Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Mioara Avram/I. e sau ea?”

De la dexonline wiki
Sari la navigare Sari la căutare
m
Linia 1: Linia 1:
Mioara Avram - '''Ortografia pentru toți'''
::::::::::::::::::'''Mioara Avram''' - ''Ortografia pentru toți''


Problema alegerii între ''a'' şi ''ea'' (= [ĕa]) în pronunţare şi în scriere se pune mai ales după consoane.
Problema alegerii între ''a'' şi ''ea'' (= [ĕa]) în pronunţare şi în scriere se pune mai ales după consoane.

Versiunea de la data 1 iunie 2012 02:53

Mioara Avram - Ortografia pentru toți

Problema alegerii între a şi ea (= [ĕa]) în pronunţare şi în scriere se pune mai ales după consoane.

1. După i vocalic şi semiconsonantic întrebarea „a sau ea?” devine fie „ea sau ia?” (vezi V), fie „ia, iia sau iea?” (vezi X). Din punctul de vedere exclusiv a ceea ce urmează după i, este de reţinut, în orice caz, interdicţia de apariţie a secvenţei grafice iea. Atît după semiconsoana [ĭ], cît şi după vocala [i] se scrie numai a, niciodată ea: femeia şi femeiască, îndoială şi îndoiască, întemeia şi întemeiază, joia şi Joian, vasluian; bucuria, apropia, liniază, sfiască etc.

2. După e, chiar dacă pronunţarea nu este distinctă sau înclină spre [ĕa], se scrie atît a, cît şi ea, conform principiului morfologic, în forme flexionare diferite ale verbelor cu tema în această vocală. În majoritatea formelor este corect a: agrea, crea — şi procrea, recrea — , suplea; agreat, creat...; agreaţi, creaţi...; agrease, crease..., dar la ind. prez. 3 sg. şi pl. este corect ea: agreează, creează, supleează.

Structura morfologică a acestor verbe este agre||a, agre||ează, ca şi lucr||a, lucr||ează sau evalu||a, evalu||ează.

Derivatele verbelor cu tema în -e se scriu corect cu a: agreabil; creativitate, creator, creatură, creaţie; supleant.

3. După consoane, scrierea reflectă totdeauna pronunţarea. Pronunţarea prezintă însă variante regionale (legate de caracterul dur sau palatal al consoanelor precedente) şi hipercorecte, în ambele direcţii, care se reflectă şi în scris.

După cele mai multe consoane vorbitorii graiurilor de tip nordic (moldovean, maramureşean, crişean, bănăţean) pronunţă [a], iar vorbitorii graiurilor de tip sudic (muntean, oltean) [ĕa].

Pentru rădăcina cuvintelor nu se pot formula reguli cu un grad mai mare de generalitate, cu excepţia rădăcinilor care conţin consoanele j, ş.

a. După j, ş, în rădăcina cuvintelor se pronunţă şi se scrie numai a (nu ea): deja, dejalen, dojană, jachetă, jad, jaf, jalbă, jale, jalon, jaluzea, jambon, jandarm, janilie, jantă, jar — şi jarişte —, jartieră, javră, mojar, pojar, rejansă, stejar etc.; aşa, caşa, caşalot, cearşaf, eşafod, eşapament, eşarfă, muşama, şa, şabac/şabacă, şablon, şacal, şagă, şah, şaibă, şaisprezece şi şaizeci, şal, şalău, şale, şalupă, şamotă, şampanie, şan, şansă, şantier, şanţ, şapcă, şapte, şarjă, şarpe, şase, şatră etc.
Conform acestei reguli se scrie a (nu ea) în aşază (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la aşeza), deşală (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la deşela), deşartă (f. sg. de la deşert şi ind. prez. 3 sg. şi pl. de la deşerta) şi deşarte (f. pl. de la deşert şi conj. prez. 3 sg. şi pl. de la deşerta), dîrjală „băţ, coadă de topor sau de sapă; persoană înaltă şi slabă”, înşală (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la înşela), şadă (conj. prez. 3 sg. şi pl. de la şedea) şi şade (ind. prez. 3 sg. de la acelaşi verb), şasă (f. sg. de la adjectivul şes), tînjală „piesă la jug”.
Variantele — fonetice şi grafice — cu ea la cuvintele din ultimul alineat se explică prin apropierea lor de cuvinte asemănătoare prin învelişul sonor, dar diferite prin structura morfologică, întrucît la ele ea se găseşte în afixe; de exemplu, furişează sau înfăţişează (faţă de aşază); greşeală (faţă de deşală şi înşală); îndîrjeală sau mînjeală (faţă de dîrjală şi tînjală).
b. După s, se pronunţă şi se scrie ea în cuvintele măsea, seacă (f. de la sec şi ind. prez. 3 sg. şi pl. de la seca), seamăn s. şi seamănă vb. (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la semăna), seară — şi alaltăseară, aseară, deseară/diseară —, searbăd. Se pronunţă şi se scrie seamă în toate sensurile actuale ale acestui cuvînt (şi în îmbinările a băga de seamă, a lua seama, a ţine seama, o seamă de), dar samă în sensurile învechite „recensămînt” şi „bir”, de care este legat derivatul sameş „funcţionar strîngător de biruri” şi „administrator de moşie”.
După z, se pronunţă şi se scrie a în za (pl. zale) şi zadă, dar ea în zeamă.
După ţ, se pronunţă şi se scrie a în ţară, dar ea în ţeapă şi ţeapăn, ţeastă, ţeavă.
c. După r, se pronunţă şi se scrie a în cracă, crapă (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la crăpa), praftură, rabdă (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la răbda), strajă, şirag, teraz, dar ea în breaslă, creangă, greabăn, rea (f. sg. de la rău), reavăn, reazem s. şi vb. (ind. prez. 1 sg. de la rezema) şi reazemă vb. (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la acelaşi verb), streaşină, treapăd, vrea (şi vreai, vreau de la acelaşi verb), vreasc, zdreanţă. Se admite variaţia în interjecţia tranca-flanca/trean-ca-fleanca.
După l, se pronunţă şi se scrie a în flacără, dar ea în buleandră, fleandură, leapădă (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la lepăda).
d. După d, se pronunţă şi se scrie ea în deapănă (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la depăna). Se admite atît ea, cît şi a în deapără/dapără ind. prez. 3 sg. şi pl. de la variante morfologice diferite ale aceluiaşi verb: depăra/dăpăra.
După t, se pronunţă şi se scrie corect a în tas, taşcă, dar ea în stearpă (f. sg. de la sterp).
e. După consoane labiale (b, p, m, v), se pronunţă şi se scrie a în obadă, pag, pană, pară, pată, pomană, vadră, dar beat, meargă (conj. prez. 3 sg. şi pl. de la merge), pribeag, veac.

4. Pentru afixele flexionare şi lexicale ataşate la teme consonantice există regula menţinerii unităţii acestora şi a respectării structurii morfologice a tipului de flexiune sau de derivare.

a. Substantivele feminine terminate în consoană + ă au forma articulată în a, iar cele terminate în consoană + e au forma articulată în ea. În limba literară actuală se pronunţă şi se scrie corect latura (< latură), ţigara (< ţigară), năpasta (< năpastă), soarta (< soartă), dar bătrîneţea (< bătrîneţe), directoarea (< directoare), marginea (< margine), mătasea (< mătase), originea (< origine), tusea (< tuse). Substantivele şi adjectivele feminine cu tema terminată în j, ş au formele articulate numai în -a: cîrja (< cîrjă), coaja (< coajă), grija (< grijă), loja (< lojă), maja (< majă), plaja (< plajă), ruja (< rujă), schija (< schijă), tija (< tijă); broşa (< broşă), cămaşa (< cămaşă), cireaşa (< cireaşă), cravaşa (< cravaşă), fruntaşa (< fruntaşă), gureşa (< gureşă), mătuşa (< mătuşă), păpuşa (< păpuşă), tovarăşa (< tovarăşă), tuşa (< tuşă), uşa (< uşă) etc.; de asemenea substantivele masculine bulibaşa (< bulibaşă), paşa (< paşă).
Variantele neliterare laturea, ţigarea au la bază forme nearticulate în -e, iar directoara, margina, origina forme nearticulate în . Vezi II 3.
b. Verbele de conjugarea I cu tema terminată în j, ş se pronunţă şi se scriu cu a la infinitiv şi în formele care preiau sufixul infinitivului: angaja, aranja, menaja şi furişa, înfăşa, îngrăşa (inf. şi imperf. 3 sg.); angajaţi..., furişaţi... (ind. prez. şi imperf. 2 pl.; part. m. pl.); angajai..., furişai... (perf. s. 1 sg. şi imperf. 2 sg.); angajat..., furişat... (part. m. sg.; supin) etc., dar cu ea în desinenţa de indicativ prezent 3 sg. şi pl.: angajează, aranjează, menajează şi furişează, înfăţişează, trişează etc.
c. La conjugarea a IV-a desinenţa de conj. prez. 3 sg. şi pl. este -ească la verbele cu infinitivul în consoană + -i şi -ască la cele cu infinitivul în ; cum sufixul de infinitiv apare numai după r, rezultă că desinenţa -ască se poate întîlni numai după r (dar nu e corectă decît la verbele în -rî, nu şi la cele în -ri). Se pronunţă şi se scrie corect îngrijească, oblojească, rotunjească, veştejească; obosească, sosească; umezească; ameţească, iuţească; mulţumească; dogorească, huzurească, dar amărască, hotărască, ocărască, posomorască, scociorască.
d. Sufixul imperfectului este -a la verbele de conjugarea I (scris ea la cele cu tema terminată în consoanele [ḱ], [ģ]) şi la cele de conjugarea a IV-a cu infinitivul în , dar -ea la toate celelalte. Se pronunţă şi se scrie corect oblojea, rotunjea, veştejea, dar angaja, aranja, bandaja, menaja; ieşea, păşea, sfîrşea, dar furişa, înfăşa, îngrăşa; apăsa, dar obosea; uza, dar auzea, umezea; cocoţa, dar ameţea; dogorea, huzurea, suferea, dar amăra, cobora, hotăra etc.
Limba literară deosebeşte imperfectul verbelor îngrija „a fi îngrijorat”: îngrijam, îngrijai, îngrija etc. de cel al verbului îngriji „a avea grijă de...”: îngrijeam, îngrijeai, îngrijea etc. Imperfectul verbului a fi, în limba literară, este eram, erai, era, eraţi, erau (nu eream, ereaţi, ereai, erea etc.).
e. Se pronunţă şi se scrie numai a în următoarele sufixe:
  • -adă: oranjadă, orjad(ă);
  • -ament: angajament, aranjament; ataşament, branşament;
  • -ant: angajant, deranjant, descurajant; tranşant;
  • -ar: birjar, forjar; căluşar, coşar, gogoşar, păpuşar etc.;
  • -ator: încurajator;
  • -şag: furtişag, rămăşag.
Se pronunţă şi se scrie numai ea, după consoane, în sufixele:
  • -ea (f. sg. de la -el): frumuşea, căţea, viţea;
  • -eală: betejeală, mînjeală, oblojeală, prăjeală; căptuşeală, greşeală, învălmăşeală, moleşeală, sfîrşeală, zăpuşeală; agoniseală, oboseală, procopseală; umezeală, urzeală; ameţeală, iuţeală; amăreală, mohoreală, oţăreală;
  • -eaţă: roşeaţă;
  • -ească (f. sg. de la -esc): vitejească; ostăşească, răzeşească, strămoşească; rusească, săsească; englezească, franţuzească; băieţească, frăţească etc.
De asemenea, se pronunţă şi se scrie numai -ea în sufixul de apartenenţă locală -ean după majoritatea consoanelor, inclusiv j, ş, ţ, z, v: clujean, doljean, gorjean, lugojean; argeşean, crişean, făgărăşean, huşean, ieşean, maramureşean, orăşean, oşean; bănăţean, cetăţean, gălăţean, judeţean; hurezean, vîrlezean; braşovean, lipovean, moldovean, prahovean. După c, g, sufixul este însă -an: lipscan, haţegan. :După d şi s pot apărea atît -ean, cît şi, mai rar, -an: bîrlădean, orădean, dar arădean/arădan; apusean, mesean, dar bîrsan, persan.
După j, ş poate apărea sufixul -an cu alte valori: hlujan, tăpşan.
Variante cu -an în loc de -ean după j, ş sînt răspîndite prin unele formaţii cu valoare de nume proprii: Argeşana şi Clujana (întreprinderi); Crişana (provincie); Ana-Lugojana (personaj dintr-un cîntec popular şi din opereta cu acest titlu); Transfăgărăşan (şosea).

5. În antroponimele româneşti se întîlnesc variante cu a în loc de ea şi cu ea în loc de a. Variaţia vizează mai rar rădăcina cuvintelor (cf. totuşi numele de familie Decusară alături de Decuseară, Peagu alături de Pagu, chiar Şearpe alături de Şarpe) şi mai frecvent afixele: de exemplu, numele de familie Cîmpan(u) şi Cîmpean(u), Făgărăşan(u) şi Făgărăşeanu, Galaţanu şi Gălăţeanu, Lugojan şi Lugojeanu, Moldovan(u) şi Moldovean(u) etc. Sufixul onomastic -şa se pronunţă şi se scrie corect cu a (nu cu ea): Comşa, Focşa, Lupşa, Tomşa. Existenţa a două sufixe diferite -a şi -ea, cu influenţe reciproce (-a pentru -ea şi -ea pentru -a), explică variantele întîlnite la unele prenume masculine (Costa şi Costea) şi mai ales la nume de familie: Chiosa şi Chiosea; Creţa şi Creţea; Groza şi Grozea; Mosora şi Mosorea; Zbiera şi Zbierea etc.

Toponimele provenite din nume de grup pot avea sufixul -ani sau -eni, nu însă -eani; se pronunţă şi se scrie corect -ani în Botoşani, Dejani, Focşani, Oprişani.