Vizualizare sursă pentru „Articol/Dezbateri/Victor Celac - Despre vechimea și originea cuvântului «da» în limba română”

[[Fișier:Victor Celac.jpg|miniatura|alt=Victor Celac|Victor Celac]]

Articol de '''Victor Celac''' (Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, București)


În ''Dicționarul etimologic al limbii române'' (DELR), la care se lucrează în prezent la Institutul de Lingvistică din București,<ref name="ftn1">Începând cu anul 2011 au fost elaborate și publicate volumele pentru literele A–D. Conținutul acestor volume este disponibil și pe Internet (https://delr.lingv.ro/), cu actualizări, completări punctuale față de volumele tipărite.</ref> particula afirmativă ''da ''este însoțită de indicația succintă privind prima, cea mai veche atestare cunoscută: 1810–1819, în operele scriitorului muntean Iancu Văcărescu (1792–1863). În legătură cu originea lui ''da'', se spune că este un împrumut recent din bulgară, eventual și din rusă, și că nu poate fi un împrumut vechi slav (cu toate că, anterior, unii dintre cei mai importanți lingviști români au susținut această opinie).<ref name="ftn2">''Da'' în română nu poate fi împrumut vechi slav, fie și numai pentru că nici în slava veche, și nici în bulgara veche, în rusa veche etc. nu a existat un ''da'' afirmativ, care să poată reprezenta originea pentru presupusul vechi românesc ''da. ''Dimpotrivă, în conformitate cu specialiștii și cu lucrările de referință ale respectivelor limbi slave, ''da ''afirmativ este un element relativ recent în limbile slave unde acesta există. La rândul său, acest ''da'' afirmativ își are originea în mai vechea particulă ''da'', care avea altă funcție: era morfem al modului conjunctiv (cf. formula arhaizantă din rusă: ''da budet svet ''„să fie lumină!).</ref>


Indicația din DELR privind cea mai veche atestare înseamnă în mod ''logic'' și ''necesar'' că autorii dicționarului, deși au utilizat toate mijloacele disponibile de documentare (corpusuri românești digitale, dicționare istorice etc. etc.), nu au identificat utilizări ale acestei particule afirmative înainte de 1810, în texte în limba română. În același timp, faptul că scriitorul Iancu Văcărescu este menționat în DELR ca „pionier”, ca primul la care a fost reperat cuvântul ''da'' (în poezii datate 1810–1819), nu trebuie văzut ca o achiziție bătută definitiv în cuie. Informația din DELR, privind atestarea cea mai veche pentru ''da'', presupune relativizarea cu o formulă precum „to the best of our knowledge”, adică „acesta este stadiul cunoștințelor noastre actuale”. Oricine poate indica o atestare mai veche este binevenit!<ref name="ftn3">Evident, nu mă refer la omonime cu alte sensuri („Da’ tu ce faci?” – aici avem o formă scurtată a conjuncției ''dar'', nu particula afirmativă ''da''), și nici la personaje din Evul Mediu, din scrieri ficționale, pe care scriitori din perioada modernă le fac să vorbească folosind ''da'' afirmativ, cum ar fi romanele lui Mihail Sadoveanu, cu acțiunea în perioada lui Ștefan cel Mare, sau Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu („Tu ești Mircea? – Da-mpărate!”).</ref>


Iată unul din cele câteva contexte din poeziile lui Iancu Văcărescu: „Să ne iubim! Da! Doamna mea...”. Precizez totodată că ''da ''afirmativ nu fost reperat la alți cărturari din neamul Văcăreștilor: Alecu Văcărescu, Ienăchiță Văcărescu (tatăl, respectiv, bunicul lui Iancu), așadar, apariția lui ''da'' la Iancu Văcărescu trebuie privită în mod necesar ca o inovație în limba epocii.


În general, se consideră că elementele care ocupă un loc central în vocabularul unei limbi au o mare stabilitate și că, în consecință, sunt foarte vechi. Invers, despre multe cuvinte marginale, rare, se poate aprecia că sunt recente în limbă. Aceste aprecieri sunt adevărate adesea, dar nu întotdeauna. Există și cuvinte rare, puțin folosite în prezent, care sunt totodată străvechi, și invers, cuvinte ultra-cunoscute și general folosite în limba actuală, și totodată relativ recente. Cuvântul ''da'' prezintă un asemenea caz de „lipsă de corelare”: chiar dacă este foarte bine implantat în limba română modernă, el are o vechime de doar 200 de ani. În perioadele anterioare, vorbitorii aveau alte cuvinte pentru a răspunde afirmativ la o întrebare. În limba veche a circulat cuvântul ''așa'' ca echivalent și „precursor” al lui ''da''. De exemplu, în cunoscuta Biblie de la 1688: „Să fie cuvântul vostru: Așa, așa; Nu, nu”, în comparație cu versiunile moderne: „Cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu” (Matei 5:37). Alt exemplu, dintr-o traducere din franceză, făcută de moldoveanul Alexandru Beldiman, în 1803: „Madama îți este soră? – Așă, dintr-al meu păcat” (Madame est votre sœur ? – Oui...). La Petru Maior și alți scriitori ardeleni, din jurul anului 1800, nu apare deloc ''da''<nowiki>; apare însă </nowiki>''așa ''ca particulă afirmativă, ocazional. A mai fost folosit ''dar, dară'' cu sensul ''da'', începând cu 1794; de exemplu, într-o veche traducere din franceză din perioada respectivă: „Toți cei mari le poartă astfel? – Dară, domnule” (= Oui, Monsieur). 


În graiurile românești din prezent și-a făcut loc particula ''da'', prin influența limbii literare. Altfel, tradițional, în graiurile din Moldova se spune ''bine, este'', pentru a răspunde afirmativ. În graiurile din Transilvania: ''bine, ie, așa/așă'' etc. În dialectul aromân, în ramurile aflate în nordul Greciei, este folosită particula ''nă'', împrumut recent din gr. ναι; în alte ramuri se folosesc ocazional ''ghini'' [= bine], ''ie'', pentru a răspunde afirmativ. 


La o privire superficială, ''da'' pare simetric din toate punctele de vedere în raport cu particula cu sens opus, ''nu. ''Dar aceasta este doar o iluzie indusă de larga utilizare în limba română modernă a lui ''da. ''În realitate, prin vechime, prin statutul etimologic, prin valorile lor funcționale,'' da'' și ''nu'' se află în situații foarte diferite. ''Nu ''este moștenit din latină, există practic de când există și limba română. O frază cu conținut negativ trebuie să conțină un ''nu'' („Nu e frumos... Nu e departe...”). O frază cu conținut pozitiv sau afirmativ nu are nevoie de o particulă afirmativă („E frumos... E departe...”). Pentru a răspunde negativ la o întrebare, trebuie să folosim cvasi-obligatoriu cuvântul ''nu'', fie singur, fie împreună cu un verb etc. („Vrei? – Nu!... Nu vreau!”). În schimb, pentru a răspunde afirmativ, nu este obligatoriu să-l folosim pe ''da'' („Vrei? – Da!... Da, vreau!”, dar merge foarte bine și „Vreau!” – doar verbul, fără vreo particulă afirmativă. Sau: „Ai mâncat? – Am mâncat!”, „Ai fost la primărie? – Am fost!”, etc.). 


Dacă ne uităm la diferite alte limbi din jurul nostru, vedem o mare diversitate, în sensul că limbile dispun de cuvinte afirmative fără legătură unul cu altul, ca origine (și ca formă): francez ''oui'', italian ''si'', englez ''yes'', maghiar ''igen'', în rusă și alte limbi slave ''da'', dar în poloneză și ucraineană, ''tak''. În schimb, particula negativă ''nu'' prezintă o stabilitate cu adevărat remarcabilă, având corespondente înrudite etimologic (și mai mult sau mai puțin similare ca formă), în majoritatea acestor limbi, și în multe alte.


Privind circulația particulei ''da'' în română, ea a pătruns inițial în vorbirea oamenilor simpli din Muntenia și din Oltenia, poate chiar înainte de 1800 – ca element „bazilectal”, prin contactul nemijlocit al românilor cu grupurile de populație de origine bulgară, care se instalau în nordul Dunării (bejenari, adică imigranți). (Nicidecum nu ca element introdus de oameni culți, cărturari, traducători – aceasta este o altă categorie de împrumuturi lexicale). În primele decenii ale secolului al 19-lea, ''da'' a pătruns în textele literare ale unor scriitori munteni (primul fiind Iancu Văcărescu). Până pe la 1860, a circulat aproape exclusiv în limba literară din Muntenia (la Ion Heliade Rădulescu, Ioan Negulici, Simion Marcovici și alți scriitori). Răspândirea lui ''da'', ca element al limbii comune, folosit de scriitori și de publicul larg din toate celelalte provincii românești (Moldova, Transilvania), se produce abia începând de prin jurul anului 1860, datorită presei periodice, publicațiilor literare, traducerilor. De exemplu, dintre scriitorii moldoveni, Constantin Negruzzi (1808–1868) și Mihail Kogălniceanu (1817–1891) sunt primii la care am reperat particula ''da''. Și se vede clar că, la acești scriitori moldoveni este vorba de o inovație, pentru că în textele lor mai timpurii apar alte particule afirmative, iar ''da'' începe să fie folosit de cei doi scriitori moldoveni mai frecvent abia după 1850–1860.


Așadar, biografia particulei afirmative în română este perfect sincronizată cu amplul proces de construire a statului român modern și de unificare și standardizare a limbii naționale. Acest caz este totodată o foarte bună ilustrare a dinamicii limbii, guvernată permanent de apariția unor noi necesități expresive ale vorbitorilor. Mobilitatea care se produce astfel caracterizează nu doar terminologiile mai mult sau mai puțin marginale, speciale etc., ci și unele elemente care ocupă un loc absolut central în lexicul limbii. Cu alte cuvinte: ''unele lucruri par a fi foarte vechi și chiar așa și sunt; altele, care par a fi la fel de vechi, sunt, în realitate, mult mai recente!''


PS. Am publicat două studii de specialitate despre particula afirmativă ''da'' în română, unde am discutat toate aspectele legate de această temă. Aici pot fi găsite numeroase precizări, detalii, informații și ipoteze suplimentare:
# [https://www.academia.edu/100041748/Celac_Victor_2023_Originea_%C5%9Fi_etapele_fix%C4%83rii_%C3%AEn_rom%C3%A2n%C4%83_a_vocabulei_de_afirma%C5%A3ie_da_Rolul_traducerilor_din_perioada_de_modernizare_a_limbii_rom%C3%A2ne_1780_1860_ „Originea și etapele fixării în română a vocabulei de afirmație ''da''. Rolul traducerilor din perioada de modernizare a limbii române (1780–1860)”] (2023). Versiune în engleză:  „The origin of the Romanian vocable ''da'' ‘yes’, and the stages of its implantation in the language. The role of translations into Romanian in its modernization period (1780–1860)” (2022)
# [https://www.academia.edu/126615699/Celac_Victor_Despre_vechimea_zicalei_Vod%C4%83_da_%C8%99i_H%C3%A2ncu_ba_%C3%AEn_rom%C3%A2n%C4%83_ „Despre vechimea zicalei «Vodă da și Hâncu ba în română»”] (2023)

===Referințe===
----
<references/>

[[Categorie:Sincronizare]]
[[Categorie:Articole:Victor Celac]]
{{CuvinteCheie|da, afirmație, }}