Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Ionel Funeriu/etimologii populare (II)”

Sari la navigare Sari la căutare
m
 
Linia 3: Linia 3:
Din articolul meu precedent s-ar putea trage concluzia că numai oamenii fără prea multă școală produc acele malversații lexico-semantice pe care lingvistica le-a numit ''etimologii populare ''(''cumpărătivă'' în loc de ''cooperativă'', ''lăcrămație'' în loc de ''reclamație'' etc.). Nu e chiar așa. Se întâmplă câteodată să clacheze și oameni cu o anumită pregătire intelectuală. Comentez mai jos două asemenea erori pe care le-am auzit „cu urechile mele”, cum se zice în popor.
Din articolul meu precedent s-ar putea trage concluzia că numai oamenii fără prea multă școală produc acele malversații lexico-semantice pe care lingvistica le-a numit ''etimologii populare ''(''cumpărătivă'' în loc de ''cooperativă'', ''lăcrămație'' în loc de ''reclamație'' etc.). Nu e chiar așa. Se întâmplă câteodată să clacheze și oameni cu o anumită pregătire intelectuală. Comentez mai jos două asemenea erori pe care le-am auzit „cu urechile mele”, cum se zice în popor.


Am asistat, cu ocazia unei inspecții, la o lecție de literatură. La un moment dat, vorbind despre calul lui Harap-Alb, profesoara întreabă: „copii, ați văzut că, virgulă, calul mânca jăratic?” Prefăcându-mă că nu înțeleg ce caută virgula între ''că'' și ''calul'', i-am cerut explicații la sfârșitul orei. Răspunsul a venit prompt: „am vrut sa evit ''cacafonia''”. Mi-am dat seama imediat ca profesoara nu cunoștea nici originea, nici semnificația exactă a termenului. Neologismul ''cacofonie'' nu are legătură cu repetarea, dezagreabilă a lui ''ca'', ci provine de la grecescul ''kakos'' = urât, în asociere cu ''phonos'' = sunet. Dicționarele definesc net cuvântul ''cacofonie'': „asociere neplăcută de sunete”. Dacă zicem: „se dusese să se sesizeze sistematic” (încercați pe cont propriu dacă nu mă credeți) putem fi acuzați, pe bună dreptate, de... ''cacofonie''. Dimpotrivă, în versul lui Eminescu: „Argint e pe ape și aur în aer” sau al lui Macedonski: „Pe balta clară barca molatecă plutea”, revenirea armonică a vocalei ''a'' este percepută ca o „asociere agreabilă de sunete”, adică o... ''eufonie'' (gr. ''eu''- „plăcut”).
Am asistat, cu ocazia unei inspecții, la o lecție de literatură. La un moment dat, vorbind despre calul lui Harap-Alb, profesoara întreabă: „copii, ați văzut că, virgulă, calul mânca jăratic?” Prefăcându-mă că nu înțeleg ce caută virgula între ''că'' și ''calul'', i-am cerut explicații la sfârșitul orei. Răspunsul a venit prompt: „am vrut evit ''cacafonia''”. Mi-am dat seama imediat profesoara nu cunoștea nici originea, nici semnificația exactă a termenului. Neologismul ''cacofonie'' nu are legătură cu repetarea, dezagreabilă a lui ''ca'', ci provine de la grecescul ''kakos'' = urât, în asociere cu ''phonos'' = sunet. Dicționarele definesc net cuvântul ''cacofonie'': „asociere neplăcută de sunete”. Dacă zicem: „se dusese să se sesizeze sistematic” (încercați pe cont propriu dacă nu mă credeți) putem fi acuzați, pe bună dreptate, de... ''cacofonie''. Dimpotrivă, în versul lui Eminescu: „Argint e pe ape și aur în aer” sau al lui Macedonski: „Pe balta clară barca molatecă plutea”, revenirea armonică a vocalei ''a'' este percepută ca o „asociere agreabilă de sunete”, adică o... ''eufonie'' (gr. ''eu''- „plăcut”).


Altădată, în cancelaria unui liceu industrial, directorul școlii a folosit verbul ''a oripila''. Atât numai că persoana pronunța ''oribila''. Colegii lui, pe care-i trata de sus, cum am observat, schimbau între ei priviri semnificative. Unul n-a îndrăznit să-l corecteze. Prima dată am crezut că n-am auzit bine, dar omului îi căzuse cu tronc cuvântul și insista cu... ''oribilismele'' lui, fiind convins că verbul său este un derivat de la cuvântul-bază — ''oribil''. Trebuie să recunoaștem că numai un om cu oarecare știință de carte poate „îmbogăți” limba română cu asemenea monstruozitate lexicală, pentru că un om fără școală n-a folosit în viața lui nici adjectivul ''oribil'', nici verbul ''a oripila''. Directorul nostru trecuse prin școală, nu-i vorbă, dar cam fără folos cum se vede.
Altădată, în cancelaria unui liceu industrial, directorul școlii a folosit verbul ''a oripila''. Atât numai că persoana pronunța ''oribila''. Colegii lui, pe care-i trata de sus, cum am observat, schimbau între ei priviri semnificative. Unul n-a îndrăznit să-l corecteze. Prima dată am crezut că n-am auzit bine, dar omului îi căzuse cu tronc cuvântul și insista cu... ''oribilismele'' lui, fiind convins că verbul său este un derivat de la cuvântul-bază — ''oribil''. Trebuie să recunoaștem că numai un om cu oarecare știință de carte poate „îmbogăți” limba română cu asemenea monstruozitate lexicală, pentru că un om fără școală n-a folosit în viața lui nici adjectivul ''oribil'', nici verbul ''a oripila''. Directorul nostru trecuse prin școală, nu-i vorbă, dar cam fără folos cum se vede.