Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Ionel Funeriu/Pastila de limbă”

De la dexonline wiki
Sari la navigare Sari la căutare
 
Linia 1: Linia 1:
[[Fișier:Biografii_lexicale_Ionel_Funeriu_2019.png|thumb|right|alt=Biografii lexicale|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019]]
[[Fișier:Biografii_lexicale_Ionel_Funeriu_2019.png|thumb|right|alt=Biografii lexicale|Articol publicat de '''Ionel Funeriu''' în ''Biografii lexicale'', Editura Brumar, 2019]]


Sunt un admirator al domnului Radu Paraschivescu; ori de câte ori am ocazia, urmăresc cu plăcere şi cu folos emisiunea sa ''Pastila de limbă ''de la televiziune''. ''Se întâmplă uneori (rar, e drept) să nu fiu întru totul de acord cu Domnia Sa. Două asemenea cazuri. Prima ţine de o uşoară neatenţie retorică producătoare de ambiguităţi, a doua de gramatică.  
Sintagma englezească din titlu și-a câștigat dreptul de a se instala în vocabularul limbii române. Este utilizată frecvent de către internauți. Nu mai vorbesc de faptul că e ilustrată pe YouTube printr-un filmuleț de câteva minute pe care-l rezum într-o singură frază: un ofițer SS își trage un glonț în cap când un tânăr îi corectează germana aproximativă (în fapt o infimă imperfecțiune), iar iubita acestuia – evreică – îl umilește citând din Gramatica Academică regula pe care a încălcat-o. Tot pe internet, dau peste o anecdotă franceză; o reproduc în original și apoi în traducere:


În emisiunea din 11 martie anul acesta (2019), după ce ne spune că locuitorii oraşului francez Bordeaux se numesc ''bordelezi, ''atrage atenţia „răutăcioşilor” să nu creadă cumva că termenul acesta are vreo legătură cu ''bordelul. ''Binevenită precizare, pentru că prea multă lume se grăbeşte să scormonească în istoria cuvintelor şi să dea verdicte etimologice fără a avea cunoştinţele necesare pentru această dificilă operaţiune. Am arătat în două articole anterioare cum falsele asocieri semantice duc la aşa-numitele etimologii populare: ''renumeraţie ''pentru ''remuneraţie, a oribila ''pentru ''a oripila ''şi încă vreo câteva. (V. ''supra, ''p. 164 şi urm.) În acest context, am urmărit cu interes sporit emisiunea. Imediat după această precizare, autorul ne informează că locuitorii din Baia Sprie, Baia de Arieş şi Baia de Aramă se numesc ''băieşi. ''În acest context, se aduce în discuţie termenul ''băiaş ''(cu pluralul băieşi) a cărui semnificaţie primară este „lucrător într-o baie publică”. Această asociere poate stârni confuzii în rândul ascultătorilor care ştiu că, în Ardeal, ''băieşii ''sunt „mineri”. Şi, cum localităţile respective sunt centre miniere, telespectatorii – mai ales cei din zonă – rămân oarecum derutaţi, convinşi că autorul emisiunii se află în eroare confundând „minerul” cu cel „care spală scăldătoarea”. Eu însumi m-am aflat în această postură, deşi olfacţia mea filologică (atâta câtă e) îmi dădea semnale că „nu se poate”. N-am avut totuşi răbdare şi am scris un text nedrept pe această temă. Ca să repar ceea ce nu prea-i de reparat, reiau vorbele lui Radu Paraschivescu din articolul precedent schimbând doar numele celui nedreptăţit:
Au retour d’une séance de l’Académie, Nicolas Beauzée trouva sa femme en galante compagnie. Le séducteur, qui disait à l’épouse infidèle « Quand je vous avertissais, madame, qu’il fallait que je m’en aille », fut repris par l’académicien, auteur d’une ''Grammaire générale et raisonnée, ''qui le corrigea ainsi: « Eh, monsieur, dites au moins: ''Que je m’en allasse !»''.  


Îmi fac MEA CULPA şi-l rog să mă ierte pe '''Radu. '''Confuzia e cu atât mai neplăcută cu cât victima ei se poartă întotdeauna frumos cu limba română. '''Radu Paraschivescu''', îmi pun cenuşă în cap şi sper să-ndrept, în felul ăsta, răul pe care ţi l-am făcut.
Întors acasă de la o ședință a Academiei, Nicolas Beauzée își găsi nevasta într-o galantă companie. Amantul, care-i spunea soției infidele „Și te avertizasem, doamnă, că trebuia ''să plec''”, primi din partea membrului înaltei instituții, autor al unei ''Gramatici generale și sistematice'', această replică menită să-i corijeze exprimarea: „Ei bine, domnule, spuneți măcar: ''să '''''fi '''''plecat''!”


Noroc că emisunile se pot urmări pe YouTube. Am revăzut emisiunea cu pricina de mai multe ori şi m-am convins că autorul nu e în culpă; observ totuşi că proximitatea omonimelor (''băieşi = ''locuitori ai localităţilor respective şi ''băieşi = ''lucrători într-o baie publică) poate crea ambigu- ităţi şi induce ideea că autorul ar fi în eroare. Acum mă întreb: oare câţi dintre cei care au urmărit emisiunea au avut interesul şi răbdarea o revadă? Pentru a treia oară în această carte ar trebui să reiau vorbele lui Gilliéron despre ravagiile omonimiei, dar n-o mai fac ca să nu devin, ca de atâtea ori, pisălog.  
Să-ți curmi viața pentru o confuzie lexicală ori să te afecteze într-atât ignorarea subjonctivului imperfect încât uiți până și de infidelitatea matrimonială — iată două „performanțe” greu de admis și încă mai greu de înțeles.  


Să ne imaginăm acum — ceea ce e cât se poate de verosimil — cineva ar confunda într-adevăr cei doi termeni în discuţie. Glosele care urmează ar fi în măsură să lămurească chestiunea. Aşadar, ele nu sunt, cred, inutile.  
Sunt împotriva pedanteriei extreme și cominatorii, dar mai ales împotriva fanatismelor de orice fel: fie ele politice, ideologice, religioase sau... textologice. Acest lucru nu mă împiedică însă, atunci când scriu, să aspir la idealul perfecțiunii. Pe care știu nu-l pot atinge, cu toată strădania mea. Nici măcar una din cărțile pe care le-am publicat n-a apărut „fără păcat”, adică, etimologic vorbind, ''impecabil''. Am suferit de fiecare dată, dar n-am folosit, totuși, nici pistolul, nici ștreangul. Dezaprob fanatismul, dar admir aspirația către sublimitate, cu gândul la o editură germană care ne asigură în caseta tehnică: ''Dieses Buch erscheint ohne Druckfehler, ''adică, pe românește: ''această carte nu are nicio greșeală de tipar. ''În atmosfera filologică în care m-am mișcat de-a lungul unei vieți, acest ideal seren, care n-are nimic de-a face cu fanatismul, era la el acasă. Ca să mă credeți, vă citez un text despre punctele de suspensie din cartea profesorului Sergiu Drincu<ref name="ftn1"> ''Punctuația de bază în limba română'', Editura Amphora, 2008, p. 71. </ref>:


X crede că numele locuitorilor din Baia Sprie, Baia de Aramă şi Baia de Arieş (''băiaş, băieşi'') porneşte de la cel care îngrijeşte baia (scăldătoarea).  
Punctele de suspensie, '''trei '''la număr, [...] indică o pauză mare în cursul vorbirii. Ele pot fi puse după orice parte de propoziție și oriunde în structura unei fraze, întrucât rațiunea folosirii lor ''acoperă realități obiective și subiective ''atât de diverse încât fluxul vorbirii poate fi întrerupt în orice moment al său. De reținut este faptul că punctele de suspensie nu marchează sfârșitul unei propoziții sau al unei fraze, ci indică doar întreruperea șirului vorbirii. Totuși, plasate la sfârșitul unui enunț, ele pot marca și sfârșitul acestuia.  


Două argumente mă îndeamnă să contest explicaţia, primul de natură istorică, al doilea de natură lingvistică (etimologică). Să le luăm pe rând. Mai întâi, argumentul istoric. Locuitorii se numesc ''băieşi ''de sute de ani. Nu cred că existau băi publice, nici măcar personale, în aceste mici localităţi acum, să zicem, o sută de ani, prin urmare, istoric vorbind, nu putea exista nici meseria de ''băiaş. ''În consecinţă, e improbabil ca această explicaţie reziste. Argumentul lingvistic este încă mai puternic. În limba română, vechiul cuvânt ''baie ''(„loc unde te speli, scăldătoare”) a fost moştenit din latinul popular ''bannea ''(literar ''balneum, balnea'')''. ''Din derivatul latinesc ''balnearius'', dar prin intermediar francez (''balnéaire''), am obţinut neologismul ''balnear. ''Interesant este că graiurile ardeleneşti au preluat, din maghiarul ''bánya'', un al doilea cuvânt ''baie ''(omonim)'', ''care înseamnă „mină”. Pe acest ''bánya ''îl regăsim, ca element component, în toponimia maghiară a celor două centre miniere din Transilvania: ''Felső'''bánya '''(Baia Sprie) ''din judeţul Maramureş şi ''Aranyos'''bánya '''''(''Baia de Arieş'') din judeţul Alba''. ''Localitatea ''Baia de Aramă, ''situată în nord-vestul judeţului Mehedinţi, dar în proximitatea Ardealului, l-a păstrat în nume tot pe ''bánya, ''dar în variantă românească (''baia''). Minele de cupru din această localitate i-au atras pe întreprinzătorii saşi, fapt ce se reflectă în numele germano-maghiar al localităţii: ''Ofenbanya ''sau în cel germano-român: ''Ofenbaia. ''
Precizări inutile și agasante, veți spune, prea multe evidențe, exces de zel, dădăceală pedagogică, pedanterie academică. Că nu e deloc așa încerc dovedesc evocând două întâmplări filologice. Una mai veche, cealaltă mai proaspătă. ''Ergo: ''


Lucrătorul din ''baie ''se numeşte ''băieş, ''adică ''miner. ''În romanul ''Arhanghelii, ''al lui Ion Argârbiceanu, cuvântul acesta e recurent. Reproduc mai jos un scurt fragment în care apare substantivul-bază, ''baia'', de unde „numele de agent” ''băieş, ''ba chiar şi termenul literar ''mină'':
Acum exact 20 de ani, primesc în dar, din partea poetului Șerban Foarță, o splendidă carte de poezie (''Un castel în Spania pentru Annia''), editată în condiții grafice excelente, la Editura Brumar. Pe paginile din stânga sunt reproduse picturi celebre ale unui Paul Gauguin sau Vincent Van Gogh sau Pieter Bruegel sau..., iar pe pagina din dreapta (''belle page ''cum o numeau tipografii de altădată) — o poezie închipuind reflecția picturalului în sensibilitatea inocentă a Anniei. O adevărată carte „pentru copii și rafinați”. Toate poeziile sunt minunate, dar una mi-a atras atenția în mod special; o reproduc, aici, în facsimil; pe pagina din stânga, admirăm ''Peisaj''(ul) ''de iarnă'', o pânză a lui Bruegel cu multe „personaje”.


La noi nu mai auzi vorbindu-se decât de mina asta, Arhanghelii, despre kilogramele de aur puse de-o parte, despre ''băieşii ''care trebuie angajaţi de parcă ''baia ''asta afurisită n-ar mai fi în muntele Corăbioara.  
Știam că autorul e foarte exigent cu litera scrisă. Pe vremea mașinilor de scris mecanice își dactilografia singur textele pe care le trimitea spre publicare. Dacă se întâmpla să comită o cât de mică eroare scotea o coală nouă și relua dactilografierea, ori de câte ori era nevoie, până când, fără completări și ștersături, textul era prezentat, „nemaculat” de stilou sau pix, revistei „Orizont”, unde deținea o rubrică permanentă. Bănuiesc că proceda identic și când își preda dactilogramele la edituri. Dar, ați observat desigur, nimic nu se ascunde mai bine decât o eroare de tipar. Cartea despre care vorbesc conține una singură, minimă e drept, dar care s-a ascuns atât de bine încât s-a strecurat prin filtrul celor care au vegheat la acuratețea textului: punctele de suspensie după ''deasupra ''sunt '''patru''', nu '''trei '''(așa cum ar trebui). Fără suflet cum sunt când e să observ amănunte de acest fel, i-am arătat autorului textul, cu totuși regretul că-i produc „migrene și nopți albe”, cum se plângea cu ani în urmă<ref name="ftn2"> ''Zgomote și afonisme'', în vol. ''Afinități efective'', Cartea românească, 1990, p. 9. </ref>:


Mai mult, chiar un scriitor din Vechiul Regat, Geo Bogza, în reportajele sale din Ţara Moţilor adoptă cuvântul specific ardelenesc, sincronizându-se astfel cu graiul din partea locului:
Nu suntem chiar niște maniaci, niște pedanți fără umor, atrabiliari și acariatri, căutători, cu dinadinsul, de nod în papură, ș.c.l.; cu toate astea, o eroare, fie și mică, de tipar, ne poate da ''migrene și nopți albe''.


''Băieşul ''coboară la sute de metri în pământ să caute aur.  
În glumă spusă, replica lui Șerban Foarță la observația mea fu letală: „am să dau în judecată editura!”.  


Interesant, ca detaliu ce vine în completarea informaţiilor de până aici, este faptul că în zona Crişului superior, mai există o aşezare minieră care are în componenţa numelui său cuvântul ''baie. ''E vorba de ''Baia de Criş ''(localitatea unde a murit Avram Iancu în 1872). Profesoara Anca Paula Lup, o fostă studentă a mea, m-a informat că locuitorii din comunele şi satele limitrofe îi numesc ''băienţi ''pe cei din Baia de Criş. Şi mă mai informează toponimul maghiar este ''Kőrősbánya ''(''Kőrős = ''Criş, ''bánya = ''mină).  
Exasperat că-mi prezentau lucrări neglijent redactate, le-am povestit studenților mei întâmplarea ca să-i vindec de superficialitate și indiferență. Surpriza însă a venit săptămâna următoare, la același curs; un student s-a prezentat cu cartea în mână și mi-a spus cam așa: „Domnule profesor, ne-ați învățat să nu jurăm pe cuvintele magistrului: «non iurare in verba magistri» ne-ați spus pe latinește; iată, eu v-am urmat sfatul, am achiziționat ieri volumul de care ne-ați vorbit și am constatat că aici, ''la mine'', sunt TREI puncte, nu PATRU cum ne-ați asigurat dumneavoastră”. Și-mi arată cartea. Observ că are dreptate; intrigat (mi se părea că studenții șușoteau), o scot pe a mea din geantă și constatăm amândoi că „la mine” sunt PATRU, iar la el TREI! Nu vă speriați, nu-i nicio magie la mijloc: editura suplimentase tirajul, iar autorul îndreptase greșeala la al doilea<ref name="ftn3"> În 1988 am editat romanul ''Lunatecii ''de Ion Vinea. Titlul unui capitol de acolo e ''Țintarul''. Bănuind zețarii ar putea culege ''Țînțarul'', scriu pe marginea manuscrisului: „Atenție! ''Țintarul''!!!”. Merg în tipografie să urmăresc procesul tipăririi și constat că, în ciuda precauțiunii mele, s-a cules ''Țînțarul''. Se trăseseră deja vreo 800 de pagini. În criza de hârtie de atunci, nu puteam emite pretenția ca pentru atâta lucru să se reia de la început tipărirea, așa încât, dintr-un tiraj de 5000 de exemplare, numai în ultimele 4200 titlul capitolului e corect tipărit. </ref>.  


Aşadar, numele locuitorilor din localităţile mai sus amintite (''băiaş, băieşi'') sunt derivate de la ''baie ''(magh. ''bánya'') ''<nowiki>= </nowiki>''mină, nu de la ''baie ''(lat. ''balneum, ''‐''a'') = scăldătoare.
A doua întâmplare e din 2001. La un examen de admitere la o facultate prestigioasă se propusese spre analiză sintactică strofa eminesciană:


2. N-am putut cădea de acord cu domnul Paraschivescu când a vorbit de formele multiple de plural ale unor substantive. În emisiunea din 25 martie, d.e., ne spune că substantivul ''masă ''are două forme de plural: ''mese ''şi ''mase. ''Iată de ce n-am putut fi de acord: ''masă'', provine din lat. ''mensa ''şi desemnează obiectul de mobilier pe care se mânâncă, în timp ce masă „mulţime de oameni” este împrumut recent din fr. ''masse''. Vasăzică e vorba de două cuvinte distincte care se pronunţă la fel (omonime), fiecare cu etimologia sa, fiecare cu înţelesul său şi fiecare cu pluralul specific, iar nu de un cuvânt cu două forme de plural. Nu e lipsit de interes, cred, să amintesc că în perioada interbelică, filologii noştri au impus diferenţierea grafică a celor două cuvinte: ''masă ''şi, respectiv, ''massă, ''tot aşa cum au procedat cu perechea ''casă ''şi ''cassă, ''încât CEC-ul nostru de azi reprezintă sigla pentru '''Cassa '''de Economii şi Consemnaţiuni din vremea aceea. (V. ''infra, ''p. 43.)
Cum izvorând îl înconjorCa niște mări, de-a-notul...  


Celălalt cuvânt de data asta cu forme triple de plural ar fi ''corn ''(''coarne, cornuri, corni''). După părerea mea, ceea ce spune domnul Paraschivescu este numai pe jumătate adevărat, pentru că şi aici avem tot două cuvinte: ''corn''_{1 = }excrescenţă osoasă la animale şi ''corn''_{2'' = ''}arbustul cu lemn foarte tare. Cel dintâi, provenind din latinescul ''cornū ''(substantiv neutru, declinarea a patra, cu genitivul ''cornūs''), cunoaşte, într-adevăr, două forme de plural, ''coarne = ''cele două excrescenţe şi ''cornuri = ''produsele de patiserie apreciate de copii. ''Corn''_{2}, în schimb, provine din lat. ''cornus ''(cu genitivul ''cornī, ''de declinarea a doua şi, atenţie, e feminin, pentru că... produce un fruct numit ''coarnă''). Când vorbim de mai mulţi asemenea arbuşti, le spunem ''corni, ''aşa că acesta nu intră în categoria pluralelor multiple''. ''
El zboară, gând purtat de dor,  


De data aceasta sper că nu m-am înşelat; să-ţi pui a doua oară cenuşă în cap ar fi prea mult.
Pân’ piere totul, totul.
 
Nu toți profesorii din comisie au sesizat ingambamentul dintre versurile 2 și 3; în consecință, au plasat bara despărțitoare dintre propoziții după ''de-a-notul'', în loc s-o așeze în mijlocul versului, după ''mări. ''O profesoară a sesizat subtilitatea sintaxei lui Eminescu, a cărui frază, prozaic spus, ar suna cam așa: „fiindcă Luceafărul e înconjurat de mări, acesta zboară, ca și cum ar înota, până ce piere cu totul”. Perfectă interpretare, n-am ce zice! Dar, vorba latinească: „si tacuisses, philosophus mansisses”..., pentru , mândră de observația ce-i uimise (umilise?) pe câțiva neofiți din comisie, profesoara noastră își continuă hermeneutica trecând de la gramatică la textologie. Fatală gafă: propune ca, într-o viitoare ediție Eminescu, punctele de suspensie să fie... suspendate, adică scoase din locul unde le-a plasat, greșit, Perpessicius; și se mai și miră că marele editor n-a sesizat un fapt minor, anume că punctuația lui indică limpede faptul că propoziția se încheie după ''de-a-notul. ''Nu, doamnă profesoară, nu e deloc limpede. Și nu pretind să mă credeți pe mine, mă rezum să-l mai citez o dată pe domnul Drincu, căci repetiția este mama învățăturii: „punctele de suspensie '''nu marchează sfârșitul unei propoziții sau al unei fraze '''[...], ci indică doar întreruperea șirului vorbirii”. Și dacă tot am călcat pe teritoriul textologiei și al stilisticii, vă mai spun ceva, pentru a vă potoli, un pic măcar, elanul hermeneutic: punctele de suspensie sunt chiar necesare acolo, fiindcă ele atrag atenția asupra unui paradox: ''zboară... înotând ''sau, în situații asemănătoare: ''glumă... tristă, tânăr... bătrân''<ref name="ftn4"> Cf. ''Tânărul''‐''bătrân'', poezia macedonskiană din vol. ''Prima''‐''verba''. </ref>'' ''și câte altele.
 
În sfârșit, fiindcă tot ne-am oprit la punctele de suspensie, mi-am adus aminte, printr-un reflex lingvistic, de o altă întâmplare ce ține de știința textului. Când academicianul Marius Sala a împlinit 80 de ani, am fost invitat să scriu un articol care urma să apară într-un volum „''in honorem magistri”''. Cum subiectul intervenției mele era de textologie, n-am avut ceva mai bun de făcut decât să-l ornez cu următorul moto extras din testamentul lui Arthur Schopenhauer:
 
Blestemat fie omul care, în viitoarele ediții ale operelor mele, va schimba ceva cu bună știință, o frază sau numai un cuvânt, o silabă, o literă, un semn de punctuație!
 
La un moment dat, în textul meu folosesc neologismul... ''suspans, ''dar scriu ''suspense ''ca în franceză, ignorând faptul că ultima variantă a DOOM-ului ne recomandă scriem cum pronunțăm. Doamna Ioana Vintilă-Rădulescu, îngrijitoarea volumului, îmi telefonează, ușor panicată mi s-a părut, și-mi spune cam așa: „știți, noi când am redactat DOOM-ul am propus forma ''suspans'', întrucât cuvântul a devenit românesc și atunci ar trebui să-l scriem așa cum îl pronunțăm”''. ''„Și de ce nu l-ați modificat chiar dumneavoastră, doar v-am trimis textul online” am răspuns nedumerit. „L-aș fi modificat eu, n-aveți grijă, dar după ce am citit blestemul din motoul dumneavoastră n-am îndrăznit”. „Nu-i al meu, doamnă, e al lui Schopenhauer” i-am răspuns pacifist și conversația în ''suspans ''a rămas.
 
 
----
<references/>


[[Categorie:Sincronizare]]
[[Categorie:Sincronizare]]
[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]
[[Categorie:Articole:Ionel Funeriu]]

Versiunea de la data 18 ianuarie 2020 04:41

Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Sintagma englezească din titlu și-a câștigat dreptul de a se instala în vocabularul limbii române. Este utilizată frecvent de către internauți. Nu mai vorbesc de faptul că e ilustrată pe YouTube printr-un filmuleț de câteva minute pe care-l rezum într-o singură frază: un ofițer SS își trage un glonț în cap când un tânăr îi corectează germana aproximativă (în fapt o infimă imperfecțiune), iar iubita acestuia – evreică – îl umilește citând din Gramatica Academică regula pe care a încălcat-o. Tot pe internet, dau peste o anecdotă franceză; o reproduc în original și apoi în traducere:

Au retour d’une séance de l’Académie, Nicolas Beauzée trouva sa femme en galante compagnie. Le séducteur, qui disait à l’épouse infidèle « Quand je vous avertissais, madame, qu’il fallait que je m’en aille », fut repris par l’académicien, auteur d’une Grammaire générale et raisonnée, qui le corrigea ainsi: « Eh, monsieur, dites au moins: Que je m’en allasse !».

Întors acasă de la o ședință a Academiei, Nicolas Beauzée își găsi nevasta într-o galantă companie. Amantul, care-i spunea soției infidele „Și te avertizasem, doamnă, că trebuia să plec”, primi din partea membrului înaltei instituții, autor al unei Gramatici generale și sistematice, această replică menită să-i corijeze exprimarea: „Ei bine, domnule, spuneți măcar: fi plecat!”

Să-ți curmi viața pentru o confuzie lexicală ori să te afecteze într-atât ignorarea subjonctivului imperfect încât să uiți până și de infidelitatea matrimonială — iată două „performanțe” greu de admis și încă mai greu de înțeles.

Sunt împotriva pedanteriei extreme și cominatorii, dar mai ales împotriva fanatismelor de orice fel: fie ele politice, ideologice, religioase sau... textologice. Acest lucru nu mă împiedică însă, atunci când scriu, să aspir la idealul perfecțiunii. Pe care știu că nu-l pot atinge, cu toată strădania mea. Nici măcar una din cărțile pe care le-am publicat n-a apărut „fără păcat”, adică, etimologic vorbind, impecabil. Am suferit de fiecare dată, dar n-am folosit, totuși, nici pistolul, nici ștreangul. Dezaprob fanatismul, dar admir aspirația către sublimitate, cu gândul la o editură germană care ne asigură în caseta tehnică: Dieses Buch erscheint ohne Druckfehler, adică, pe românește: această carte nu are nicio greșeală de tipar. În atmosfera filologică în care m-am mișcat de-a lungul unei vieți, acest ideal seren, care n-are nimic de-a face cu fanatismul, era la el acasă. Ca să mă credeți, vă citez un text despre punctele de suspensie din cartea profesorului Sergiu Drincu[1]:

Punctele de suspensie, trei la număr, [...] indică o pauză mare în cursul vorbirii. Ele pot fi puse după orice parte de propoziție și oriunde în structura unei fraze, întrucât rațiunea folosirii lor acoperă realități obiective și subiective atât de diverse încât fluxul vorbirii poate fi întrerupt în orice moment al său. De reținut este faptul că punctele de suspensie nu marchează sfârșitul unei propoziții sau al unei fraze, ci indică doar întreruperea șirului vorbirii. Totuși, plasate la sfârșitul unui enunț, ele pot marca și sfârșitul acestuia.

Precizări inutile și agasante, veți spune, prea multe evidențe, exces de zel, dădăceală pedagogică, pedanterie academică. Că nu e deloc așa încerc să dovedesc evocând două întâmplări filologice. Una mai veche, cealaltă mai proaspătă. Ergo:

Acum exact 20 de ani, primesc în dar, din partea poetului Șerban Foarță, o splendidă carte de poezie (Un castel în Spania pentru Annia), editată în condiții grafice excelente, la Editura Brumar. Pe paginile din stânga sunt reproduse picturi celebre ale unui Paul Gauguin sau Vincent Van Gogh sau Pieter Bruegel sau..., iar pe pagina din dreapta (belle page cum o numeau tipografii de altădată) — o poezie închipuind reflecția picturalului în sensibilitatea inocentă a Anniei. O adevărată carte „pentru copii și rafinați”. Toate poeziile sunt minunate, dar una mi-a atras atenția în mod special; o reproduc, aici, în facsimil; pe pagina din stânga, admirăm Peisaj(ul) de iarnă, o pânză a lui Bruegel cu multe „personaje”.

Știam că autorul e foarte exigent cu litera scrisă. Pe vremea mașinilor de scris mecanice își dactilografia singur textele pe care le trimitea spre publicare. Dacă se întâmpla să comită o cât de mică eroare scotea o coală nouă și relua dactilografierea, ori de câte ori era nevoie, până când, fără completări și ștersături, textul era prezentat, „nemaculat” de stilou sau pix, revistei „Orizont”, unde deținea o rubrică permanentă. Bănuiesc că proceda identic și când își preda dactilogramele la edituri. Dar, ați observat desigur, nimic nu se ascunde mai bine decât o eroare de tipar. Cartea despre care vorbesc conține una singură, minimă e drept, dar care s-a ascuns atât de bine încât s-a strecurat prin filtrul celor care au vegheat la acuratețea textului: punctele de suspensie după deasupra sunt patru, nu trei (așa cum ar trebui). Fără suflet cum sunt când e să observ amănunte de acest fel, i-am arătat autorului textul, cu totuși regretul că-i produc „migrene și nopți albe”, cum se plângea cu ani în urmă[2]:

Nu suntem chiar niște maniaci, niște pedanți fără umor, atrabiliari și acariatri, căutători, cu dinadinsul, de nod în papură, ș.c.l.; cu toate astea, o eroare, fie și mică, de tipar, ne poate da migrene și nopți albe.

În glumă spusă, replica lui Șerban Foarță la observația mea fu letală: „am să dau în judecată editura!”.

Exasperat că-mi prezentau lucrări neglijent redactate, le-am povestit studenților mei întâmplarea ca să-i vindec de superficialitate și indiferență. Surpriza însă a venit săptămâna următoare, la același curs; un student s-a prezentat cu cartea în mână și mi-a spus cam așa: „Domnule profesor, ne-ați învățat să nu jurăm pe cuvintele magistrului: «non iurare in verba magistri» ne-ați spus pe latinește; iată, eu v-am urmat sfatul, am achiziționat ieri volumul de care ne-ați vorbit și am constatat că aici, la mine, sunt TREI puncte, nu PATRU cum ne-ați asigurat dumneavoastră”. Și-mi arată cartea. Observ că are dreptate; intrigat (mi se părea că studenții șușoteau), o scot pe a mea din geantă și constatăm amândoi că „la mine” sunt PATRU, iar la el TREI! Nu vă speriați, nu-i nicio magie la mijloc: editura suplimentase tirajul, iar autorul îndreptase greșeala la al doilea[3].

A doua întâmplare e din 2001. La un examen de admitere la o facultate prestigioasă se propusese spre analiză sintactică strofa eminesciană:

Cum izvorând îl înconjorCa niște mări, de-a-notul...

El zboară, gând purtat de dor,

Pân’ piere totul, totul.

Nu toți profesorii din comisie au sesizat ingambamentul dintre versurile 2 și 3; în consecință, au plasat bara despărțitoare dintre propoziții după de-a-notul, în loc s-o așeze în mijlocul versului, după mări. O profesoară a sesizat subtilitatea sintaxei lui Eminescu, a cărui frază, prozaic spus, ar suna cam așa: „fiindcă Luceafărul e înconjurat de mări, acesta zboară, ca și cum ar înota, până ce piere cu totul”. Perfectă interpretare, n-am ce zice! Dar, vorba latinească: „si tacuisses, philosophus mansisses”..., pentru că, mândră de observația ce-i uimise (umilise?) pe câțiva neofiți din comisie, profesoara noastră își continuă hermeneutica trecând de la gramatică la textologie. Fatală gafă: propune ca, într-o viitoare ediție Eminescu, punctele de suspensie să fie... suspendate, adică scoase din locul unde le-a plasat, greșit, Perpessicius; și se mai și miră că marele editor n-a sesizat un fapt minor, anume că punctuația lui indică limpede faptul că propoziția se încheie după de-a-notul. Nu, doamnă profesoară, nu e deloc limpede. Și nu pretind să mă credeți pe mine, mă rezum să-l mai citez o dată pe domnul Drincu, căci repetiția este mama învățăturii: „punctele de suspensie nu marchează sfârșitul unei propoziții sau al unei fraze [...], ci indică doar întreruperea șirului vorbirii”. Și dacă tot am călcat pe teritoriul textologiei și al stilisticii, vă mai spun ceva, pentru a vă potoli, un pic măcar, elanul hermeneutic: punctele de suspensie sunt chiar necesare acolo, fiindcă ele atrag atenția asupra unui paradox: zboară... înotând sau, în situații asemănătoare: glumă... tristă, tânăr... bătrân[4] și câte altele.

În sfârșit, fiindcă tot ne-am oprit la punctele de suspensie, mi-am adus aminte, printr-un reflex lingvistic, de o altă întâmplare ce ține de știința textului. Când academicianul Marius Sala a împlinit 80 de ani, am fost invitat să scriu un articol care urma să apară într-un volum „in honorem magistri”. Cum subiectul intervenției mele era de textologie, n-am avut ceva mai bun de făcut decât să-l ornez cu următorul moto extras din testamentul lui Arthur Schopenhauer:

Blestemat fie omul care, în viitoarele ediții ale operelor mele, va schimba ceva cu bună știință, o frază sau numai un cuvânt, o silabă, o literă, un semn de punctuație!

La un moment dat, în textul meu folosesc neologismul... suspans, dar scriu suspense ca în franceză, ignorând faptul că ultima variantă a DOOM-ului ne recomandă să scriem cum pronunțăm. Doamna Ioana Vintilă-Rădulescu, îngrijitoarea volumului, îmi telefonează, ușor panicată mi s-a părut, și-mi spune cam așa: „știți, noi când am redactat DOOM-ul am propus forma suspans, întrucât cuvântul a devenit românesc și atunci ar trebui să-l scriem așa cum îl pronunțăm”. „Și de ce nu l-ați modificat chiar dumneavoastră, doar v-am trimis textul online” am răspuns nedumerit. „L-aș fi modificat eu, n-aveți grijă, dar după ce am citit blestemul din motoul dumneavoastră n-am îndrăznit”. „Nu-i al meu, doamnă, e al lui Schopenhauer” i-am răspuns pacifist și conversația în suspans a rămas.



  1. Punctuația de bază în limba română, Editura Amphora, 2008, p. 71.
  2. Zgomote și afonisme, în vol. Afinități efective, Cartea românească, 1990, p. 9.
  3. În 1988 am editat romanul Lunatecii de Ion Vinea. Titlul unui capitol de acolo e Țintarul. Bănuind că zețarii ar putea culege Țînțarul, scriu pe marginea manuscrisului: „Atenție! Țintarul!!!”. Merg în tipografie să urmăresc procesul tipăririi și constat că, în ciuda precauțiunii mele, s-a cules Țînțarul. Se trăseseră deja vreo 800 de pagini. În criza de hârtie de atunci, nu puteam emite pretenția ca pentru atâta lucru să se reia de la început tipărirea, așa încât, dintr-un tiraj de 5000 de exemplare, numai în ultimele 4200 titlul capitolului e corect tipărit.
  4. Cf. Tânărulbătrân, poezia macedonskiană din vol. Primaverba.