Articol/Ionel Funeriu/casă, acasă, domiciliu

casă, acasă, domiciliu

Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019


Casă este un cuvânt vechi și important, care face parte din lexicul fundamental al limbii române. Sensul principal cu care e folosit în cele mai diverse contexte este de „clădire destinată drept locuință”. De-a lungul timpului, termenul a dobândit sensuri adiacente precum casă de cultură, casă de odihnă, Casă Regală, ba chiar (scuzați!) casă de toleranță. Cuvântul a intrat apoi în componența unor expresii sau locuțiuni: a face casă bună (cu cineva), a da din casă, femeie de casă, specialitatea casei și a dezvoltat o bogată floră derivativă: căsuță, căscioară, căsulie, casnic, căsătorie. Dicționarele au prezentat sistematic aceste evoluții. Dacă ar fi să le reiau pe toate, in extenso, aș ocupa un spațiu tipografic imens, așa încât mă limitez la a descinde în istoria cuvântului, cum, de altfel, mi-am propus să încerc în această carte.

Nu-i greu de ghicit că, asemenea celor mai multe cuvinte importante din limba noastră, originea cuvântului casă este latinească. Curios este doar faptul că în limba latină casa desemna o locuință mai degrabă precară, un bordei, o baracă, o colibă. O casă adevărată, construită temeinic, din piatră sau cărămidă, era cunoscută sub numele de domus. O asemenea locuință își puteau construi doar oamenii înstăriți, cei mai mulți din Roma sau din orașele importante. Populațiile paupere de la periferia imperiului, din Peninsula Iberică, din Gallia Transalpină, din vechea Dacie cucerită și chiar din zona rurală a Peninsulei Italice nu puteau visa la o asemenea locuință. Așa se explică faptul că pe-atunci nicio limbă neoromanică în formare nu l-a preluat pe domus. Dacă avem curiozitatea să urmărim descendenții cuvântului latinesc casa în arealul romanic, constatăm că italiana, portugheza, spaniola și româna l-au moștenit aidoma, dar l-au ignorat pe domus. Cu timpul, societatea a evoluat, iar oamenii și-au construit locuințe tot mai confortabile; termenul casă, odată instalat în limbă, s-a menținut nemodificat formal, dar a pierdut „precaritatea" sensului inițial de „colibă, bordei", ajungând să desemneze locuința în general.

S-a observat, desigur, că din enumerarea limbilor romanice de mai sus lipsește franceza. Nu întâmplător. Aici lucrurile sunt un pic mai complicate. Iată de ce. Dintre limbile romanice, franceza a erodat cel mai puternic sistemul fonetic latin (aqua, digitus, lactem au devenit eau, doigt, lait, față de rom. apă, deget, lapte sau față de it. acqua, dito, latte); drept rezultat al acestui efect coroziv, lat. casa s-a redus la o singură silabă: chez. „Je vais chez Pierre" a însemnat la început „merg acasă la Pierre", adică la casa lui Pierre. (În latinește la casa este ad[1] casam, ceea ce în română a devenit acasă.) Redus la o singură silabă, chez seamănă cu un cuvânt de relație, își pierde semnificația concretă și devine prepoziție autentică, echivalentul românescului la: „mă duc la Pierre". Pierzându-1 așadar pe casă în ipostază de substantiv, franceza a fost nevoită să preia alt cuvânt latinesc care să desemneze aceeași realitate. L-a găsit pe mansio (ac. mansionem), care însemna „loc de popas", „sălaș", iar în latina târzie chiar „locuință". De aici până la fr. maison a fost nevoie de un singur pas.

și totuși, lat. domus „casă de piatră" n-a fost întru totul abandonat de limbile neolatine. El a fost preluat mai târziu, pe cale livrescă, de toate limbile romanice. În română, rădăcina dom- se regăsește în multe neologisme ca: domiciliu, domicilia, domestic, a domestici etc. Impunătoarea casă a episcopilor era, în latina târzie din Italia: domus episcoporum, adică o catedrală. Cuvântul s-a răspândit în formă abreviată: duomo, de unde l-au preluat apoi francezii: dosme apoi dôme. De altfel, această rădăcină o găsim în multe cuvinte și mai vechi, și mai noi din limbile europene, începând cu greaca: δόμος (domos), continuând cu limbile germanice (engl. dom, germ. Dom „catedrală") și slave (cf. rus. дом, ucr. додому, pol. do domu).

P.S. Cât de ușor ne putem înșela când dăm verdicte etimologice! În limba noastră mai avem un cuvânt casa = lădiță de fier în care se țin bani sau alte valori. Dicționarele ne asigură că termenul provine din germanul Kasse (V. și it. cassa), de unde a încasa, încasat, încasator, casier, casierie, casetă. Originea mai îndepărtată este însă tot latinească. Din verbul capio, capere, cepi, captum = a prinde, a cuceri, a capta, s-a format substantivul capsa = cutie. Din latină, cuvântul a ajuns în franceză în forma caisse. Sensul acestuia s-a specializat cu timpul, ajungând să desemneze o cutie în care se păstrează valori (bani, bijuterii, documente de preț). În anul 1864, s-a înființat la București una dintre primele instituții bancare românești: Casa de Economii și Consemnațiuni, a cărei siglă este CEC. N-am nicio îndoială că, la 1864, aflându-ne sub puternică influență franceză, modelul de la care s-a pornit a fost Caisse d’épargne, instituție fondată la Paris în 1818. Mai e, oare, nevoie să spun că atât Caisse, din numele instituției franceze, cât și Casa, din sigla CEC-ului, provin din lat. capsa?

Interesant este de observat amănuntul că, pe la începutul secolului trecut, se recomanda grafia cassa, tocmai pentru a se pune în evidență diferențierea lexicală dintre casă de locuit și cassă de bani. (Aceeași distincție grafică între masă, din lat. mensa, și massa, din fr. masse, lat. massa.)




  1. În latină ad = la este o prepoziție care se folosește cu acuzativul. Noi am moștenit-o în forma a; o găsim în sintagme și expresii precum: „fluieră a pagubă", „miroase a ceapă", „calcă a popă" (la Creangă); prepoziția a precedă infinitivele scurte: a cânta, a lucra, iar uneori servește ca element de compunere: atotștiutor, atotputernic etc. în perioada modernă, am preluat-o aidoma în formula ad-hoc (cf. Divanul ad-hoc = Consiliu cu atribuții politice „creat pentru un scop anume"); o mai găsim în expresii livrești: ad interim = interimar, ad litteram = întocmai, literă cu literă, ad libitum = după plac, ad hominem (argumentum ad hominem = mijloc neloial prin care se combate raționamentul cuiva, atacând persoana, nu argumentația acestuia) și o recunoaștem în Addenda = cele ce ar trebui adăugate, în adversar și adversativă.