Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Dezbateri/Dan Alexe - Despre legăturile românei cu albaneza”

Sari la navigare Sari la căutare
m
(partea II)
Linia 117: Linia 117:




Tradițional, se consideră că etimologia lui „a se perinda” este pe + rînd, expresie adverbială transformată în verb. Paluzibilă la prima vedere, explicația nu rezistă analizei, din punct de vedere fonetic și semantic. Cuvintele derivate etimologic din rînd nu își deschid vocala: î rămîne î, ca în a rîndui, rînduială, etc, și nu devine niciodată i. Nu există nici un alt exemplu în care rînd (alb. rend) să fi dat -rind-. Etimologia tradițională a lui a se perinda este, în mod evident, o falsă etimologie, la fel de naivă ca și cînd am spune că adverbul curînd (dat de dicționare ca provenind dintr-un plauzibil lat. currendo) ar veni de fapt de la cu + rînd. Iată de ce, urmînd logica transformărilor fonetice, a se perinda nu poate proveni din rînd. De altfel, în vechime românii nici nu spuneau pe rînd ci pre rînd, cum scrie Miron Costin.
Tradițional, se consideră că etimologia lui „a se perinda” este ''pe'' + ''rînd'', expresie adverbială transformată în verb. Plauzibilă la prima vedere, explicația nu rezistă analizei, din punct de vedere fonetic și semantic. Cuvintele derivate etimologic din rînd nu își deschid vocala: ''î'' rămîne ''î'', ca în ''a rîndui'', ''rînduială'', etc, și nu devine niciodată ''i''. Nu există nici un alt exemplu în care rînd (alb. ''rend'') să fi dat ''-rind-''. Etimologia tradițională a lui a se perinda este, în mod evident, o falsă etimologie, la fel de naivă ca și cînd am spune că adverbul curînd (dat de dicționare ca provenind dintr-un plauzibil lat. ''currendo'') ar veni de fapt de la ''cu'' + ''rînd''. Iată de ce, urmînd logica transformărilor fonetice, ''a se perinda'' nu poate proveni din ''rînd''. De altfel, în vechime românii nici nu spuneau pe rînd ci ''pre rînd'', cum scrie Miron Costin.




În schimb, albaneza posedă un termen apropiat fonetic: perëndim este apusul soarelui. Paradigma semantică a rădăcinii perënd- este foarte complexă. Unul din sensurile principale este cel de „declin”, sau de „apus” în toate înțelesurile cuvîntului. De aici perëndim i diellit, apusul soarelui. Perëndim mai înseamnă apoi și „Apusul”, sau „Occidentul” geografic. Perëndúar este ceva care s-a dus, sau a dispărut: despre un timp dispărut pentru totdeauna se poate spune kohë i perëndúar, așa cum și în română se spune despre timp că „se perindă”. Dar, și mai straniu, Perëndí este în albaneză Dumnezeu (perëndí, zeu, perëndía, zeiță).
În schimb, albaneza posedă un termen apropiat fonetic: ''perëndim'' este apusul soarelui. Paradigma semantică a rădăcinii ''perënd-'' este foarte complexă. Unul din sensurile principale este cel de „declin”, sau de „apus” în toate înțelesurile cuvîntului. De aici ''perëndim i diellit'', „apusul soarelui”. ''Perëndim'' mai înseamnă apoi și „Apusul”, sau „Occidentul” geografic. ''Perëndúar'' este „ceva care s-a dus, sau a dispărut”: despre un timp dispărut pentru totdeauna se poate spune ''kohë i perëndúar'', așa cum și în română se spune despre timp că „se perindă”. Dar, și mai straniu, ''Perëndí'' este în albaneză Dumnezeu (''perëndí'', „zeu”, ''perëndía'', „zeiță”).


Or, sensul principal, în limba română, al lui a se perinda este cel de „a merge prin multe locuri”, „a hălădui”. Dicționarele române au inversat, dintr-un zel etimologic, sensurile, împingîndu-l pe „a hălădui”, „a cutreiera” pe ultimul loc și punîndu-l mai în față pe „a trece”, sau „a veni unul după altul”, sens apărut tîrziu și numai prin analogie cu pe rînd.
Or, sensul principal, în limba română, al lui ''a se perinda'' este cel de „a merge prin multe locuri”, „a hălădui”. Dicționarele române au inversat, dintr-un zel etimologic, sensurile, împingîndu-l pe „a hălădui”, „a cutreiera” pe ultimul loc și punîndu-l mai în față pe „a trece”, sau „a veni unul după altul”, sens apărut tîrziu și numai prin analogie cu pe rînd.




În latina imperiului decăzut, „a merge prin multe locuri”, „a hălădui”, „a cutreiera” se spunea divagari, iar majoritatea limbilor neo-latine au păstrat acest termen. In portugheză și în catalană, divagar nu însemnă altceva decît „a rătăci dintr-un loc în altul” (sensul secund de „a se îndepărta de subiect într-o conversație”, „a divaga”, nu a apărut decît tîrziu, importat din franceza Evului Mediu). In română, termenul divagare lipsește însă. El a fost înlocuit cu altele, de formație locală, însă tocmai asta ar trebui să dea de gîndit. De ce a fost înlocuit divagare prin perindare? Oare nu pentru că tracii, sau dacii, încă numai sumar bilingvi, au raționat, la rîndul lor, printr-o falsă etimologie, crezînd că di-vagare este de fapt diva-gare și că are ceva cu Dumnezeu, sau cu vreo zeiță? Că doar diva, care le părea a intra în compoziția lui divagare însemna „zeiță”, ceea ce i-a făcut pe strămoșii nostri să traducă, în mod absolut natural, pornind de la ceea ce numim astăzi o etimologie populară, div- prin perëndi-, divagare prin perindare. Faptul că perindarea soarelui a avut de-a face, semantic, cu Dumnezeu, ne-o arată o altă proliferare balcanică a albanezului dielli perëndon, paralelă cu cea din română: Sandfeld amintea neo-grecescul o ilios basilevei, altfel zis, ca în română, „soarele a-sfințește”, i.e. devine sfînt (SANDFELD 1930, p. 67).
În latina imperiului decăzut, „a merge prin multe locuri”, „a hălădui”, „a cutreiera” se spunea ''divagari'', iar majoritatea limbilor neo-latine au păstrat acest termen. În portugheză și în catalană, ''divagar'' nu însemnă altceva decît „a rătăci dintr-un loc în altul” (sensul secund de „a se îndepărta de subiect într-o conversație”, „a divaga”, nu a apărut decît tîrziu, importat din franceza Evului Mediu). În română, termenul ''divagare'' lipsește însă. El a fost înlocuit cu altele, de formație locală, însă tocmai asta ar trebui să dea de gîndit. De ce a fost înlocuit ''divagare'' prin ''perindare''? Oare nu pentru că tracii, sau dacii, încă numai sumar bilingvi, au raționat, la rîndul lor, printr-o falsă etimologie, crezînd că ''di-vagare'' este de fapt ''diva-gare'' și că are ceva cu Dumnezeu, sau cu vreo zeiță? Că doar ''diva'', care le părea a intra în compoziția lui ''divagare'' însemna „zeiță”, ceea ce i-a făcut pe strămoșii nostri să traducă, în mod absolut natural, pornind de la ceea ce numim astăzi o etimologie populară, ''div-'' prin ''perëndi-'', ''divagare'' prin ''perindare''. Faptul că perindarea soarelui a avut de-a face, semantic, cu Dumnezeu, ne-o arată o altă proliferare balcanică a albanezului ''dielli perëndon'', paralelă cu cea din română: Sandfeld amintea neo-grecescul ''o ilios basilevei'', altfel zis, ca în română, „soarele a-sfințește”, i.e. devine „sfînt” (SANDFELD 1930, p. 67).




Linia 131: Linia 131:




Evoluția fonetică a lui creier din latinescul cerebellum, cum găsim în DEX, e neverosimilă. O asemenea derivație ar fi produs în română ceva precum „celber”; de altfel, varianta veche a cuvîntului este crier. Creier nu e altceva decît pluralul albanez krerë, capete (de la krye, cap). (Cf. „Ishin afro dy mijë krerë./Erau aproape două mii de capete.”, Marcu 5: 13.) Că și în română era inițial un plural o știm de la cronicari, care nu foloseau forma creier, ci numai crieri, la plural. Si astăzi spunem creieri, la plural, în multe expresii cotidiene, dintre care în unele termenul încă mai păstrează sensul inițial de „cap” sau „vîrf”: cf. „în creierii munților”.
Evoluția fonetică a lui ''creier'' din latinescul cerebellum, cum găsim în DEX, e neverosimilă. O asemenea derivație ar fi produs în română ceva precum „celber”; de altfel, varianta veche a cuvîntului este ''crier''. ''Creier'' nu e altceva decît pluralul albanez ''krerë'', „capete” (de la ''krye'', „cap”). (Cf. ''Ishin afro dy mijë krerë.''/„Erau aproape două mii de capete.”, Marcu 5: 13.) Că și în română era inițial un plural o știm de la cronicari, care nu foloseau forma ''creier'', ci numai ''crieri'', la plural. Si astăzi spunem ''creieri'', la plural, în multe expresii cotidiene, dintre care în unele termenul încă mai păstrează sensul inițial de „cap” sau „vîrf”: cf. „în creierii munților”.


Semantic, e revelator și faptul că atît în albaneză cît și în română termenul cap, în română uneoriv sub forma capăt, mai are și sensul de „început”, „sursă”, de exemplu capătul unui rîu, sau sensul de „sfîrșit”, identic cu cel luat în albaneză de krye.
Semantic, e revelator și faptul că atît în albaneză cît și în română termenul ''cap'', în română uneoriv sub forma ''capăt'', mai are și sensul de „început”, „sursă”, de exemplu capătul unui rîu, sau sensul de „sfîrșit”, identic cu cel luat în albaneză de ''krye''.


* në krye të gjashtë muajv : la capătul a șase luni, adică după șase luni
* ''në krye të gjashtë muajv'' : „la capătul a șase luni, adică după șase luni”
* në krye të tryezës : în capul mesei, în capul trapezei
* ''në krye të tryezës'' : „în capul mesei, în capul trapezei”


Si aici, apropierea între română și albaneză se face prin dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei. Este interesant faptul că un plural a putut fi înțeles ca un singular, invers de ceea ce se petrecea de obicei.
Și aici, apropierea între română și albaneză se face prin dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei. Este interesant faptul că un plural a putut fi înțeles ca un singular, invers de ceea ce se petrecea de obicei.




'''False plurale, false etimologii'''
'''False plurale, false etimologii'''


În albaneză există o serie întreagă de termeni sfîrșind în -q, pronunțat -ci, care au fost luați în română drept forme de plural: ex. kopaq, ciomag, bîtă, trunchi, de la care în română s-a format singularul copac. În anumite dialecte românești se folosea încă recent forma singulară copaci, ca în albaneză, de exemplu, în basmele culese de Ispirescu: „luă zmeul un copaci”, „d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copaci”(Tinerețe fără bătrînețe), „Copaciul subt care se adumbrise era măreț” (Cele douăsprezece fete de împărat), etc.
În albaneză există o serie întreagă de termeni sfîrșind în '''''-q''''', pronunțat '''''-ci''''', care au fost luați în română drept forme de plural: ex. ''kopaq'', „ciomag, bîtă, trunchi”, de la care în română s-a format singularul „copac”. În anumite dialecte românești se folosea încă recent forma singulară ''copaci'', ca în albaneză, de exemplu, în basmele culese de Ispirescu: „luă zmeul un copaci”, „d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copaci”(''Tinerețe fără bătrînețe''), „Copaciul subt care se adumbrise era măreț” (''Cele douăsprezece fete de împărat''), etc.


„Brad” oferă un alt exemplu de evoluție a unui fals plural. Nimeni nu a contestat faptul că „brad” corespunde albanezului bredh. Vocalismul lui „brad” este însă aberant (teoretic, dacă era un împrumut ne-am fi așteptat mai degrabă la „brez”), iar pe deasupra faptul că lui -dh final îi corespunde în română -d pare mai degrabă să sugereze o origine comună, traco-iliră, iar nu un împrumut dinspre albaneză spre română (cf. gardh-gard, surdh-surd). Ciudățenia este însă numai aparentă și se explică însă dacă acceptăm că bredh a putut fi unul din termenii pe care locutorii (proto)românei l-au privit în mod natural, datorită formei sale, ca pe un plural. La rîndul său, pluralul albanez bredha, brazii, ne indică originea numelor unor localități alpine din România care se numesc „Breaza”, i.e. „locul cu brazi”, sau, spre Maramureș, vîrful Breaza și Culmea Brezei. Pornind de la bredh-bredha, daco-românii au reconstruit un singular „brad”, după modelul alternantei pradă-prăzi, văd-vezi. Altfel zis, un z palatal în finalul cuvîntului flexionat e reconstituit automat ca un d dur în finalul rădăcinii. La rîndul său, „brad” a dus la consolidarea pluralului brazi, forma albaneză cu -e (v. bredha) supravietuind numai în toponime (Breaza, etc.) unde pe deasupra a cunoscut și diftongarea proprie limbii române.
„Brad” oferă un alt exemplu de evoluție a unui fals plural. Nimeni nu a contestat faptul că „brad” corespunde albanezului ''bredh''. Vocalismul lui „brad” este însă aberant (teoretic, dacă era un împrumut ne-am fi așteptat mai degrabă la „*brez”), iar pe deasupra faptul că lui '''''-dh''''' final îi corespunde în română '''''-d''''' pare mai degrabă să sugereze o origine comună, traco-iliră, iar nu un împrumut dinspre albaneză spre română (cf. ''gardh''-„gard”, ''surdh''-„surd”). Ciudățenia este însă numai aparentă și se explică însă dacă acceptăm că ''bredh'' a putut fi unul din termenii pe care locutorii (proto)românei l-au privit în mod natural, datorită formei sale, ca pe un plural. La rîndul său, pluralul albanez ''bredha'', „brazii”, ne indică originea numelor unor localități alpine din România care se numesc „Breaza”, i.e. „locul cu brazi”, sau, spre Maramureș, vîrful Breaza și Culmea Brezei. Pornind de la ''bredh-bredha'', daco-românii au reconstruit un singular „brad”, după modelul alternantei pradă-prăzi, văd-vezi. Altfel zis, un '''''z''''' palatal în finalul cuvîntului flexionat e reconstituit automat ca un '''''d''''' dur în finalul rădăcinii. La rîndul său, „brad” a dus la consolidarea pluralului ''brazi'', forma albaneză cu '''''-e''''' (v. ''bredha'') supravietuind numai în toponime (Breaza, etc.) unde pe deasupra a cunoscut și diftongarea proprie limbii române.




Cazul nu e rar, și multe din toponimele neexplicate ale României actuale capătă un sens atunci cînd sînt interpretate cu ajutorul limbii albaneze. Sulina, de exemplu, nu este altceva în albaneză decît o țeavă, un tub, sulina uji fiind „conducta de apă”, nume foarte potrivit pentru o așezare de la capătul unui canal navigabil. Foarte multe denumiri de localități alpine care sînt compuse împreună cu Gura (Gura Humorului, Gura Motrului, etc.) trimit de îndată la alb. gurë-gura, piatră. Nemira, numele unui masiv din Carpații Orientali corespunde toponimului kosovar Bjeshkët e Nemura, Piscurile Blestemate (pisc e dat în dicționarele românești ca fiind fără o etimologie cunoscută; bjeshkë e în albaneză o poiană alpină). Numele provinciei Dacia Maluensis se lămurește prin albanezul mal, munte (cf. Malësi, regiunea muntoasă din nordul Albaniei). Tot așa, numele munților Carpați nu se explică decît prin albaneză: karpë = piatră, ceea ce sugerează în același timp o interpretare plauzibilă a numelui dacilor carpi, după cum, tot prin albaneză se interpretează cu certitudine numele burrilor, unul din cele mai puternice triburi dace, a căror cetate, Burri-dava, se afla pe lîngă Rîmnicu-Vîlcea (cf. PÂRVAN 1992, 223. sq): burr- trimite deîndată la alb. burrë: om, bărbat. în acea regiune, pe valea Oltului a fost consemnat, de altfel, pînă recent, termenul popular de boreasă, un sinonim pentru „femeie”, pe care lingviștii români au preferat să-l facă să provină dintr-un ipotetic „boiereasă”, întrucît „în țara Oltului țăranii au fost înnobilați, adică făcuți «boieri» (sic! CAZACU, B. și R. TODORAN, 1965, p. 43)”. Boreasă, format de la burrë, prezintă însă sufixul feminin arhaic -easă, comun românei și albanezei și care a fost foarte productiv în ambele limbi. Prin el au fost creați termeni ca mireasă de la mire (v. alb. mirë=bun), sau împărăteasă de la împărat (la fel în alb. mbret>mbretëreshë, sau chiar perëndeshë, regină, în dialectul albanez din Sicilia; cf. SANDFELD 1930, p. 67; v. pentru perëndi mai sus).
Cazul nu e rar, și multe din toponimele neexplicate ale României actuale capătă un sens atunci cînd sînt interpretate cu ajutorul limbii albaneze. Sulina, de exemplu, nu este altceva în albaneză decît o țeavă, un tub, sulina uji fiind „conducta de apă”, nume foarte potrivit pentru o așezare de la capătul unui canal navigabil. Foarte multe denumiri de localități alpine care sînt compuse împreună cu Gura (Gura Humorului, Gura Motrului, etc.) trimit de îndată la alb. ''gurë-gura”, „piatră”. Nemira, numele unui masiv din Carpații Orientali corespunde toponimului kosovar ''Bjeshkët e Nemura'', „Piscurile Blestemate” (''pisc'' e dat în dicționarele românești ca fiind fără o etimologie cunoscută; ''bjeshkë'' e în albaneză o „poiană alpină”). Numele provinciei ''Dacia Maluensis'' se lămurește prin albanezul ''mal'', „munte” (cf. ''Malësi'', regiunea muntoasă din nordul Albaniei). Tot așa, numele munților Carpați nu se explică decît prin albaneză: ''karpë'' = „piatră”, ceea ce sugerează în același timp o interpretare plauzibilă a numelui dacilor ''carpi'', după cum, tot prin albaneză se interpretează cu certitudine numele ''burrilor'', unul din cele mai puternice triburi dace, a căror cetate, ''Burri-dava'', se afla pe lîngă Rîmnicu-Vîlcea (cf. PÂRVAN 1992, 223. sq): ''burr-'' trimite deîndată la alb. ''burrë'': „om, bărbat”. în acea regiune, pe valea Oltului a fost consemnat, de altfel, pînă recent, termenul popular de ''boreasă'', un sinonim pentru „femeie”, pe care lingviștii români au preferat să-l facă să provină dintr-un ipotetic „boiereasă”, întrucît „în țara Oltului țăranii au fost înnobilați, adică făcuți «boieri» (sic! CAZACU, B. și R. TODORAN, 1965, p. 43)”. ''Boreasă'', format de la ''burrë'', prezintă însă sufixul feminin arhaic ''-easă'', comun românei și albanezei și care a fost foarte productiv în ambele limbi. Prin el au fost creați termeni ca ''mireasă'' de la ''mire'' (v. alb. ''mirë''=„bun”), sau împărăteasă de la împărat (la fel în alb. ''mbret''>''mbretëreshë'', sau chiar ''perëndeshë'', „regină”, în dialectul albanez din Sicilia; cf. SANDFELD 1930, p. 67; v. pentru ''perëndi'' mai sus).




Boreasă nu e singurul caz în care, evitînd să exploreze relațiile limbii române cu cele balcanice cum e albaneza, lingviștii români au preferat să propună etimologii în care probabil nici ei înșiși nu credeau. Să luăm termenul românesc popular chiul, de la care a fost format verbul a chiuli. Chiul se află într-un vizibil raport de rudenie cu adverbul albanez qyl, popular și argotic, care se traduce prin „gratis”, sau ceva obținut „prin înșelăciune”. De aici, printr-un împrumut dinspre albaneză spre română s-a putut ajunge în mod firesc la o expresie cum e „a trage chiulul”. Este numai o supoziție, pentru că, în același timp, atît chiul cît și qyl ar putea foarte bine să urce împreună pînă la turcescul külahçi, care desemnează un trickster, un scamator, cuvînt preluat în română sub forma chiulangiu. Oricare ar fi originea termenului, corespondența chiul-qyl se verifică prin echivalențe fonetice similare: unui c- arhaic în poziție inițială  îi corespunde deseori în albaneză, chiar și în multe latinisme, q-, pronunțat astăzi aproximativ ci-, ca în cer, ex. rom. cîine-alb. qen, rom. căprior (de la acoperiș) - alb. qepër, rom. car-alb. qerre. Palatalizarea lui c în albaneză este un fenomen relativ recent și secundar, lucru dovedit de masa de turcisme care au fost preluate în albaneză prin palatalizarea lui k (Kazim>Qazim, Kerbala>Qerbela, tekke>teqe). Oricum, identitatea lui qyl și a lui chiul mai e dovedită și prin compararea altor turcisme intrate simultan în albaneză și în română: qyp=chiup, din tc. küp, deci qyl=chiul.
''Boreasă'' nu e singurul caz în care, evitînd să exploreze relațiile limbii române cu cele balcanice cum e albaneza, lingviștii români au preferat să propună etimologii în care probabil nici ei înșiși nu credeau. Să luăm termenul românesc popular ''chiul'', de la care a fost format verbul ''a chiuli''. ''Chiul'' se află într-un vizibil raport de rudenie cu adverbul albanez ''qyl'', popular și argotic, care se traduce prin „gratis”, sau ceva obținut „prin înșelăciune”. De aici, printr-un împrumut dinspre albaneză spre română s-a putut ajunge în mod firesc la o expresie cum e „a trage chiulul”. Este numai o supoziție, pentru că, în același timp, atît ''chiul'' cît și ''qyl'' ar putea foarte bine să urce împreună pînă la turcescul ''külahçi'', care desemnează „un trickster, un scamator”, cuvînt preluat în română sub forma ''chiulangiu''. Oricare ar fi originea termenului, corespondența ''chiul''-''qyl'' se verifică prin echivalențe fonetice similare: unui '''''c-''''' arhaic în poziție inițială  îi corespunde deseori în albaneză, chiar și în multe latinisme, '''''q-''''', pronunțat astăzi aproximativ '''''ci-''''', ca în ''cer'', ex. rom. „cîine”-alb. ''qen'', rom. „căprior” (de la acoperiș) - alb. ''qepër'', rom. „car”-alb. ''qerre''. Palatalizarea lui '''''c''''' în albaneză este un fenomen relativ recent și secundar, lucru dovedit de masa de turcisme care au fost preluate în albaneză prin palatalizarea lui '''''k''''' (''Kazim>Qazim, Kerbala>Qerbela, tekke>teqe''). Oricum, identitatea lui ''qyl'' și a lui ''chiul'' mai e dovedită și prin compararea altor turcisme intrate simultan în albaneză și în română: ''qyp''=„chiup”, din tc. ''küp'', deci ''qyl''=„chiul”.




Din prudentă, DEX-ul pomenea încă, în ediția sa din 1958, ipoteza plauzibilă a derivării lui chiul din turcescul külahçi, deși fără a mentiona termenul albanez echivalent. Iată însă că, dintr-un exces de zel, edițiile recente ale DEX-ului, cea din 1984 și cea din 1996 propun, ca sursă pentru chiul, un ridicol și inexistent frantuzism: [tirer au] cul!
Din prudentă, DEX-ul pomenea încă, în ediția sa din 1958, ipoteza plauzibilă a derivării lui chiul din turcescul ''külahçi'', deși fără a mentiona termenul albanez echivalent. Iată însă că, dintr-un exces de zel, edițiile recente ale DEX-ului, cea din 1984 și cea din 1996 propun, ca sursă pentru chiul, un ridicol și inexistent frantuzism: ''[tirer au] cul''!




'''Foarte'''
'''Foarte'''


În dialectul gheg din nordul Albaniei și din Kosovo fort, foarte, se folosește exact ca în română. Așa se face că în zona orașului Scutari se spune mir fort, sau fort i mir: foarte bine, iar comparativul de la mir este ma i mir: mai bine, și tot așa ma i shkurt: mai scurt, etc. Tot în zona Scutarilor, fostul consul austro-ungar din Janina, Julius Pisko, notase, acum mai bine de un secol, caracterizarea unui rîu: asht fort i rebt, i.e. „este foarte repede”. În acea regiune, sat nu se spunea altfel decît katun iar calul, care în albaneza literară e kal(ë), devine spre Scutari un arhaic kval, ca pentru a arăta dinadins că vine din caballus (exemple extrase din PISKO 1896). Tot așa, nu numai că pluralul de la kal(ë) este kuaj, ca în românește cai, dar albanezul merge și el kaluar, altfel zis călare, fiind atunci un kalorës:călăreț. Si, în sfîrșit, diminitivul de la kal(ë) este în albaneză kalush, care a ajuns să desemneze în română acea bucată de lemn ce se înfundă în gura animalelor sau a oamenilor torturați.
În dialectul gheg din nordul Albaniei și din Kosovo ''fort'', „foarte”, se folosește exact ca în română. Așa se face că în zona orașului Scutari se spune ''mir fort'', sau ''fort i mir'': „foarte bine”, iar comparativul lui ''mir'' este ''ma i mir'': „mai bine”, și tot așa ''ma i shkurt'': „mai scurt”, etc. Tot în zona Scutarilor, fostul consul austro-ungar din Janina, Julius Pisko, notase, acum mai bine de un secol, caracterizarea unui rîu: ''asht fort i rebt'', i.e. „este foarte repede”. În acea regiune, „sat” nu se spunea altfel decît ''katun'' iar „calul”, care în albaneza literară e ''kal(ë)'', devine spre Scutari un arhaic ''kval'', ca pentru a arăta dinadins că vine din ''caballus'' (exemple extrase din PISKO 1896). Tot așa, nu numai că pluralul de la ''kal(ë)'' este ''kuaj'', ca în românește „cai”, dar albanezul merge și el ''kaluar'', altfel zis „călare”, fiind atunci un ''kalorës'' : „călăreț”. Si, în sfîrșit, diminitivul de la ''kal(ë)'' este în albaneză ''kalush'', care a ajuns să desemneze în română acea bucată de lemn ce se înfundă în gura animalelor sau a oamenilor torturați.


Un sinonim cu fort este shumë, care corespunde românescului sumă: (din lat. summa). Ca si sumă în româna veche, shumë este în albaneză un adverb ce poate indica o cantitate, sau care înseamnă pur si simplu mult. Un personaj dintr-un roman al lui Kadare întrebat dacă dispune de multe hărți răspunde afirmativ: „shumë harta”. Sau:
Un sinonim cu ''fort'' este ''shumë'', care corespunde românescului „sumă”: (din lat. ''summa''). Ca si „sumă” în româna veche, ''shumë'' este în albaneză un adverb ce poate indica o cantitate, sau care înseamnă pur si simplu „mult”. Un personaj dintr-un roman al lui Kadare întrebat dacă dispune de multe hărți răspunde afirmativ: „shumë harta”. Sau:
 
''– Është shumë larg?'' / – „Este foarte departe?” <br/>
 
''– Besoj një orë me karrocë.'' / – „Cred că o oră cu căruța.”
„– Është shumë larg? / – Este foarte departe?
– Besoj një orë me karrocë. / – Cred că o oră cu căruța.”
(KADARE 1990, p. 43)
(KADARE 1990, p. 43)


Linia 171: Linia 169:
'''Eu unul/eu una'''
'''Eu unul/eu una'''


Unë este în albaneză pronumele pesonal de persoana întîia, eu. De aici, prin analogie, formula eu unul (eu ună), unde un termen valah întărește unul albanez, precum în ghiuj bătrîn, sau tot așa cum persoana întîia a verbului a avea, am, a fost calchiată după albanezul kam, eu am. Lingviștii au remarcat de mult forma aberantă a verbului a avea la persoana întîia singular, unde terminația -m nu se justifică decît prin analogie cu albaneza.
''Unë'' este în albaneză pronumele pesonal de persoana întîia, „eu”. De aici, prin analogie, formula ''eu unul'' (''eu una''), unde un termen valah întărește unul albanez, precum în „ghiuj bătrîn”, sau tot așa cum persoana întîia a verbului „a avea”, ''am'', a fost calchiată după albanezul ''kam'', „eu am”. Lingviștii au remarcat de mult forma aberantă a verbului a avea la persoana întîia singular, unde terminația '''''-m''''' nu se justifică decît prin analogie cu albaneza.




'''A canoni'''
'''A canoni'''


A canoni, sau a canuni, „a chinui”, pune de asemenea o problemă etimologică și istorică, întrucît, deși proveniența termenului e limpede, el venind dintr-un kanon sau kanun grecesc sau turcesc, e mai puțin limpede despre ce fel de canon, sau lege, ar putea fi vorba. E știut în schimb că viața albanezilor, în special a celor din nord, din Malësi, a fost reglementată din noaptea timpurilor și pînă în zilele noastre de celebrul Kanun, set de legi orale atribuite legendarului Lek Dukagjini. Importanța Kanun-ului pentru cultura albaneză este covîrșitoare, el acoperea toate aspectele vieții sociale (cf. MALCOLM 1998, pp. 17-19), dar mai ales regulile răzbunării, ale vendettei traditionale a albanezilor. Elementul fundamental al Kanun-ului, și odată cu el al întregului cod social al albanezilor, este besa, cuvîntul de onoare, a cărui încălcare atrage după sine moartea. Bessi era și numele unuia din cele mai importante triburi tracice. Besa a dat o serie de termeni derivati în albaneză, printre care besoj, a crede, ceea ce sugerează o explicație a unui vechi nume de familie românesc cum e Besoiu. Multe nume de persoană românești dintre cele mai vechi sînt fie explicabile prin albaneză (ex. Delia < delja, mioară, oiță), fie se întîlnesc în cronici care îi situează pe purtătorii acestor nume în Balcani, în zona Kosovo-ului de azi sau în Macedonia (cum este banalul nume macedonean Mirce/Mircea).
''A canoni'', sau ''a canuni'', „a chinui”, pune de asemenea o problemă etimologică și istorică, întrucît, deși proveniența termenului e limpede, el venind dintr-un ''kanon'' sau ''kanun'' grecesc sau turcesc, e mai puțin limpede despre ce fel de „canon”, sau „lege”, ar putea fi vorba. E știut în schimb că viața albanezilor, în special a celor din nord, din Malësi, a fost reglementată din noaptea timpurilor și pînă în zilele noastre de celebrul ''Kanun'', set de legi orale atribuite legendarului Lek Dukagjini. Importanța ''Kanun''-ului pentru cultura albaneză este covîrșitoare, el acoperea toate aspectele vieții sociale (cf. MALCOLM 1998, pp. 17-19), dar mai ales regulile răzbunării, ale vendettei traditionale a albanezilor. Elementul fundamental al ''Kanun''-ului, și odată cu el al întregului cod social al albanezilor, este ''besa'', cuvîntul de onoare, a cărui încălcare atrage după sine moartea. ''Bessi'' era și numele unuia din cele mai importante triburi tracice. ''Besa'' a dat o serie de termeni derivati în albaneză, printre care ''besoj'', „a crede”, ceea ce sugerează o explicație a unui vechi nume de familie românesc cum e Besoiu. Multe nume de persoană românești dintre cele mai vechi sînt fie explicabile prin albaneză (ex. ''Delia'' < ''delja'', „mioară, oiță”), fie se întîlnesc în cronici care îi situează pe purtătorii acestor nume în Balcani, în zona Kosovo-ului de azi sau în Macedonia (cum este banalul nume macedonean Mirce/Mircea).




Alte latinisme arhaice au dispărut din română, ele fiind în continuare uzuale în albaneză: acel a deșidera (a dori) în fața căruia se extazia Noica nu este altceva decît albanezul deshiroj. Un exercițiu de exegeză culturală dintre cele mai profitabile ar fi cel care ar consta în compararea sistematică a vocabularului „rostirii românești”, pus la punct de Noica pentru a dovedi specificitatea culturală și filozofică a graiului românesc (NOICA 1996), cu termenii corespondenți din albaneză. În bună parte, acest vocabular s-ar găsi îmbogățit cu perechi identice, începînd chiar cu acea prepoziție întru, alb.: ndër­ (tot de la intro). Spre deosebire de română, unde a învins prepoziția mai scurtă în, albaneza îl folosește și astăzi în mod curent pe acest ndër, spunînd de ex. ndër male: la munte, așa cum Neculce putea spune „fost-au bisericuțe de lemn întru acel delușor”. Pentru Noica, în asemenea cazuri „întru reușește să aducă o transfigurare” în limbă (NOICA 1996, p. 34) Pe lîngă această transfigurare, albanezul ndër mai aduce însă și o explicație fonetică plauzibilă adverbului derivat îndărăt, pe care dicționarele îl dau ca provenind dintr-un greoi și neatestat latinesc in-de-retro.
Alte latinisme arhaice au dispărut din română, ele fiind în continuare uzuale în albaneză: ''acel a deșidera'' („a dori”) în fața căruia se extazia Noica nu este altceva decît albanezul ''deshiroj''. Un exercițiu de exegeză culturală dintre cele mai profitabile ar fi cel care ar consta în compararea sistematică a vocabularului „rostirii românești”, pus la punct de Noica pentru a dovedi specificitatea culturală și filozofică a graiului românesc (NOICA 1996), cu termenii corespondenți din albaneză. În bună parte, acest vocabular s-ar găsi îmbogățit cu perechi identice, începînd chiar cu acea prepoziție „întru”, alb.: ''ndër­'' (tot de la ''intro''). Spre deosebire de română, unde a învins prepoziția mai scurtă ''în'', albaneza îl folosește și astăzi în mod curent pe acest ''ndër'', spunînd de ex. ''ndër male'': „la munte”, așa cum Neculce putea spune „fost-au bisericuțe de lemn întru acel delușor”. Pentru Noica, în asemenea cazuri „întru reușește să aducă o transfigurare” în limbă (NOICA 1996, p. 34) Pe lîngă această transfigurare, albanezul ''ndër'' mai aduce însă și o explicație fonetică plauzibilă adverbului derivat ''îndărăt'', pe care dicționarele îl dau ca provenind dintr-un greoi și neatestat latinesc ''in-de-retro''.




Rost, care dă chiar titlul cărții lui Noica (Rostirea românească) nu poate fi separat de albanezul rast, întrebuințat de multe ori în mod identic: siç është rasti: cum este rostul, cum e cazul; në rast luftë: în caz de luptă, dacă e rost de luptă; në rast nevoje: la un rost de nevoie, eventual, etc.
''Rost'', care dă chiar titlul cărții lui Noica (Rostirea românească) nu poate fi separat de albanezul ''rast'', întrebuințat de multe ori în mod identic: ''siç është rasti'': „cum este rostul, cum e cazul”; ''në rast luftë'': „în caz de luptă, dacă e rost de luptă”; ''në rast nevoje'': „la un rost de nevoie, eventual”, etc.




În temeiul codrului, era titlul unuia din capitolele Rostirii, în care Noica, exaltîndu-se asupra acestor trei cuvinte, îl amintea pe Heidegger, care spunea că atunci „cînd mergi prin pădure, mergi prin cuvîntul pădure” (NOICA 1996, p. 113). Temei, temelie, sînt grecisme prezente și în albaneză (themelí). Albanezul poate spune, dacă-i mulțumit de fundațiile casei, themel i shëndoshë/temelie sănătoasă. Cît despre kodër, kodra, sau kodrinë, ele s-au specializat în albaneză cu sensul de „colină”. Lucrul nu trebuie să suprindă. În multe limbi termenii pentru „munte”, „pădure”, uneori și „mal” sînt polisemantici, înainte de a ajunge să se specializeze într-unul sau altul din sensuri. Albanezul mal are, de pildă, astăzi sensul unic de „munte”, pe cînd „mal”, ca în „malul rîului”, se spune în albaneză breg, corespunzător slavonului bereg, dar și germanului Berg, munte. Latinescul tardiv paludem, din palus, mlaștină, a dat în română și în albaneză pădure/pyll (care a fost *pëdyll înainte de a se reduce, asa cum s-a întîmplat și cu*liber> lirë, etc.).
''În temeiul codrului'', era titlul unuia din capitolele Rostirii, în care Noica, exaltîndu-se asupra acestor trei cuvinte, îl amintea pe Heidegger, care spunea că atunci „cînd mergi prin pădure, mergi prin cuvîntul pădure” (NOICA 1996, p. 113). ''Temei, temelie'', sînt grecisme prezente și în albaneză (''themelí''). Albanezul poate spune, dacă-i mulțumit de fundațiile casei, ''themel i shëndoshë''/„temelie sănătoasă”. Cît despre ''kodër'', ''kodra'', sau ''kodrinë'', ele s-au specializat în albaneză cu sensul de „colină”. Lucrul nu trebuie să suprindă. În multe limbi termenii pentru „munte”, „pădure”, uneori și „mal” sînt polisemantici, înainte de a ajunge să se specializeze într-unul sau altul din sensuri. Albanezul mal are, de pildă, astăzi sensul unic de „munte”, pe cînd „mal”, ca în „malul rîului”, se spune în albaneză ''breg'', corespunzător slavonului ''bereg'', dar și germanului ''Berg'', „munte”. Latinescul tardiv ''paludem'', din ''palus'', „mlaștină”, a dat în română și în albaneză „pădure”/''pyll'' (care a fost ''*pëdyll'' înainte de a se reduce, asa cum s-a întîmplat și cu ''*liber'' > ''lirë'', etc.).


Desigur, ceea ce poate surprinde în primul rînd este faptul că majoritatea termenilor comuni românei și albanezei nu provin din viața păstorească, așa cum ne-am fi putut aștepta, ci din cotidianul țăranilor, fie de la cîmpie, fie de la munte. Asta ne trimite, încă odată, la conviețuirea, nerecunoscută de lingviști, a celor două popoare.
Desigur, ceea ce poate surprinde în primul rînd este faptul că majoritatea termenilor comuni românei și albanezei nu provin din viața păstorească, așa cum ne-am fi putut aștepta, ci din cotidianul țăranilor, fie de la cîmpie, fie de la munte. Asta ne trimite, încă odată, la conviețuirea, nerecunoscută de lingviști, a celor două popoare.




Întreaga terminologie românească a nunții este moștenită direct, sau se explică prin albaneză, chiar și atunci cînd termenilor li se poate trasa o origine latină: krushk=cuscru; nun=nun, naș; nunë= nună; mire vine dintr-o expresie care conținea albanezul mirë=bun,de unde mir-easă, cu aceeași feminizare românească a unui termen albaneză pe care o întîlnim, dialectal, în boreasă (femeie), de la alb. burrë=om, bărbat; martuar=a mărita; kurorë=cunună (dialectul tosc al albanezei a cunoscut rotacismul).
Întreaga terminologie românească a nunții este moștenită direct, sau se explică prin albaneză, chiar și atunci cînd termenilor li se poate trasa o origine latină: ''krushk'' = „cuscru”; ''nun'' = „nun, naș”; ''nunë''= „nună”; mire vine dintr-o expresie care conținea albanezul ''mirë'' = „bun”, de unde „mir-easă”, cu aceeași feminizare românească a unui termen albaneză pe care o întîlnim, dialectal, în ''boreasă'' („femeie”), de la alb. ''burrë'' = „om, bărbat”; ''martuar'' = „a mărita”; ''kurorë'' = „cunună” (dialectul tosc al albanezei a cunoscut rotacismul).




Tot așa, o serie înreagă de termeni de rudenie apropiată sînt comuni celor două limbi, nu numai binecunoscutul tatë, existent și în slava macedoneană, dar și unii care au dispărut în româna modernă, cum e ëma, literalmente mama cuiva, „mama lui”, pe care îl regăsim la Miron Costin: „Costantin-vodă cu îmă-sa și cu frații săi”. Semnificația altor termeni a fost, în mod straniu, inversată în albaneză: motër, motra a devenit „soră”, iar fëmije este un copil, de orice sex. Interesantă este și permutarea culorilor: verdhë=galben, pe cînd gjelbër=verde. De aici, expresia –inexplicabilă în română– care constă în a spune despre o persoană palidă, bolnavă sau speriată, că e „verde la față”, altfel zis... galbenă! Nu e altceva decît un calc din albaneză, în care bëhem dyllë i verdhë nga frika, este „a se face galben ca ceara de frică”.
Tot așa, o serie întreagă de termeni de rudenie apropiată sînt comuni celor două limbi, nu numai binecunoscutul ''tatë'', existent și în slava macedoneană, dar și unii care au dispărut în româna modernă, cum e ''ëma'', literalmente mama cuiva, „mama lui”, pe care îl regăsim la Miron Costin: „Costantin-vodă cu îmă-sa și cu frații săi”. Semnificația altor termeni a fost, în mod straniu, inversată în albaneză: ''motër'', ''motra'' a devenit „soră”, iar ''fëmije'' este un copil, de orice sex. Interesantă este și permutarea culorilor: ''verdhë'' = „galben”, pe cînd ''gjelbër'' = „verde”. De aici, expresia – inexplicabilă în română – care constă în a spune despre o persoană palidă, bolnavă sau speriată, că e „verde la față”, altfel zis... ''galbenă''! Nu e altceva decît un calc din albaneză, în care ''bëhem dyllë i verdhë nga frika'', este „a se face galben ca ceara de frică”.




'''Gata, a fi gata, a găti'''
'''Gata, a fi gata, a găti'''


Albaneza are adjectivul gati, care, ca și corespondentul său român, este invariabil. Gati se mai foloseste și în expresii precum: „eram gata să cad”/gati sa s’rashë. Gatis este a (se)găti, a împodobi. Gatitu! e ordinul care se dă în armată soldaților și care corespunde lui drepți! Ideea este, desigur, că ei sînt gata, sînt gătiți. Gatim e în albaneză bucătăria, pentru că acolo se gătește. Bucătărie, la rîndul ei, pe care dicționarele îl dau ca fiind legat de un ipotetic latinesc *buccata, derivat secund din bucca, gură, pare mai degrabă de nedespărțit de albanezul bukë, pîine. Acesta din urmă este de altfel atestat încă din antichitate, în celebra istorie a lui Herodot în care copiii păstrați într-o izolare totală sfîrșesc prin a pronunța în mod natural cuvîntul frigian pentru pîine: bek-os. De la bukë, printr-un sufix de agent comun românei și albanezei, -tar, se formează în mod natural *bukëtar, așa cum de la peshk, pește, avem în albaneză peshkatar, pescar. Ca un argument în plus, brutarul este numit astăzi în albaneză bukëpjekës, cel care coace pîinea. Dar, termenul însuși de brutar are o etimologie albaneză. Lingviștii români îl elucidează ca provenind din termenul regional brut, puțin folosit, cu sensul de „pîine neagră”. Atît brut, cît și brutar, trimit însă la o serie de termeni albanezi legați de fabricarea pîinii, cum e mbrujtje, operatiunea prin care se frămîntă coca pe vatră.
Albaneza are adjectivul ''gati'', care, ca și corespondentul său român, este invariabil. ''Gati'' se mai foloseste și în expresii precum: „eram gata să cad”/''gati sa s’rashë''. ''Gatis'' este „a (se)găti, a împodobi”. ''Gatitu!'' e ordinul care se dă în armată soldaților și care corespunde lui „drepți!Ideea este, desigur, că ei sînt gata, sînt gătiți. ''Gatim'' e în albaneză bucătăria, pentru că acolo se „gătește”. „Bucătărie”, la rîndul ei, pe care dicționarele îl dau ca fiind legat de un ipotetic latinesc ''*buccata'', derivat secund din ''bucca'', „gură”, pare mai degrabă de nedespărțit de albanezul ''bukë'', „pîine”. Acesta din urmă este de altfel atestat încă din antichitate, în celebra istorie a lui Herodot în care copiii păstrați într-o izolare totală sfîrșesc prin a pronunța în mod natural cuvîntul frigian pentru pîine: ''bek-os''. De la ''bukë'', printr-un sufix de agent comun românei și albanezei, '''''-tar''''', se formează în mod natural ''*bukëtar'', așa cum de la ''peshk'', „pește”, avem în albaneză ''peshkatar'', „pescar”. Ca un argument în plus, „brutarul” este numit astăzi în albaneză ''bukëpjekës'', „cel care coace pîinea”. Dar, termenul însuși de ''brutar'' are o etimologie albaneză. Lingviștii români îl elucidează ca provenind din termenul regional ''brut'', puțin folosit, cu sensul de „pîine neagră”. Atît ''brut'', cît și ''brutar'', trimit însă la o serie de termeni albanezi legați de fabricarea pîinii, cum e ''mbrujtje'', operatiunea prin care se frămîntă coca pe vatră.




'''Vatră'''
'''Vatră'''


Sigur, se poate pune retoric întrebarea, cum o făcea Graur (citat in RUSSU 1970, p. 80), „cînd ne-au fost oare albanezii superiori ca să luăm de la ei termeni de civilizație precum vatră, moș, etc.”? În realitate, vatră, care există în română, albaneză și în multe limbi slave, ce l-au împrumutat de la păstorii semi-nomazi aromâni, este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul său actual. Rădăcina termenului a fost identificată de mult de lingvisti: vatër, vatra, de la răd. *ater, foc, v. avest. atar foc, lat. *ater, negru, osetă (limbă iraniană din Caucaz) art, foc. Ceea ce este inexplicabil în varianta balcanică a rădăcinii este proteza consonantică inițială -v. Stim însă că procedeul de a adăuga un v- protetic initial rădăcinilor unor termeni arhaici moșteniți care încep cu vocală este un procedeu propriu limbii albaneze. Sînt afectate în primul rînd multe cuvinte provenite din acel vechi fond lexical pe care putem, provizoriu, să-l botezăm ilir, și care este limpede indo-european. Ex.: vesh, ureche, de la răd. *aus-, întîlnită în latină în aus-cultare, prus. ausins, urechi, lit. ausìs, let. àuss, ureche. Dar, procedeul a fost aplicat și unor termeni latini vocală initială, care primesc la rîndul lor în albaneză proteza v-: verbër, orb, cu derivatele verboj, a orbi și verbërí, orbire; vepër, vepra, operă, creație; gheg vorfën= orfan (tosc varfërë); vadís, a uda. Îl putem adăuga aici și pe oare, a cărui etimologie acceptată îl face să provină din lat. volet, dar care corespunde exact alb. vallë, așa după cum operă îi corespunde lui vepër, iar orb lui verbër. Nimic asemănător acestei proteze consonantice inițiale nu există în celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care vatër, vatra, nu poate fi decît un termen albanez, împrumutat de limbile vecine: româna, macedoneana, sîrba, etc. Evolutia de la *ater la vatër, vatra nu a putut avea loc decît în albaneză.
Sigur, se poate pune retoric întrebarea, cum o făcea Graur (citat in RUSSU 1970, p. 80), „cînd ne-au fost oare albanezii superiori ca să luăm de la ei termeni de civilizație precum vatră, moș, etc.”? În realitate, ''vatră'', care există în română, albaneză și în multe limbi slave, ce l-au împrumutat de la păstorii semi-nomazi aromâni, este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul său actual. Rădăcina termenului a fost identificată de mult de lingvisti: ''vatër'', ''vatra'', de la răd. ''*ater'', „foc”, v. avest. „atar foc”, lat. ''*ater'', „negru”, osetă (limbă iraniană din Caucaz) ''art'', „foc”. Ceea ce este inexplicabil în varianta balcanică a rădăcinii este proteza consonantică inițială '''''-v'''''. Știm însă că procedeul de a adăuga un v- protetic initial rădăcinilor unor termeni arhaici moșteniți care încep cu vocală este un procedeu propriu limbii albaneze. Sînt afectate în primul rînd multe cuvinte provenite din acel vechi fond lexical pe care putem, provizoriu, să-l botezăm ilir, și care este limpede indo-european. Ex.: ''vesh'', „ureche”, de la răd. ''*aus-'', întîlnită în latină în ''aus-cultare'', prus. ''ausins'', „urechi”, lit. ''ausìs'', let. ''àuss'', „ureche”. Dar, procedeul a fost aplicat și unor termeni latini vocală initială, care primesc la rîndul lor în albaneză proteza '''''v-''''': ''verbër'', „orb”, cu derivatele ''verboj'', „a orbi” și ''verbërí'', „orbire”; ''vepër, vepra'', „operă, creație”; gheg ''vorfën'' = „orfan” (tosc ''varfërë''); ''vadís'', „a uda”. Îl putem adăuga aici și pe ''oare'', a cărui etimologie acceptată îl face să provină din lat. volet, dar care corespunde exact alb. ''vallë'', așa după cum operă îi corespunde lui ''vepër'', iar „orb” lui ''verbër''. Nimic asemănător acestei proteze consonantice inițiale nu există în celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care ''vatër'', ''vatra'', nu poate fi decît un termen albanez, împrumutat de limbile vecine: româna, macedoneana, sîrba, etc. Evolutia de la ''*ater'' la ''vatër'', ''vatra'' nu a putut avea loc decît în albaneză.




Rezumînd cele de mai sus, vedem că, parafrazîndu-l pe Călinescu, care în Istoria literaturii române oferea dovezi lexicale ale latinității limbii române, putem foarte bine să înlocuim pur și simplu, în textul lui Călinescu, termenii românesti prin cei albanezi corespunzători: „Albanezul crede în engjëllj, în zana, și a fost botezat de prift. El nu e pagán, căci vede, deasupra lui, pe qiell...etc., etc. El merge la pyll (pădure), la mal (munte), la shesh, kaluar (călare) pe kalë.”(CăLINESCU 1988, p. 8) Ca să nu mai vorbim de faptul că nu am luat aici în considerare decît vocabularul de bază al albanezei literare. E greu de spus ce surprize ne va putea rezerva studierea termenilor dialectali, a arhaismelor, sau a etimologiei albaneze. Totuși, pînă și o analiză sumară ne arată că instituții și concepte atît de importante cum sînt cuvînt, stăpîn, vatră se explică, chiar atunci cînd sînt moștenite din latină (cuvînt), sau din fondul comun indo-european (vatră), numai prin intermediul limbii albaneze și numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi.
Rezumînd cele de mai sus, vedem că, parafrazîndu-l pe Călinescu, care în Istoria literaturii române oferea dovezi lexicale ale latinității limbii române, putem foarte bine să înlocuim pur și simplu, în textul lui Călinescu, termenii românesti prin cei albanezi corespunzători: „Albanezul crede în ''engjëllj'', în ''zana'', și a fost botezat de ''prift''. El nu e ''pagán'', căci vede, deasupra lui, pe ''qiell''...etc., etc. El merge la ''pyll'' (pădure), la ''mal'' (munte), la ''shesh'', ''kaluar'' (călare) pe ''kalë''.”(CăLINESCU 1988, p. 8) Ca să nu mai vorbim de faptul că nu am luat aici în considerare decît vocabularul de bază al albanezei literare. E greu de spus ce surprize ne va putea rezerva studierea termenilor dialectali, a arhaismelor, sau a etimologiei albaneze. Totuși, pînă și o analiză sumară ne arată că instituții și concepte atît de importante cum sînt ''cuvînt'', ''stăpîn'', ''vatră'' se explică, chiar atunci cînd sînt moștenite din latină (''cuvînt''), sau din fondul comun indo-european (''vatră''), numai prin intermediul limbii albaneze și numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi.