Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Dezbateri/Dan Alexe - Despre legăturile românei cu albaneza”

Sari la navigare Sari la căutare
m
m
Linia 1: Linia 1:
'''un studiu de Dan Alexe'''
Româna se înrudește cu albaneza într-o măsură mult mai mare decît o acceptă tradițional lingvistica și istoriografia din România. Ceea ce nu s-a spus încă pînă acum este că fondul latin al celor două limbi, la origine surori, este identic și că procesul latinizării lor a fost simultan, urmînd același mecanism.
Româna se înrudește cu albaneza într-o măsură mult mai mare decît o acceptă tradițional lingvistica și istoriografia din România. Ceea ce nu s-a spus încă pînă acum este că fondul latin al celor două limbi, la origine surori, este identic și că procesul latinizării lor a fost simultan, urmînd același mecanism.


Linia 35: Linia 37:




Discuția, de un secol și jumătate încoace, este foarte aprigă între filologii români, care pînă acum nu au văzut, sau nu au vrut să vadă aceea că pe lîngă toate trăsăturile comune binecunoscute, și pe care lingvistica românească încearcă în general să le minimalizeze, cele două limbi, româna și albaneza, mai sînt unite și prin fondul lor latin comun. De exemplu, în capitolul „Cuvinte romanice comune albanezei și românei”(RUSSU 1970), I.I. Russu grupează (urmîndu-l aici pe H. Mihăescu) aceste „cuvinte comune” în patru categorii, dintre care prima, cea mai importantă, cea care conține cuvintele latine păstrate atît în albaneză cît și în română, se reduce pentru el la 270 de termeni, care sînt, cu excepția lui ''aer'', ''aur'' și ''argint'', nu dintre cei mai uzuali. Mai mult, din dorința de a dovedi că asemănările lexicale româno-albaneze se pot datora fondului-comun traco-ilir și că nu e nevoie să se presupună un contact geografic recent sau îndepărtat între vorbitorii celor două limbi, Russu prezintă și o listă de termeni „autohtoni în română dar care lipsesc în albaneză” (RUSSU 1970, p. 101), termeni din care în realitate o bună parte se explică imediat prin albaneză, pe cînd alții prezintă asemănări evidente cu termeni similari din această limbă, chiar dacă diferențele în fonetism au nevoie de unele explicații. Pe deasupra, unii termeni sînt prezenți în mod abuziv în această listă, de ex. ''barză'' sau ''mire'', a căror origine albaneză este neîndoielnică. Alte cuvinte au un corespondent imediat în albaneză: ''zăr'', ''zară'', ''căciulă'', iar alții, „fără etimologie”, precum ''bordei'', se explică de îndată: ''borde'' = gaură în albaneză. La fel de sistematic, Russu reduce numărul termenilor autohtoni comuni românei și albanezei la „vreo 70, poate maximum 72” (RUSSU 1970, p. 103; printre aceste cuvinte Russu include și căciulă, prezentat de el mai înainte ca inexistent în albaneză, iar pe de altă parte el nu-l include aici pe a flutura, termen pur albanez. Cf.: ''Me fluturue në t’shkëlqyeshmet naltësina''/„Să zbor pe minunatele înălțimi.” Esad Mekuli în PODRIMJA și HAMITI 1979)
Discuția, de un secol și jumătate încoace, este foarte aprigă între filologii români, care pînă acum nu au văzut, sau nu au vrut să vadă aceea că pe lîngă toate trăsăturile comune binecunoscute, și pe care lingvistica românească încearcă în general să le minimalizeze, cele două limbi, româna și albaneza, mai sînt unite și prin fondul lor latin comun. De exemplu, în capitolul „Cuvinte romanice comune albanezei și românei”(RUSSU 1970), I.I. Russu grupează (urmîndu-l aici pe H. Mihăescu) aceste „cuvinte comune” în patru categorii, dintre care prima, cea mai importantă, cea care conține cuvintele latine păstrate atît în albaneză cît și în română, se reduce pentru el la 270 de termeni, care sînt, cu excepția lui ''aer'', ''aur'' și ''argint'', nu dintre cei mai uzuali. Mai mult, din dorința de a dovedi că asemănările lexicale româno-albaneze se pot datora fondului-comun traco-ilir și că nu e nevoie să se presupună un contact geografic recent sau îndepărtat între vorbitorii celor două limbi, Russu prezintă și o listă de termeni „autohtoni în română dar care lipsesc în albaneză” (RUSSU 1970, p. 101), termeni din care în realitate o bună parte se explică imediat prin albaneză, pe cînd alții prezintă asemănări evidente cu termeni similari din această limbă, chiar dacă diferențele în fonetism au nevoie de unele explicații. Pe deasupra, unii termeni sînt prezenți în mod abuziv în această listă, de ex. ''barză'' sau ''mire'', a căror origine albaneză este neîndoielnică. Alte cuvinte au un corespondent imediat în albaneză: ''zăr'', ''zară'', ''căciulă'', iar alții, „fără etimologie”, precum ''bordei'', se explică de îndată: ''borde'' = „gaură” în albaneză. La fel de sistematic, Russu reduce numărul termenilor autohtoni comuni românei și albanezei la „vreo 70, poate maximum 72” (RUSSU 1970, p. 103; printre aceste cuvinte Russu include și căciulă, prezentat de el mai înainte ca inexistent în albaneză, iar pe de altă parte el nu-l include aici pe a flutura, termen pur albanez. Cf.: ''Me fluturue në t’shkëlqyeshmet naltësina''/„Să zbor pe minunatele înălțimi.” Esad Mekuli în PODRIMJA și HAMITI 1979)




Linia 43: Linia 45:
'''Concordanțele fonologice'''
'''Concordanțele fonologice'''


Exemplele pe care le voi prezenta sînt schematice, sumare, în limitele acestui articol. După o ruptură geografică și culturală greu de situat în istorie, cele două limbi au urmat o evoluție fonetică divergentă, evoluție care amintește ceea ce s-a întîmplat în spațiul iberic, unde s-a ajuns la formarea spaniolei și portughezei, distinse fonetic de exemplu prin apariția unui ''ș'' în portugheză înainte de ''t'' sau ''p'', sau în poziție finală, față de ''s'' în spaniolă. Un fenomen similar distinge albaneza de româna, unde în tot fondul vechi latin al celor două limbi există o corespondență automată '''''sh''''' (''ș'') albanez – '''''s''''' românesc, precum în ''shigjetë'': „săgeată”; ''shkallë'': „scară”; ''shëndét'': „sănătate”; ''short'': „soartă”; ''shtrat'': „strat”; ''ngushtë'': „îngust”; ''trisht'': „trist”; ''kreshtë'': „creastă”, etc.
Exemplele pe care le voi prezenta sînt schematice, sumare, în limitele acestui articol. După o ruptură geografică și culturală greu de situat în istorie, cele două limbi au urmat o evoluție fonetică divergentă, evoluție care amintește ceea ce s-a întîmplat în spațiul iberic, unde s-a ajuns la formarea spaniolei și portughezei, distinse fonetic de exemplu prin apariția unui '''''ș''''' în portugheză înainte de '''''t''''' sau '''''p''''', sau în poziție finală, față de '''''s''''' în spaniolă. Un fenomen similar distinge albaneza de româna, unde în tot fondul vechi latin al celor două limbi există o corespondență automată '''''sh''''' (''ș'') albanez – '''''s''''' românesc, precum în ''shigjetë'': „săgeată”; ''shkallë'': „scară”; ''shëndét'': „sănătate”; ''short'': „soartă”; ''shtrat'': „strat”; ''ngushtë'': „îngust”; ''trisht'': „trist”; ''kreshtë'': „creastă”, etc.




În notarea grafică – pur convențională și relativ recentă – a limbii albaneze, '''''ë''''' reprezintă un ''ă'' sau un ''î'', atît în termenii derivați din latină: ''armë'': armă; ''pulpë'': pulpă; ''turmë'': turmă, cît și în termeni autohtoni, tradițional de etimologie necunoscută ''pungë'': pungă. Substantivele feminine care se termină în '''''ë/ă''''' îl înlocuiesc cu articolul hotărît -a: arma: arma; pulpa: pulpa; qafa: ceafa. q reprezintă aproximativ un ci- românesc, cum putem auzi în „cireadă”: ''qepë'': „ceapă” (diftongarea română a intervenit recent, după venirea slavilor; așa se face că slavonismul ''pola'' dă ''polë'' in alb., dar ''poală'' în rom., la fel ca în latinismele care o vreme au trebuit să se pronunțe identic, dar care în română au cunoscut aceeași diftongare: ''pemë'': „poamă”, etc.; ''pemë'' desemnează însă, în același timp, și pomul, arborele fructifer, fiind simultan „pom” și „poamă”: ''Një pemë e shëndoshë jep fruta të mira''./Un pom sănătos dă fructe bune. (Matei 7: 17)). Unui '''''-p-''''' latinesc prezent în interiorul cuvîntului într-un grup consonantic îi corespunde '''''-p-''''' în română și '''''-f-''''' în albaneză: ''luftë'': „luptă”; ''luftëtar'': „luptător”; ''kofshë'': „coapsă”. '''''LL''''' este un ''l'' dur, care în fondul lexical latin cel mai arhaic corespunde unui ''r'' românesc (''qjell'': „cer”; ''fill'': „fir”, albaneza fiind aici mai apropiată lexical de latină decît româna).
În notarea grafică – pur convențională și relativ recentă – a limbii albaneze, '''''ë''''' reprezintă un ''ă'' sau un ''î'', atît în termenii derivați din latină: ''armë'': „armă”; ''pulpë'': „pulpă”; ''turmë'': „turmă”, cît și în termeni autohtoni, tradițional de etimologie necunoscută ''pungë'': „pungă”. Substantivele feminine care se termină în '''''ë/ă''''' îl înlocuiesc cu articolul hotărît '''''-a''''': ''arma'': „arma”; ''pulpa'': „pulpa”; ''qafa'': „ceafa”. '''''q''''' reprezintă aproximativ un '''''ci-''''' românesc, cum putem auzi în „cireadă”: ''qepë'': „ceapă” (diftongarea română a intervenit recent, după venirea slavilor; așa se face că slavonismul ''pola'' dă ''polë'' in alb., dar ''poală'' în rom., la fel ca în latinismele care o vreme au trebuit să se pronunțe identic, dar care în română au cunoscut aceeași diftongare: ''pemë'': „poamă”, etc.; ''pemë'' desemnează însă, în același timp, și pomul, arborele fructifer, fiind simultan „pom” și „poamă”: ''Një pemë e shëndoshë jep fruta të mira''./Un pom sănătos dă fructe bune. (Matei 7: 17)). Unui '''''-p-''''' latinesc prezent în interiorul cuvîntului într-un grup consonantic îi corespunde '''''-p-''''' în română și '''''-f-''''' în albaneză: ''luftë'': „luptă”; ''luftëtar'': „luptător”; ''kofshë'': „coapsă”. '''''LL''''' este un ''l'' dur, care în fondul lexical latin cel mai arhaic corespunde unui ''r'' românesc (''qjell'': „cer”; ''fill'': „fir”, albaneza fiind aici mai apropiată lexical de latină decît româna).