Articol/Ionel Funeriu/Cristian Tudor Popescu versus Robert Turcescu

De la dexonline wiki
Sari la navigare Sari la căutare
Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Emisiunea lui Radu Paraschivescu, Pastila de limbă e una dintre cele mai plăcute şi mai instructive emisiuni dedicate limbii române. Fără încrâncenări inutile, direct la subiect, cu explicaţii clare, fără morgă scorţoasă şi cu umor de bună calitate. Subtil pedagog, Domnia Sa a înţeles bine că o glumă plasată la locul ei şi un zâmbet relaxant suplinesc cu succes mult lăudatul „ia aminte să ţii minte” de la televizor (bilomag forte, la farmacie). Îi urmăresc cu plăcere emisiunea şi mă simt dator să recunosc că, din când în când, mai aflu câte ceva nou, un amănunt la care nu m-am gândit, un lucru pe care îl ignoram sau pur şi simplu nu-l cunoşteam; vorba poporului: „omul cât trăieşte tot învaţă”. Într-una din emisiuni D-sa recunoaşte că a făcut o greşeală şi, în loc să încerce s-o ascundă, o recunoaşte deschis:

Săptămâna trecută am evocat o discuţie în contradictoriu pe care o avuseseră cândva Robert Turcescu şi Cristian Tudor Popescu. Ei bine, am încurcat borcanele. Avocatul formei corecte grizonant, dacă mai ţineţi minte, a fost Robert Turcescu, iar cel în eroare Cristian Tudor Popescu. Îmi fac MEA CULPA şi-l rog să mă ierte pe Robert. Confuzia e cu atât mai neplăcută cu cât victima ei se poartă întotdeauna frumos cu limba română. Robert Turcescu, îmi pun cenuşă în cap şi sper să-ndrept, în felul ăsta, răul pe care, fără să vreau, ţi l-am făcut.

Plecând de la disputa grizonant/grizonat, prind ocazia să-mi spun părerea despre delicatul subiect.

Din punct de vedere pur lingvistic, domnul Turcescu are dreptate. Cuvântul grizonant provine din francezul grisonnant care înseamnă „[părul] care e în curs să devină gri” sau, cu alte cuvinte, „părul care încărunţeşte” („qui devient gris” zic dicţionarele francezilor). Prin urmare, nu avem niciun motiv ştiinţific să zicem: grizonat, căci acest participiu nu poate fi explicat cu argumente lingvistice din motivul simplu că nu avem un infinitiv a grizona de la care să putem crea un participiu. Altă discuţie e inutilă dacă ne lăsăm călăuziţi în judecata noastră de criteriile ştiinţei pure. Poziţia lui Robert Turcescu a fost validată de doamna Ioana Vintilă-Rădulescu, o specialistă nec plus ultra, autoare a unor lucrări lingvistice fundamentale. Domnia Sa a coordonat chiar lucrările la Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, încât e greu de găsit un specialist mai calificat pentru a-şi spune părerea în această privinţă. (Amănunte puteţi găsi în articolul Studiu de caz: grizonant — grizonat, semnat de Ioana Vintilă-Rădulescu, în vol. Stil şi limbaj în mass-media din România, coordonator Ilie Rad, Polirom, 2007, p. 219–227.)

Problema însă abia acum începe. Mă uit în DEX, pe grizonat nu-l găsesc, dar acolo citesc:

GRIZONÁNT, -Ă, grizonanţi, -te, adj. (Despre păr) Care începe să încărunţească; cărunt, sur, gri. — Din fr. grisonnant.

Vasăzică sensul dintâi al cuvântului, atunci când a fost el importat din franceză, îţi trimite gândul la un act în desfăşurare (încărunţirea). Dar iată că dicţionarul înregistrează şi starea de cărunteţe (cărunt sau sur, sau gri) prin cel de-al doilea sens câştigat ulterior. Cum tot mai des neologismul nostru a început să desemneze un păr al cărui proces de încărunţire era deja încheiat, vorbitorii au pierdut ideea iniţială „în curs de”. Din acel moment, partea finală a cuvântului a început să devină ciudată şi să deranjeze urechea vorbitorilor, în aşa fel încât, încet-încet, grizonant a devenit grizonat. Să fim realişti totuşi şi să recunoaştem că până şi vorbitorii cultivaţi, francofoni sau nu, când pronunţă cuvântul au în vedere „starea” părului (cărunt), iar nu „procesul” (încărunţirea). Şi atunci cred că putem vorbi fără frică de o tendinţă pe cale să devină normă din moment ce până şi coafezele zic păr platinat nu platinant chiar în cursul „platinării”. Domnul Cristian Tudor Popescu, în contact zilnic, ca gazetar, cu evenimentele în mişcare şi cu limba vie (ca să nu mai vorbim de excepţionalul său „simţ” filologic), a sesizat acest lucru şi, drept urmare, a pledat pentru forma care s-a impus împotriva normei lingvistice. Reflectând asupra acestor dispute, mi-am adus aminte că, în vremea studiilor mele universitare, profesorii ne corectau când ziceam sesizez, sesizează, explicându-ne că neologismul acesta provine din verbul francez saisir şi că, în consecinţă, pronunţia corectă este sezisez, sezisează. Aşa este, însă forma „corectă”, cu z‐uri şi s‐uri alternative, e mai greu de pronunţat (un coleg mucalit ne provoca să zicem repede „fusese să se seziseze” şi ni se împleticea limba). Astăzi, toate dicţionarele, până şi DOOM-ul, au renunţat la sezisează, cedând uzului curent dictat de comoditate (conform legii minimului efort despre care am aflat, tot pe-atunci, la cursul de lingvistică generală).

Cum rezolv până la urmă problema, căci asta aşteaptă cititorii de la mine dacă tot m-am angajat în discuţie? Iar eu, privind de la peluză (în arenă nu cobor, pentru că... hic sunt leones), mă aflu în mare dilemă, căci fiecare soluţie este, în acelaşi timp, şi valabilă, şi falsă. Şi atunci, în lipsă de argumente inatacabile, apelez la scriitori să mă ajute, căci ei sunt adevăraţii mântuitori (sic!) ai cuvintelor, cum zice Lucian Blaga într-un aforism[1].

Domnule Cristian Tudor Popescu, Horatius vă dă întru totul dreptate în scrisoarea lui către Pisoni de acum 2000 de ani şi mai bine, consfinţind suveranitatea uzului:

Multa renascentur quæ jam cecidere, cadentque

Quæ nunc sunt in honore vocabula, si volet usus [s.n.],Quem penes arbitrium est et jus et norma loquendi.

(Epistula ad Pisones)

(Multe cuvinte din cele care au dispărut vor renaşte şi multe care sunt la mare cinste astăzi vor dispărea, dacă aşa vrea uzul care în cele din urmă este arbitrul care fixează normele vorbirii.)

Domnule Robert Turcescu, pe dumneavoastră vă apără nimeni altul decât Victor Hugo care, pentru încălcarea regulilor gramaticale, e în stare să dispreţuiască „mizerabilul” neam omenesc:

Tout obéit au succès, même la grammaire. Si volet usus, dit Horace. Donc, je dédaigne le genre humain.

(Totul se pleacă în faţa succesului, până şi gramatica. Si volet usus, spune Horaţiu. Iată de ce dispreţuiesc neamul omenesc.)

(Mizerabilii)

Prins ca într-o menghină între atâtea personalităţi şi, pacifist cum sunt, merg pe mâna doamnei Ioana Vintilă-Rădulescu, care, în finalul articolului citat, părăseşte tonul cominatoriu şi conchide înţelept:

În ce priveşte cazul concret, discutat aici ca exemplu, poate că s-ar putea, pentru a împăca şi capra, şi varza, să admitem două cuvinte, grizonant şi grizonat, cu origini şi nuanţe de sens diferite (p. 227).

Cu alte cuvinte: constatând că prietenul începe să încărunţească, zicem că are părul grizonant. Dacă acesta a pierdut orice speranţă şi nu mai are nicio şuviţă brună sau blondă pe cap, zicem că are părul grizonat şi-l consolăm că mai are încă păr de pieptănat (când îl mai are).


  1. „Poetul nu este atât un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie(Elanul insulei).