Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Dezbateri/Dan Alexe - Despre legăturile românei cu albaneza”

Discuția, de un secol și jumătate încoace, este foarte aprigă între filologii români, care pînă acum nu au văzut, sau nu au vrut să vadă aceea că pe lîngă toate trăsăturile comune binecunoscute, și pe care lingvistica românească încearcă în general să le minimalizeze, cele două limbi, româna și albaneza, mai sînt unite și prin fondul lor latin comun. De exemplu, în capitolul „Cuvinte romanice comune albanezei și românei”(RUSSU 1970), I.I. Russu grupează (urmîndu-l aici pe H. Mihăescu) aceste „cuvinte comune” în patru categorii, dintre care prima, cea mai importantă, cea care conține cuvintele latine păstrate atît în albaneză cît și în română, se reduce pentru el la 270 de termeni, care sînt, cu excepția lui ''aer'', ''aur'' și ''argint'', nu dintre cei mai uzuali. Mai mult, din dorința de a dovedi că asemănările lexicale româno-albaneze se pot datora fondului-comun traco-ilir și că nu e nevoie să se presupună un contact geografic recent sau îndepărtat între vorbitorii celor două limbi, Russu prezintă și o listă de termeni „autohtoni în română dar care lipsesc în albaneză” (RUSSU 1970, p. 101), termeni din care în realitate o bună parte se explică imediat prin albaneză, pe cînd alții prezintă asemănări evidente cu termeni similari din această limbă, chiar dacă diferențele în fonetism au nevoie de unele explicații. Pe deasupra, unii termeni sînt prezenți în mod abuziv în această listă, de ex. ''barză'' sau ''mire'', a căror origine albaneză este neîndoielnică. Alte cuvinte au un corespondent imediat în albaneză: ''zăr'', ''zară'', ''căciulă'', iar alții, „fără etimologie”, precum ''bordei'', se explică de îndată: ''borde'' = gaură în albaneză. La fel de sistematic, Russu reduce numărul termenilor autohtoni comuni românei și albanezei la „vreo 70, poate maximum 72” (RUSSU 1970, p. 103; printre aceste cuvinte Russu include și căciulă, prezentat de el mai înainte ca inexistent în albaneză, iar pe de altă parte el nu-l include aici pe a flutura, termen pur albanez. Cf.: ''Me fluturue në t’shkëlqyeshmet naltësina''/„Să zbor pe minunatele înălțimi.” Esad Mekuli în PODRIMJA și HAMITI 1979)

Exemplele pe care le voi prezenta sînt schematice, sumare, în limitele acestui articol. După o ruptură geografică și culturală greu de situat în istorie, cele două limbi au urmat o evoluție fonetică divergentă, evoluție care amintește ceea ce s-a întîmplat în spațiul iberic, unde s-a ajuns la formarea spaniolei și portughezei, distinse fonetic de exemplu prin apariția unui ''ș'' în portugheză înainte de ''t'' sau ''p'', sau în poziție finală, față de ''s'' în spaniolă. Un fenomen similar distinge albaneza de româna, unde în tot fondul vechi latin al celor două limbi există o corespondență automată '''''sh''''' (''ș'') albanez – '''''s''''' românesc, precum în ''shigjetë'': „săgeată”; ''shkallë'': „scară”; ''shëndét'': „sănătate”; ''short'': „soartă”; ''shtrat'': „strat”; ''ngushtë'': „îngust”; ''trisht'': „trist”; ''kreshtë'': „creastă”, etc.

În notarea grafică – pur convențională și relativ recentă – a limbii albaneze, '''''ë''''' reprezintă un ''ă'' sau un ''î'', atît în termenii derivați din latină: ''armë'': armă; ''pulpë'': pulpă; ''turmë'': turmă, cît și în termeni autohtoni, tradițional de etimologie necunoscută ''pungë'': pungă. Substantivele feminine care se termină în '''''ë/ă''''' îl înlocuiesc cu articolul hotărît -a: arma: arma; pulpa: pulpa; qafa: ceafa. q reprezintă aproximativ un ci- românesc, cum putem auzi în „cireadă”: ''qepë'': „ceapă” (diftongarea română a intervenit recent, după venirea slavilor; așa se face că slavonismul ''pola'' dă ''polë'' in alb., dar ''poală'' în rom., la fel ca în latinismele care o vreme au trebuit să se pronunțe identic, dar care în română au cunoscut aceeași diftongare: ''pemë'': „poamă”, etc.; ''pemë'' desemnează însă, în același timp, și pomul, arborele fructifer, fiind simultan „pom” și „poamă”: ''Një pemë e shëndoshë jep fruta të mira''./Un pom sănătos dă fructe bune. (Matei 7: 17)). Unui '''''-p-''''' latinesc prezent în interiorul cuvîntului într-un grup consonantic îi corespunde '''''-p-''''' în română și '''''-f-''''' în albaneză: ''luftë'': „luptă”; ''luftëtar'': „luptător”; ''kofshë'': „coapsă”. '''''LL''''' este un ''l'' dur, care în fondul lexical latin cel mai arhaic corespunde unui ''r'' românesc (''qjell'': „cer”; ''fill'': „fir”, albaneza fiind aici mai apropiată lexical de latină decît româna).

Un sinonim cu ''fort'' este ''shumë'', care corespunde românescului „sumă”: (din lat. ''summa''). Ca si „sumă” în româna veche, ''shumë'' este în albaneză un adverb ce poate indica o cantitate, sau care înseamnă pur si simplu „mult”. Un personaj dintr-un roman al lui Kadare întrebat dacă dispune de multe hărți răspunde afirmativ: „shumë harta”. Sau:

Sigur, se poate pune retoric întrebarea, cum o făcea Graur (citat in RUSSU 1970, p. 80), „cînd ne-au fost oare albanezii superiori ca să luăm de la ei termeni de civilizație precum vatră, moș, etc.”? În realitate, ''vatră'', care există în română, albaneză și în multe limbi slave, ce l-au împrumutat de la păstorii semi-nomazi aromâni, este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul său actual. Rădăcina termenului a fost identificată de mult de lingvisti: ''vatër'', ''vatra'', de la răd. ''*ater'', „foc”, v. avest. „atar foc”, lat. ''*ater'', „negru”, osetă (limbă iraniană din Caucaz) ''art'', „foc”. Ceea ce este inexplicabil în varianta balcanică a rădăcinii este proteza consonantică inițială '''''-v'''''. Știm însă că procedeul de a adăuga un v- protetic initial rădăcinilor unor termeni arhaici moșteniți care încep cu vocală este un procedeu propriu limbii albaneze. Sînt afectate în primul rînd multe cuvinte provenite din acel vechi fond lexical pe care putem, provizoriu, să-l botezăm ilir, și care este limpede indo-european. Ex.: ''vesh'', „ureche”, de la răd. ''*aus-'', întîlnită în latină în ''aus-cultare'', prus. ''ausins'', „urechi”, lit. ''ausìs'', let. ''àuss'', „ureche”. Dar, procedeul a fost aplicat și unor termeni latini vocală initială, care primesc la rîndul lor în albaneză proteza '''''v-''''': ''verbër'', „orb”, cu derivatele ''verboj'', „a orbi” și ''verbërí'', „orbire”; ''vepër, vepra'', „operă, creație”; gheg ''vorfën'' = „orfan” (tosc ''varfërë''); ''vadís'', „a uda”. Îl putem adăuga aici și pe ''oare'', a cărui etimologie acceptată îl face să provină din lat. volet, dar care corespunde exact alb. ''vallë'', așa după cum operă îi corespunde lui ''vepër'', iar „orb” lui ''verbër''. Nimic asemănător acestei proteze consonantice inițiale nu există în celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care ''vatër'', ''vatra'', nu poate fi decît un termen albanez, împrumutat de limbile vecine: româna, macedoneana, sîrba, etc. Evolutia de la ''*ater'' la ''vatër'', ''vatra'' nu a putut avea loc decît în albaneză.