Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Ionel Funeriu/Pastila de limbă”

De la dexonline wiki
Sari la navigare Sari la căutare
 
(Nu s-a afișat o versiune intermediară efectuată de un alt utilizator)
Linia 1: Linia 1:
[[Fișier:Biografii_lexicale_Ionel_Funeriu_2019.png|thumb|right|alt=Biografii lexicale|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019]]
[[Fișier:Biografii_lexicale_Ionel_Funeriu_2019.png|thumb|right|alt=Biografii lexicale|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019]]


Sintagma englezească din titlu și-a câștigat dreptul de a se instala în vocabularul limbii române. Este utilizată frecvent de către internauți. Nu mai vorbesc de faptul că e ilustrată pe YouTube printr-un filmuleț de câteva minute pe care-l rezum într-o singură frază: un ofițer SS își trage un glonț în cap când un tânăr îi corectează germana aproximativă (în fapt o infimă imperfecțiune), iar iubita acestuia – evreică – îl umilește citând din Gramatica Academică regula pe care a încălcat-o. Tot pe internet, dau peste o anecdotă franceză; o reproduc în original și apoi în traducere:
Sunt un admirator al domnului Radu Paraschivescu; ori de câte ori am ocazia, urmăresc cu plăcere și cu folos emisiunea sa ''Pastila de limbă ''de la televiziune''. ''Se întâmplă uneori (rar, e drept) să nu fiu întru totul de acord cu Domnia Sa. Două asemenea cazuri. Prima ține de o ușoară neatenție retorică producătoare de ambiguități, a doua de gramatică.  


Au retour d’une séance de l’Académie, Nicolas Beauzée trouva sa femme en galante compagnie. Le séducteur, qui disait à l’épouse infidèle « Quand je vous avertissais, madame, qu’il fallait que je m’en aille », fut repris par l’académicien, auteur d’une ''Grammaire générale et raisonnée, ''qui le corrigea ainsi: « Eh, monsieur, dites au moins: ''Que je m’en allasse !»''.  
În emisiunea din 11 martie anul acesta (2019), după ce ne spune că locuitorii orașului francez Bordeaux se numesc ''bordelezi, ''atrage atenția „răutăcioșilor” să nu creadă cumva că termenul acesta are vreo legătură cu ''bordelul. ''Binevenită precizare, pentru că prea multă lume se grăbește să scormonească în istoria cuvintelor și să dea verdicte etimologice fără a avea cunoștințele necesare pentru această dificilă operațiune. Am arătat în două articole anterioare cum falsele asocieri semantice duc la așa-numitele etimologii populare: ''renumerație ''pentru ''remunerație, a oribila ''pentru ''a oripila ''și încă vreo câteva. (V. ''supra, ''p. 164 și urm.) În acest context, am urmărit cu interes sporit emisiunea. Imediat după această precizare, autorul ne informează că locuitorii din Baia Sprie, Baia de Arieș și Baia de Aramă se numesc ''băieși. ''În acest context, se aduce în discuție termenul ''băiaș ''(cu pluralul băieși) a cărui semnificație primară este „lucrător într-o baie publică”. Această asociere poate stârni confuzii în rândul ascultătorilor care știu că, în Ardeal, ''băieșii ''sunt „mineri”. Și, cum localitățile respective sunt centre miniere, telespectatorii – mai ales cei din zonă – rămân oarecum derutați, convinși că autorul emisiunii se află în eroare confundând „minerul” cu cel „care spală scăldătoarea”. Eu însumi m-am aflat în această postură, deși olfacția mea filologică (atâta câtă e) îmi dădea semnale că „nu se poate”. N-am avut totuși răbdare și am scris un text nedrept pe această temă. Ca să repar ceea ce nu prea-i de reparat, reiau vorbele lui Radu Paraschivescu din articolul precedent schimbând doar numele celui nedreptățit:


Întors acasă de la o ședință a Academiei, Nicolas Beauzée își găsi nevasta într-o galantă companie. Amantul, care-i spunea soției infidele „Și te avertizasem, doamnă, că trebuia ''să plec''”, primi din partea membrului înaltei instituții, autor al unei ''Gramatici generale și sistematice'', această replică menită să-i corijeze exprimarea: „Ei bine, domnule, spuneți măcar: ''să '''''fi '''''plecat''!”
Îmi fac MEA CULPA și-l rog să mă ierte pe '''Radu. '''Confuzia e cu atât mai neplăcută cu cât victima ei se poartă întotdeauna frumos cu limba română. '''Radu Paraschivescu''', îmi pun cenușă în cap și sper să-ndrept, în felul ăsta, răul pe care ți l-am făcut.


-ți curmi viața pentru o confuzie lexicală ori să te afecteze într-atât ignorarea subjonctivului imperfect încât să uiți până și de infidelitatea matrimonială — iată două „performanțe” greu de admis și încă mai greu de înțeles.  
Noroc că emisunile se pot urmări pe YouTube. Am revăzut emisiunea cu pricina de mai multe ori și m-am convins că autorul nu e în culpă; observ totuși că proximitatea omonimelor (''băieși = ''locuitori ai localităților respective și ''băieși = ''lucrători într-o baie publică) poate crea ambigu- ități și induce ideea că autorul ar fi în eroare. Acum mă întreb: oare câți dintre cei care au urmărit emisiunea au avut interesul și răbdarea să o revadă? Pentru a treia oară în această carte ar trebui să reiau vorbele lui Gilliéron despre ravagiile omonimiei, dar n-o mai fac ca să nu devin, ca de atâtea ori, pisălog.  


Sunt împotriva pedanteriei extreme și cominatorii, dar mai ales împotriva fanatismelor de orice fel: fie ele politice, ideologice, religioase sau... textologice. Acest lucru nu mă împiedică însă, atunci când scriu, să aspir la idealul perfecțiunii. Pe care știu nu-l pot atinge, cu toată strădania mea. Nici măcar una din cărțile pe care le-am publicat n-a apărut „fără păcat”, adică, etimologic vorbind, ''impecabil''. Am suferit de fiecare dată, dar n-am folosit, totuși, nici pistolul, nici ștreangul. Dezaprob fanatismul, dar admir aspirația către sublimitate, cu gândul la o editură germană care ne asigură în caseta tehnică: ''Dieses Buch erscheint ohne Druckfehler, ''adică, pe românește: ''această carte nu are nicio greșeală de tipar. ''În atmosfera filologică în care m-am mișcat de-a lungul unei vieți, acest ideal seren, care n-are nimic de-a face cu fanatismul, era la el acasă. Ca să mă credeți, vă citez un text despre punctele de suspensie din cartea profesorului Sergiu Drincu<ref name="ftn1"> ''Punctuația de bază în limba română'', Editura Amphora, 2008, p. 71. </ref>:
Să ne imaginăm acum — ceea ce e cât se poate de verosimil — cineva ar confunda într-adevăr cei doi termeni în discuție. Glosele care urmează ar fi în măsură să lămurească chestiunea. Așadar, ele nu sunt, cred, inutile.  


Punctele de suspensie, '''trei '''la număr, [...] indică o pauză mare în cursul vorbirii. Ele pot fi puse după orice parte de propoziție și oriunde în structura unei fraze, întrucât rațiunea folosirii lor ''acoperă realități obiective și subiective ''atât de diverse încât fluxul vorbirii poate fi întrerupt în orice moment al său. De reținut este faptul că punctele de suspensie nu marchează sfârșitul unei propoziții sau al unei fraze, ci indică doar întreruperea șirului vorbirii. Totuși, plasate la sfârșitul unui enunț, ele pot marca și sfârșitul acestuia.  
X crede că numele locuitorilor din Baia Sprie, Baia de Aramă și Baia de Arieș (''băiaș, băieși'') pornește de la cel care îngrijește baia (scăldătoarea).  


Precizări inutile și agasante, veți spune, prea multe evidențe, exces de zel, dădăceală pedagogică, pedanterie academică. Că nu e deloc așa încerc dovedesc evocând două întâmplări filologice. Una mai veche, cealaltă mai proaspătă. ''Ergo: ''
Două argumente mă îndeamnă să contest explicația, primul de natură istorică, al doilea de natură lingvistică (etimologică). Să le luăm pe rând. Mai întâi, argumentul istoric. Locuitorii se numesc ''băieși ''de sute de ani. Nu cred că existau băi publice, nici măcar personale, în aceste mici localități acum, să zicem, o sută de ani, prin urmare, istoric vorbind, nu putea exista nici meseria de ''băiaș. ''În consecință, e improbabil ca această explicație reziste. Argumentul lingvistic este încă mai puternic. În limba română, vechiul cuvânt ''baie ''(„loc unde te speli, scăldătoare”) a fost moștenit din latinul popular ''bannea ''(literar ''balneum, balnea'')''. ''Din derivatul latinesc ''balnearius'', dar prin intermediar francez (''balnéaire''), am obținut neologismul ''balnear. ''Interesant este că graiurile ardelenești au preluat, din maghiarul ''bánya'', un al doilea cuvânt ''baie ''(omonim)'', ''care înseamnă „mină”. Pe acest ''bánya ''îl regăsim, ca element component, în toponimia maghiară a celor două centre miniere din Transilvania: ''Felső'''bánya '''(Baia Sprie) ''din județul Maramureș și ''Aranyos'''bánya '''''(''Baia de Arieș'') din județul Alba''. ''Localitatea ''Baia de Aramă, ''situată în nord-vestul județului Mehedinți, dar în proximitatea Ardealului, l-a păstrat în nume tot pe ''bánya, ''dar în variantă românească (''baia''). Minele de cupru din această localitate i-au atras pe întreprinzătorii sași, fapt ce se reflectă în numele germano-maghiar al localității: ''Ofenbanya ''sau în cel germano-român: ''Ofenbaia. ''


Acum exact 20 de ani, primesc în dar, din partea poetului Șerban Foarță, o splendidă carte de poezie (''Un castel în Spania pentru Annia''), editată în condiții grafice excelente, la Editura Brumar. Pe paginile din stânga sunt reproduse picturi celebre ale unui Paul Gauguin sau Vincent Van Gogh sau Pieter Bruegel sau..., iar pe pagina din dreapta (''belle page ''cum o numeau tipografii de altădată) — o poezie închipuind reflecția picturalului în sensibilitatea inocentă a Anniei. O adevărată carte „pentru copii și rafinați”. Toate poeziile sunt minunate, dar una mi-a atras atenția în mod special; o reproduc, aici, în facsimil; pe pagina din stânga, admirăm ''Peisaj''(ul) ''de iarnă'', o pânză a lui Bruegel cu multe „personaje”.
Lucrătorul din ''baie ''se numește ''băieș, ''adică ''miner. ''În romanul ''Arhanghelii, ''al lui Ion Argârbiceanu, cuvântul acesta e recurent. Reproduc mai jos un scurt fragment în care apare substantivul-bază, ''baia'', de unde „numele de agent” ''băieș, ''ba chiar și termenul literar ''mină'':


Știam că autorul e foarte exigent cu litera scrisă. Pe vremea mașinilor de scris mecanice își dactilografia singur textele pe care le trimitea spre publicare. Dacă se întâmpla să comită o cât de mică eroare scotea o coală nouă și relua dactilografierea, ori de câte ori era nevoie, până când, fără completări și ștersături, textul era prezentat, „nemaculat” de stilou sau pix, revistei „Orizont”, unde deținea o rubrică permanentă. Bănuiesc că proceda identic și când își preda dactilogramele la edituri. Dar, ați observat desigur, nimic nu se ascunde mai bine decât o eroare de tipar. Cartea despre care vorbesc conține una singură, minimă e drept, dar care s-a ascuns atât de bine încât s-a strecurat prin filtrul celor care au vegheat la acuratețea textului: punctele de suspensie după ''deasupra ''sunt '''patru''', nu '''trei '''(așa cum ar trebui). Fără suflet cum sunt când e să observ amănunte de acest fel, i-am arătat autorului textul, cu totuși regretul că-i produc „migrene și nopți albe”, cum se plângea cu ani în urmă<ref name="ftn2"> ''Zgomote și afonisme'', în vol. ''Afinități efective'', Cartea românească, 1990, p. 9. </ref>:
La noi nu mai auzi vorbindu-se decât de mina asta, Arhanghelii, despre kilogramele de aur puse de-o parte, despre ''băieșii ''care trebuie angajați de parcă ''baia ''asta afurisită n-ar mai fi în muntele Corăbioara.  


Nu suntem chiar niște maniaci, niște pedanți fără umor, atrabiliari și acariatri, căutători, cu dinadinsul, de nod în papură, ș.c.l.; cu toate astea, o eroare, fie și mică, de tipar, ne poate da ''migrene și nopți albe''.
Mai mult, chiar un scriitor din Vechiul Regat, Geo Bogza, în reportajele sale din Țara Moților adoptă cuvântul specific ardelenesc, sincronizându-se astfel cu graiul din partea locului:


În glumă spusă, replica lui Șerban Foarță la observația mea fu letală: „am dau în judecată editura!”.  
''Băieșul ''coboară la sute de metri în pământ caute aur.  


Exasperat că-mi prezentau lucrări neglijent redactate, le-am povestit studenților mei întâmplarea ca să-i vindec de superficialitate și indiferență. Surpriza însă a venit săptămâna următoare, la același curs; un student s-a prezentat cu cartea în mână și mi-a spus cam așa: „Domnule profesor, ne-ați învățat să nu jurăm pe cuvintele magistrului: «non iurare in verba magistri» ne-ați spus pe latinește; iată, eu v-am urmat sfatul, am achiziționat ieri volumul de care ne-ați vorbit și am constatat că aici, ''la mine'', sunt TREI puncte, nu PATRU cum ne-ați asigurat dumneavoastră”. Și-mi arată cartea. Observ că are dreptate; intrigat (mi se părea că studenții șușoteau), o scot pe a mea din geantă și constatăm amândoi că „la mine” sunt PATRU, iar la el TREI! Nu vă speriați, nu-i nicio magie la mijloc: editura suplimentase tirajul, iar autorul îndreptase greșeala la al doilea<ref name="ftn3"> În 1988 am editat romanul ''Lunatecii ''de Ion Vinea. Titlul unui capitol de acolo e ''Țintarul''. Bănuind zețarii ar putea culege ''Țînțarul'', scriu pe marginea manuscrisului: „Atenție! ''Țintarul''!!!”. Merg în tipografie să urmăresc procesul tipăririi și constat că, în ciuda precauțiunii mele, s-a cules ''Țînțarul''. Se trăseseră deja vreo 800 de pagini. În criza de hârtie de atunci, nu puteam emite pretenția ca pentru atâta lucru să se reia de la început tipărirea, așa încât, dintr-un tiraj de 5000 de exemplare, numai în ultimele 4200 titlul capitolului e corect tipărit. </ref>.  
Interesant, ca detaliu ce vine în completarea informațiilor de până aici, este faptul că în zona Crișului superior, mai există o așezare minieră care are în componența numelui său cuvântul ''baie. ''E vorba de ''Baia de Criș ''(localitatea unde a murit Avram Iancu în 1872). Profesoara Anca Paula Lup, o fostă studentă a mea, m-a informat că locuitorii din comunele și satele limitrofe îi numesc ''băienți ''pe cei din Baia de Criș. Și mă mai informează toponimul maghiar este ''Kőrősbánya ''(''Kőrős = ''Criș, ''bánya = ''mină).  


A doua întâmplare e din 2001. La un examen de admitere la o facultate prestigioasă se propusese spre analiză sintactică strofa eminesciană:
Așadar, numele locuitorilor din localitățile mai sus amintite (''băiaș, băieși'') sunt derivate de la ''baie ''(magh. ''bánya'') ''<nowiki>= </nowiki>''mină, nu de la ''baie ''(lat. ''balneum, ''‐''a'') = scăldătoare.


Cum izvorând îl înconjorCa niște mări, de-a-notul...  
2. N-am putut cădea de acord cu domnul Paraschivescu când a vorbit de formele multiple de plural ale unor substantive. În emisiunea din 25 martie, d.e., ne spune că substantivul ''masă ''are două forme de plural: ''mese ''și ''mase. ''Iată de ce n-am putut fi de acord: ''masă'', provine din lat. ''mensa ''și desemnează obiectul de mobilier pe care se mânâncă, în timp ce masă „mulțime de oameni” este împrumut recent din fr. ''masse''. Vasăzică e vorba de două cuvinte distincte care se pronunță la fel (omonime), fiecare cu etimologia sa, fiecare cu înțelesul său și fiecare cu pluralul specific, iar nu de un cuvânt cu două forme de plural. Nu e lipsit de interes, cred, să amintesc că în perioada interbelică, filologii noștri au impus diferențierea grafică a celor două cuvinte: ''masă ''și, respectiv, ''massă, ''tot așa cum au procedat cu perechea ''casă ''și ''cassă, ''încât CEC-ul nostru de azi reprezintă sigla pentru '''Cassa '''de Economii și Consemnațiuni din vremea aceea. (V. ''infra, ''p. 43.)


El zboară, gând purtat de dor,  
Celălalt cuvânt de data asta cu forme triple de plural ar fi ''corn ''(''coarne, cornuri, corni''). După părerea mea, ceea ce spune domnul Paraschivescu este numai pe jumătate adevărat, pentru că și aici avem tot două cuvinte: ''corn''_{1 = }excrescență osoasă la animale și ''corn''_{2'' = ''}arbustul cu lemn foarte tare. Cel dintâi, provenind din latinescul ''cornū ''(substantiv neutru, declinarea a patra, cu genitivul ''cornūs''), cunoaște, într-adevăr, două forme de plural, ''coarne = ''cele două excrescențe și ''cornuri = ''produsele de patiserie apreciate de copii. ''Corn''_{2}, în schimb, provine din lat. ''cornus ''(cu genitivul ''cornī, ''de declinarea a doua și, atenție, e feminin, pentru că... produce un fruct numit ''coarnă''). Când vorbim de mai mulți asemenea arbuști, le spunem ''corni, ''așa că acesta nu intră în categoria pluralelor multiple''. ''


Pân’ piere totul, totul.
De data aceasta sper că nu m-am înșelat; să-ți pui a doua oară cenușă în cap ar fi prea mult.
 
Nu toți profesorii din comisie au sesizat ingambamentul dintre versurile 2 și 3; în consecință, au plasat bara despărțitoare dintre propoziții după ''de-a-notul'', în loc s-o așeze în mijlocul versului, după ''mări. ''O profesoară a sesizat subtilitatea sintaxei lui Eminescu, a cărui frază, prozaic spus, ar suna cam așa: „fiindcă Luceafărul e înconjurat de mări, acesta zboară, ca și cum ar înota, până ce piere cu totul”. Perfectă interpretare, n-am ce zice! Dar, vorba latinească: „si tacuisses, philosophus mansisses”..., pentru că, mândră de observația ce-i uimise (umilise?) pe câțiva neofiți din comisie, profesoara noastră își continuă hermeneutica trecând de la gramatică la textologie. Fatală gafă: propune ca, într-o viitoare ediție Eminescu, punctele de suspensie să fie... suspendate, adică scoase din locul unde le-a plasat, greșit, Perpessicius; și se mai și miră că marele editor n-a sesizat un fapt minor, anume că punctuația lui indică limpede faptul că propoziția se încheie după ''de-a-notul. ''Nu, doamnă profesoară, nu e deloc limpede. Și nu pretind să mă credeți pe mine, mă rezum să-l mai citez o dată pe domnul Drincu, căci repetiția este mama învățăturii: „punctele de suspensie '''nu marchează sfârșitul unei propoziții sau al unei fraze '''[...], ci indică doar întreruperea șirului vorbirii”. Și dacă tot am călcat pe teritoriul textologiei și al stilisticii, vă mai spun ceva, pentru a vă potoli, un pic măcar, elanul hermeneutic: punctele de suspensie sunt chiar necesare acolo, fiindcă ele atrag atenția asupra unui paradox: ''zboară... înotând ''sau, în situații asemănătoare: ''glumă... tristă, tânăr... bătrân''<ref name="ftn4"> Cf. ''Tânărul''‐''bătrân'', poezia macedonskiană din vol. ''Prima''‐''verba''. </ref>'' ''și câte altele.
 
În sfârșit, fiindcă tot ne-am oprit la punctele de suspensie, mi-am adus aminte, printr-un reflex lingvistic, de o altă întâmplare ce ține de știința textului. Când academicianul Marius Sala a împlinit 80 de ani, am fost invitat să scriu un articol care urma să apară într-un volum „''in honorem magistri”''. Cum subiectul intervenției mele era de textologie, n-am avut ceva mai bun de făcut decât să-l ornez cu următorul moto extras din testamentul lui Arthur Schopenhauer:
 
Blestemat fie omul care, în viitoarele ediții ale operelor mele, va schimba ceva cu bună știință, o frază sau numai un cuvânt, o silabă, o literă, un semn de punctuație!
 
La un moment dat, în textul meu folosesc neologismul... ''suspans, ''dar scriu ''suspense ''ca în franceză, ignorând faptul că ultima variantă a DOOM-ului ne recomandă să scriem cum pronunțăm. Doamna Ioana Vintilă-Rădulescu, îngrijitoarea volumului, îmi telefonează, ușor panicată mi s-a părut, și-mi spune cam așa: „știți, noi când am redactat DOOM-ul am propus forma ''suspans'', întrucât cuvântul a devenit românesc și atunci ar trebui să-l scriem așa cum îl pronunțăm”''. ''„Și de ce nu l-ați modificat chiar dumneavoastră, doar v-am trimis textul online” am răspuns nedumerit. „L-aș fi modificat eu, n-aveți grijă, dar după ce am citit blestemul din motoul dumneavoastră n-am îndrăznit”. „Nu-i al meu, doamnă, e al lui Schopenhauer” i-am răspuns pacifist și conversația în ''suspans ''a rămas.
 
 
----
<references/>


[[Categorie:Sincronizare]]
[[Categorie:Sincronizare]]
[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]
[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]
{{CuvinteCheie|pastilă, limbă, bordelez, bordel, baie, băiaș, băieș, balnear, masă, casă, corn}}

Versiunea curentă din 18 ianuarie 2020 16:30

Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Sunt un admirator al domnului Radu Paraschivescu; ori de câte ori am ocazia, urmăresc cu plăcere și cu folos emisiunea sa Pastila de limbă de la televiziune. Se întâmplă uneori (rar, e drept) să nu fiu întru totul de acord cu Domnia Sa. Două asemenea cazuri. Prima ține de o ușoară neatenție retorică producătoare de ambiguități, a doua de gramatică.

În emisiunea din 11 martie anul acesta (2019), după ce ne spune că locuitorii orașului francez Bordeaux se numesc bordelezi, atrage atenția „răutăcioșilor” să nu creadă cumva că termenul acesta are vreo legătură cu bordelul. Binevenită precizare, pentru că prea multă lume se grăbește să scormonească în istoria cuvintelor și să dea verdicte etimologice fără a avea cunoștințele necesare pentru această dificilă operațiune. Am arătat în două articole anterioare cum falsele asocieri semantice duc la așa-numitele etimologii populare: renumerație pentru remunerație, a oribila pentru a oripila și încă vreo câteva. (V. supra, p. 164 și urm.) În acest context, am urmărit cu interes sporit emisiunea. Imediat după această precizare, autorul ne informează că locuitorii din Baia Sprie, Baia de Arieș și Baia de Aramă se numesc băieși. În acest context, se aduce în discuție termenul băiaș (cu pluralul băieși) a cărui semnificație primară este „lucrător într-o baie publică”. Această asociere poate stârni confuzii în rândul ascultătorilor care știu că, în Ardeal, băieșii sunt „mineri”. Și, cum localitățile respective sunt centre miniere, telespectatorii – mai ales cei din zonă – rămân oarecum derutați, convinși că autorul emisiunii se află în eroare confundând „minerul” cu cel „care spală scăldătoarea”. Eu însumi m-am aflat în această postură, deși olfacția mea filologică (atâta câtă e) îmi dădea semnale că „nu se poate”. N-am avut totuși răbdare și am scris un text nedrept pe această temă. Ca să repar ceea ce nu prea-i de reparat, reiau vorbele lui Radu Paraschivescu din articolul precedent schimbând doar numele celui nedreptățit:

Îmi fac MEA CULPA și-l rog să mă ierte pe Radu. Confuzia e cu atât mai neplăcută cu cât victima ei se poartă întotdeauna frumos cu limba română. Radu Paraschivescu, îmi pun cenușă în cap și sper să-ndrept, în felul ăsta, răul pe care ți l-am făcut.

Noroc că emisunile se pot urmări pe YouTube. Am revăzut emisiunea cu pricina de mai multe ori și m-am convins că autorul nu e în culpă; observ totuși că proximitatea omonimelor (băieși = locuitori ai localităților respective și băieși = lucrători într-o baie publică) poate crea ambigu- ități și induce ideea că autorul ar fi în eroare. Acum mă întreb: oare câți dintre cei care au urmărit emisiunea au avut interesul și răbdarea să o revadă? Pentru a treia oară în această carte ar trebui să reiau vorbele lui Gilliéron despre ravagiile omonimiei, dar n-o mai fac ca să nu devin, ca de atâtea ori, pisălog.

Să ne imaginăm acum — ceea ce e cât se poate de verosimil — că cineva ar confunda într-adevăr cei doi termeni în discuție. Glosele care urmează ar fi în măsură să lămurească chestiunea. Așadar, ele nu sunt, cred, inutile.

X crede că numele locuitorilor din Baia Sprie, Baia de Aramă și Baia de Arieș (băiaș, băieși) pornește de la cel care îngrijește baia (scăldătoarea).

Două argumente mă îndeamnă să contest explicația, primul de natură istorică, al doilea de natură lingvistică (etimologică). Să le luăm pe rând. Mai întâi, argumentul istoric. Locuitorii se numesc băieși de sute de ani. Nu cred că existau băi publice, nici măcar personale, în aceste mici localități acum, să zicem, o sută de ani, prin urmare, istoric vorbind, nu putea exista nici meseria de băiaș. În consecință, e improbabil ca această explicație să reziste. Argumentul lingvistic este încă mai puternic. În limba română, vechiul cuvânt baie („loc unde te speli, scăldătoare”) a fost moștenit din latinul popular bannea (literar balneum, balnea). Din derivatul latinesc balnearius, dar prin intermediar francez (balnéaire), am obținut neologismul balnear. Interesant este că graiurile ardelenești au preluat, din maghiarul bánya, un al doilea cuvânt baie (omonim), care înseamnă „mină”. Pe acest bánya îl regăsim, ca element component, în toponimia maghiară a celor două centre miniere din Transilvania: Felsőbánya (Baia Sprie) din județul Maramureș și Aranyosbánya (Baia de Arieș) din județul Alba. Localitatea Baia de Aramă, situată în nord-vestul județului Mehedinți, dar în proximitatea Ardealului, l-a păstrat în nume tot pe bánya, dar în variantă românească (baia). Minele de cupru din această localitate i-au atras pe întreprinzătorii sași, fapt ce se reflectă în numele germano-maghiar al localității: Ofenbanya sau în cel germano-român: Ofenbaia.

Lucrătorul din baie se numește băieș, adică miner. În romanul Arhanghelii, al lui Ion Argârbiceanu, cuvântul acesta e recurent. Reproduc mai jos un scurt fragment în care apare substantivul-bază, baia, de unde „numele de agent” băieș, ba chiar și termenul literar mină:

La noi nu mai auzi vorbindu-se decât de mina asta, Arhanghelii, despre kilogramele de aur puse de-o parte, despre băieșii care trebuie angajați de parcă baia asta afurisită n-ar mai fi în muntele Corăbioara.

Mai mult, chiar un scriitor din Vechiul Regat, Geo Bogza, în reportajele sale din Țara Moților adoptă cuvântul specific ardelenesc, sincronizându-se astfel cu graiul din partea locului:

Băieșul coboară la sute de metri în pământ să caute aur.

Interesant, ca detaliu ce vine în completarea informațiilor de până aici, este faptul că în zona Crișului superior, mai există o așezare minieră care are în componența numelui său cuvântul baie. E vorba de Baia de Criș (localitatea unde a murit Avram Iancu în 1872). Profesoara Anca Paula Lup, o fostă studentă a mea, m-a informat că locuitorii din comunele și satele limitrofe îi numesc băienți pe cei din Baia de Criș. Și mă mai informează că toponimul maghiar este Kőrősbánya (Kőrős = Criș, bánya = mină).

Așadar, numele locuitorilor din localitățile mai sus amintite (băiaș, băieși) sunt derivate de la baie (magh. bánya) = mină, nu de la baie (lat. balneum, a) = scăldătoare.

2. N-am putut cădea de acord cu domnul Paraschivescu când a vorbit de formele multiple de plural ale unor substantive. În emisiunea din 25 martie, d.e., ne spune că substantivul masă are două forme de plural: mese și mase. Iată de ce n-am putut fi de acord: masă, provine din lat. mensa și desemnează obiectul de mobilier pe care se mânâncă, în timp ce masă „mulțime de oameni” este împrumut recent din fr. masse. Vasăzică e vorba de două cuvinte distincte care se pronunță la fel (omonime), fiecare cu etimologia sa, fiecare cu înțelesul său și fiecare cu pluralul specific, iar nu de un cuvânt cu două forme de plural. Nu e lipsit de interes, cred, să amintesc că în perioada interbelică, filologii noștri au impus diferențierea grafică a celor două cuvinte: masă și, respectiv, massă, tot așa cum au procedat cu perechea casă și cassă, încât CEC-ul nostru de azi reprezintă sigla pentru Cassa de Economii și Consemnațiuni din vremea aceea. (V. infra, p. 43.)

Celălalt cuvânt de data asta cu forme triple de plural ar fi corn (coarne, cornuri, corni). După părerea mea, ceea ce spune domnul Paraschivescu este numai pe jumătate adevărat, pentru că și aici avem tot două cuvinte: corn_{1 = }excrescență osoasă la animale și corn_{2 = }arbustul cu lemn foarte tare. Cel dintâi, provenind din latinescul cornū (substantiv neutru, declinarea a patra, cu genitivul cornūs), cunoaște, într-adevăr, două forme de plural, coarne = cele două excrescențe și cornuri = produsele de patiserie apreciate de copii. Corn_{2}, în schimb, provine din lat. cornus (cu genitivul cornī, de declinarea a doua și, atenție, e feminin, pentru că... produce un fruct numit coarnă). Când vorbim de mai mulți asemenea arbuști, le spunem corni, așa că acesta nu intră în categoria pluralelor multiple.

De data aceasta sper că nu m-am înșelat; să-ți pui a doua oară cenușă în cap ar fi prea mult.