
[[Categorie:Articole:Dan Alexe]]
[[Categorie:Sincronizare]]
1.455 de modificări

Meniu de navigare