Articol/Ionel Funeriu/errare humanum est, perseverare diabolicum
O eroare nu devine greşeală decât atunci când refuzi să o corectezi.
Orlando A. Batista
Toţi folosim limba română, dar nimeni nu poate afirma că o cunoaşte în toate ungherele ei şi că îi stăpâneşte toate subtilităţile. Dacă ne obstinăm să vânăm greşeli, constatăm că le putem descoperi şi la cei mai rafinaţi filologi. Am cunoscut de-a lungul vieţii mulţi scriitori, filologi, oameni de cultură, pe alţii i-am citit ori i-am auzit la radio sau i-am văzut la televizor. Nu vreau, prin exemplele mele, să denigrez pe nimeni, nici să emit aici consideraţii filozofice (filosofice?) pe tema idealului lingvistic, dar o listă de erori pe care le-au săvârşit mulţi dintre aceştia reproduc totuşi aici.
Un notoriu lingvist zice: „jumătatea mai mare a Banatului”, altul, de acelaşi calibru, cu studii doctorale la Paris, românizează francezul libération pronunţând în toată claritatea élibération, dovedindu-ne că nu numai franceza influenţează româna, ci şi... viţăvercea (vorba lui nenea Iancu) e valabil. Pe un celebru romanist l-am auzit rostind ori cu sensul de însă, în loc de or. Un ziarist temut, cu un simţ lingvistic remarcabil, atent la acurateţea expresiei şi neîngăduitor cu confraţii, în loc de „a 30-a aniversare de la...”, zice: „aniversarea de 30 de ani de la...”, formulare nefericită, întrucât anul (lat. annus, nu anus!) e cuprins în aniversare (etimologic: „întoarcerea anilor”); altul, şi mai bătăios, rosteşte mass‐media ca în engleză: mesmidia, dar îl acordă cu pluralul ca în latineşte, demonstrându-ne cât de uşor se încurcă borcanele. Un analist politic ne vorbeşte serios despre geopolitica mondială şi despre harta mapamondului, iar când moderatorul îl taxează ironic cu replica: „adică pe toate meridionalele”, analistul zâmbeşte încântat că e aprobat. Pe unul l-am mai auzit rostind marea magistrală, uitând că magis este un derivat al lui magnus care tocmai „mare” înseamnă. Altul, încă mai vehement, zice la TV: „nimeni nu ştie asta mai bine decât eu”, îşi dă seama şi, peste câteva clipe numai, repetă secvenţa în formă corectă: decât mine. În focul discuţiei, un profesor al meu din anii facultăţii, zice care, în loc de pe care; îşi dă şi el seama până nu încheie bine fraza şi ni se adresează cu umor: „admiraţi sintaxa mea?”. Un moderator TV de succes spune şi un academician scrie qui prodest în loc de cui prodest şi nimeni nu-i corectează. Citesc, zilele trecute, împreună cu aproape 10000 de cititori, o necruţătoare analiză a învăţământului românesc scrisă într-o bună limbă română, dar surpriză! chiar în titlul articolului un asemenea pe lipseşte (Învăţământul care îl merităm). M-am gândit că l-a scris cu ironie, dar atunci ar fi fost necesare ghilimelele... Un celebru eseist (eu îl ador) pronunţă pă în loc de pe, un altul zice ecsamen, ecsistă, în loc de egzamen, egzistă şi nu renunţă, deşi i-am spus-o cu respectul cuvenit. Am cunoscut un redutabil om de litere care se mândrea că îi citeşte pe Horaţiu şi pe Plaut în latineşte, fără dicţionar. Într-o emisiune televizată, acesta protestează vehement împotriva unui deputat ignar care rostise de la înălţimea tribunei Parlamentului: „Pereat MUNDI, fiat justitia”! Declinându-şi competenţa în materie de latină, moderatorul întreabă: „dar cum e corect, maestre?” Nu-mi cred urechilor când invitatul îl lămureşte doct: pereat MUNDAS... (corect: mundus). Aflu apoi, chiar într-o emisiune de cultivare a limbii, că substantivul masă are două forme de plural: mese şi mase; autorul, altfel un fin cunoscător, uită în viteza demonstraţiei că aici e vorba de două cuvinte diferite: masă (1) = obiect de mobilier pe care se mănâncă, se scrie etc., provenit din latină: mensa, şi masă (2) = mulţime, cantitate de materie, la origine tot din latină: massa.
Toţi suntem supuşi greşelii şi n-ar trebui să ne supărăm când ni se atrage atenţia. Mai ales când cineva o face cu bună credinţă şi pe un ton urban. N-am fost scutit de erori în ceea ce am scris, am suferit când le-am descoperit post factum, prin urmare nu dau lecţii nimănui. Vorbesc şi scriu însă despre limba română urmând, pe cât pot, îndemnul Văcărescului pe care l-am mai citat cu altă ocazie: „creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire”.
Acum, la sfârşit, o distincţie trebuie făcută neapărat. Una e să greşeşti întâmplător, din neatenţie sau grabă (errare), şi cu totul alta să stărui în greşeală (perseverare). Vă mai aduceţi aminte de atoatecunoscătorul de pe vremuri, aplaudat de popor ca nimeni altul, care ar fi intenţionat — se zicea — să-l scoată pe x din alfabetul românesc, pentru că... „nu ezistă” sau de consoarta-i academician, şi doctor, şi inginer care ne vorbea de iepocă şi codoi (= CO_{2})? Sunt astea „greşeli” sau „erori”?, cum se întreabă dilematic şi apoi ne luminează şeful învăţământului românesc. Când auzi pe unul ca acesta prezentându-şi scuze anticipat pentru greşelile pe care le-a comis alaltăieri sau plângându-se că genunchele îi este bolnav, când îţi mai şi zgârie urechea „muzicală” cu „manualul iasă la timp”, toate în aceeaşi emisiune TV, te mai întrebi oare care-i eroarea sau care-i greşeala?
Eu pledez pentru înţelegere şi toleranţă, dar în limitele bunului simţ, căci altfel tare mă tem de replica letală a franţuzului căruia i s-a furat în Ferentari portmoneul: „la tolérance? d’accord, mais pour cela il y a des maisons”.