Articol/Ionel Funeriu/Pastila de limbă

Sunt un admirator al domnului Radu Paraschivescu; ori de câte ori am ocazia, urmăresc cu plăcere şi cu folos emisiunea sa Pastila de limbă de la televiziune. Se întâmplă uneori (rar, e drept) să nu fiu întru totul de acord cu Domnia Sa. Două asemenea cazuri. Prima ţine de o uşoară neatenţie retorică producătoare de ambiguităţi, a doua de gramatică.

Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

În emisiunea din 11 martie anul acesta (2019), după ce ne spune că locuitorii oraşului francez Bordeaux se numesc bordelezi, atrage atenţia „răutăcioşilor” să nu creadă cumva că termenul acesta are vreo legătură cu bordelul. Binevenită precizare, pentru că prea multă lume se grăbeşte să scormonească în istoria cuvintelor şi să dea verdicte etimologice fără a avea cunoştinţele necesare pentru această dificilă operaţiune. Am arătat în două articole anterioare cum falsele asocieri semantice duc la aşa-numitele etimologii populare: renumeraţie pentru remuneraţie, a oribila pentru a oripila şi încă vreo câteva. (V. supra, p. 164 şi urm.) În acest context, am urmărit cu interes sporit emisiunea. Imediat după această precizare, autorul ne informează că locuitorii din Baia Sprie, Baia de Arieş şi Baia de Aramă se numesc băieşi. În acest context, se aduce în discuţie termenul băiaş (cu pluralul băieşi) a cărui semnificaţie primară este „lucrător într-o baie publică”. Această asociere poate stârni confuzii în rândul ascultătorilor care ştiu că, în Ardeal, băieşii sunt „mineri”. Şi, cum localităţile respective sunt centre miniere, telespectatorii – mai ales cei din zonă – rămân oarecum derutaţi, convinşi că autorul emisiunii se află în eroare confundând „minerul” cu cel „care spală scăldătoarea”. Eu însumi m-am aflat în această postură, deşi olfacţia mea filologică (atâta câtă e) îmi dădea semnale că „nu se poate”. N-am avut totuşi răbdare şi am scris un text nedrept pe această temă. Ca să repar ceea ce nu prea-i de reparat, reiau vorbele lui Radu Paraschivescu din articolul precedent schimbând doar numele celui nedreptăţit:

Îmi fac MEA CULPA şi-l rog să mă ierte pe Radu. Confuzia e cu atât mai neplăcută cu cât victima ei se poartă întotdeauna frumos cu limba română. Radu Paraschivescu, îmi pun cenuşă în cap şi sper să-ndrept, în felul ăsta, răul pe care ţi l-am făcut.

Noroc că emisunile se pot urmări pe YouTube. Am revăzut emisiunea cu pricina de mai multe ori şi m-am convins că autorul nu e în culpă; observ totuşi că proximitatea omonimelor (băieşi = locuitori ai localităţilor respective şi băieşi = lucrători într-o baie publică) poate crea ambigu- ităţi şi induce ideea că autorul ar fi în eroare. Acum mă întreb: oare câţi dintre cei care au urmărit emisiunea au avut interesul şi răbdarea să o revadă? Pentru a treia oară în această carte ar trebui să reiau vorbele lui Gilliéron despre ravagiile omonimiei, dar n-o mai fac ca să nu devin, ca de atâtea ori, pisălog.

Să ne imaginăm acum — ceea ce e cât se poate de verosimil — că cineva ar confunda într-adevăr cei doi termeni în discuţie. Glosele care urmează ar fi în măsură să lămurească chestiunea. Aşadar, ele nu sunt, cred, inutile.

X crede că numele locuitorilor din Baia Sprie, Baia de Aramă şi Baia de Arieş (băiaş, băieşi) porneşte de la cel care îngrijeşte baia (scăldătoarea).

Două argumente mă îndeamnă să contest explicaţia, primul de natură istorică, al doilea de natură lingvistică (etimologică). Să le luăm pe rând. Mai întâi, argumentul istoric. Locuitorii se numesc băieşi de sute de ani. Nu cred că existau băi publice, nici măcar personale, în aceste mici localităţi acum, să zicem, o sută de ani, prin urmare, istoric vorbind, nu putea exista nici meseria de băiaş. În consecinţă, e improbabil ca această explicaţie să reziste. Argumentul lingvistic este încă mai puternic. În limba română, vechiul cuvânt baie („loc unde te speli, scăldătoare”) a fost moştenit din latinul popular bannea (literar balneum, balnea). Din derivatul latinesc balnearius, dar prin intermediar francez (balnéaire), am obţinut neologismul balnear. Interesant este că graiurile ardeleneşti au preluat, din maghiarul bánya, un al doilea cuvânt baie (omonim), care înseamnă „mină”. Pe acest bánya îl regăsim, ca element component, în toponimia maghiară a celor două centre miniere din Transilvania: Felsőbánya (Baia Sprie) din judeţul Maramureş şi Aranyosbánya (Baia de Arieş) din judeţul Alba. Localitatea Baia de Aramă, situată în nord-vestul judeţului Mehedinţi, dar în proximitatea Ardealului, l-a păstrat în nume tot pe bánya, dar în variantă românească (baia). Minele de cupru din această localitate i-au atras pe întreprinzătorii saşi, fapt ce se reflectă în numele germano-maghiar al localităţii: Ofenbanya sau în cel germano-român: Ofenbaia.

Lucrătorul din baie se numeşte băieş, adică miner. În romanul Arhanghelii, al lui Ion Argârbiceanu, cuvântul acesta e recurent. Reproduc mai jos un scurt fragment în care apare substantivul-bază, baia, de unde „numele de agent” băieş, ba chiar şi termenul literar mină:

La noi nu mai auzi vorbindu-se decât de mina asta, Arhanghelii, despre kilogramele de aur puse de-o parte, despre băieşii care trebuie angajaţi de parcă baia asta afurisită n-ar mai fi în muntele Corăbioara.

Mai mult, chiar un scriitor din Vechiul Regat, Geo Bogza, în reportajele sale din Ţara Moţilor adoptă cuvântul specific ardelenesc, sincronizându-se astfel cu graiul din partea locului:

Băieşul coboară la sute de metri în pământ să caute aur.

Interesant, ca detaliu ce vine în completarea informaţiilor de până aici, este faptul că în zona Crişului superior, mai există o aşezare minieră care are în componenţa numelui său cuvântul baie. E vorba de Baia de Criş (localitatea unde a murit Avram Iancu în 1872). Profesoara Anca Paula Lup, o fostă studentă a mea, m-a informat că locuitorii din comunele şi satele limitrofe îi numesc băienţi pe cei din Baia de Criş. Şi mă mai informează că toponimul maghiar este Kőrősbánya (Kőrős = Criş, bánya = mină).

Aşadar, numele locuitorilor din localităţile mai sus amintite (băiaş, băieşi) sunt derivate de la baie (magh. bánya) = mină, nu de la baie (lat. balneum, a) = scăldătoare.

2. N-am putut cădea de acord cu domnul Paraschivescu când a vorbit de formele multiple de plural ale unor substantive. În emisiunea din 25 martie, d.e., ne spune că substantivul masă are două forme de plural: mese şi mase. Iată de ce n-am putut fi de acord: masă, provine din lat. mensa şi desemnează obiectul de mobilier pe care se mânâncă, în timp ce masă „mulţime de oameni” este împrumut recent din fr. masse. Vasăzică e vorba de două cuvinte distincte care se pronunţă la fel (omonime), fiecare cu etimologia sa, fiecare cu înţelesul său şi fiecare cu pluralul specific, iar nu de un cuvânt cu două forme de plural. Nu e lipsit de interes, cred, să amintesc că în perioada interbelică, filologii noştri au impus diferenţierea grafică a celor două cuvinte: masă şi, respectiv, massă, tot aşa cum au procedat cu perechea casă şi cassă, încât CEC-ul nostru de azi reprezintă sigla pentru Cassa de Economii şi Consemnaţiuni din vremea aceea. (V. infra, p. 43.)

Celălalt cuvânt de data asta cu forme triple de plural ar fi corn (coarne, cornuri, corni). După părerea mea, ceea ce spune domnul Paraschivescu este numai pe jumătate adevărat, pentru că şi aici avem tot două cuvinte: corn_{1 = }excrescenţă osoasă la animale şi corn_{2 = }arbustul cu lemn foarte tare. Cel dintâi, provenind din latinescul cornū (substantiv neutru, declinarea a patra, cu genitivul cornūs), cunoaşte, într-adevăr, două forme de plural, coarne = cele două excrescenţe şi cornuri = produsele de patiserie apreciate de copii. Corn_{2}, în schimb, provine din lat. cornus (cu genitivul cornī, de declinarea a doua şi, atenţie, e feminin, pentru că... produce un fruct numit coarnă). Când vorbim de mai mulţi asemenea arbuşti, le spunem corni, aşa că acesta nu intră în categoria pluralelor multiple.

De data aceasta sper că nu m-am înşelat; să-ţi pui a doua oară cenuşă în cap ar fi prea mult.