Articol/Mioara Avram/II. ă sau e?

De la Dexonline wiki
< Articol‎ | Mioara Avram
Versiunea din 9 mai 2012 02:13, autor: Radu Borza (Discuție | contribuții) (→‎ă sau e - versiune inițială)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Jump to navigation Jump to search

II. ă sau e?

Problema alegerii între ă şi e este simplă şi se rezolvă ferm şi clar după semiconsoanele [í] şi [ů], scrise i şi u; este relativ simplă şi cu o soluţie convenţională după vocale; este complicată şi supusă unor reguli în mare parte individuale după consoane. 1. După semiconsoanele [í] şi [ů], scrise i, respectiv u, de fapt, nu există alegere. În limba literară nu se pronunţă niciodată [íă] şi nici nu se scrie iă, ci numai ie (= [íe]): de aceea verbele de conjugarea I cu tema în [í] au -e în loc de -ă la persoana a 3-a sg. a indicativului prezent (moaie, taie) şi a perfectului simplu (muie, tăie) şi -em la persoana 1 pl. a indicativului prezent (muiem, tăiem). Nu se pronunţă [ůe], ci numai [ůă]), scris uă: de aceea substantivul ou are pluralul cu desinenţa -ă (ouă), faţă de desinenţa -e a altor substantive neutre. 2. După vocale nu sînt numeroase situaţiile care pun probleme. După i vocalic este valabilă interdicţia apariţiei lui ă, ca şi după i semiconsonantic, care de fapt există în pronunţare, dar nu e notat după vocală. Nu se pronunţă [i-ă] şi nu se scrie iă, ci numai ie (=[i-e]): de aceea şi verbele de conjugarea I cu tema în i vocalic au -e în loc de -ă la persoana a 3-a singular a indicativului prezent (apropie, zgîrie) şi a perfectului simplu (apropie, zgîrie, 16 Mioara Avram repatrie) şi -em la persoana 1 pl. a indicativului prezent (apropiem, zgîriem, repatriem). După u vocalic nu acţionează însă interdicţia legată de semiconsoana corespunzătoare, deci sînt posibile ambele vocale în discuţie, iar scrierea reflectă pronunţarea. Se pronunţă şi se scrie continuă adj. f. sg. (< continuu) sau vb. (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la continua) — continue adj. f.-n. pl. sau vb. (conj. prez. 3 sg. şi pl.); evaluez — evaluăm. După e nu se pronunţă de obicei [ă] şi nici [e] pur. Se scrie însă atît ă, cît şi e, conform principiului morfologic, în forme flexionare diferite ale verbelor cu tema în -e (agrea, crea, suplea): agreăm, creăm, dar agreez, agreezi, agreeze, respectiv creez, creezi, creeze; substantivul provenit din fostul infinitiv lung al verbului crea, anume creare, are genitiv-dativul singular şi pluralul în -ări: creări. 3. Cele mai multe probleme apar după consoane. a. După j, ş alegerea între ă şi e nu se rezolvă la fel de categoric ca în cazul lui î şi i sau a şi ea. În rădăcini se scrie de obicei e: injecţie, jecmăni, jefui, jeg — şi jegos —, jeli, jerpeli, jertfă, păianjen, scrijeli/scrijela, stînjen; deşert — şi deşerta, deşertăciune —, muşeţel, şedea, şei pl. şi şelar — şi şelărie, deşela, înşela, înşeua —, şeici (pl. de la şaică), şepci pl. — şi şepcar, şepcărie, şepcuţă —, şeptar şi şeptime, şerb, şerpi pl. — şi şerpar, şerpariţă, şerpărie, şerpesc, şerpoaică, şerpui etc. —, şervet, şes, şesar şi şesime. Se scrie însă ă în jăcaş, jăchilă, jălbar, jăpcan, jăratic, jărăgai, jări, jărci (pl. de la jarcă), pojărnicie, stejăriş — şi stejărel, stejăruţ, stejărişte —; deşănţat, şăgalnic, şăgi (pl. de la şagă), şăluţ, şalvirie, şănţuleţ — şi şănţişor, şănţui, şănţurele —, şătrar — şi şătrăreasă —, şătruţă. Ortografie pentru to\i 17 Îndreptarele curente îşi permit să simplifice situaţia, formulînd regula scrierii numai cu e în rădăcina cuvintelor, în ciuda “excepţiilor” admise, dat fiind că cele mai multe cuvinte scrise corect cu ă sînt cuvinte de mică importanţă (învechite sau/şi regionale, diminutive rare). În afixele flexionare şi lexicale se poate scrie atît ă, cît şi e, în funcţie de afix şi de clasa de flexiune sau de derivare. Substantivele şi adjectivele feminine cu tema în j, ş se pronunţă şi se scriu numai cu -ă la nominativ-acuzativul (şi la vocativul egal cu această formă) singular: cîrjă, coajă, grijă, lojă, majă, ojă, plajă, rujă, schijă, tijă, vrajă; avalanşă, broşă, cămaşă, cireaşă, cravaşă, drăgălaşă, fruntaşă, gureşă, mătuşă, naşă, păpuşă, tovarăşă, tuşă, uriaşă, uşă etc. (nu coaje, grije..., cămaşe, păpuşe...); ele pot avea -e la plural şi la genitiv-dativ singular: cîrje, plaje, ruje, schije, tije; avalanşe, broşe, cireşe, cravaşe, drăgălaşe, fruntaşe, gureşe, naşe, tovarăşe, tuşe, uriaşe (celelalte substantive din lista dată pentru singular au pluralul în -i). La genul masculin se pronunţă şi se scrie -ă la forma de singular (pentru toate cazurile) a substantivelor bulibaşă, paşă, dar -e în forma de vocativ singular a substantivelor şi adjectivelor terminate la nominativ-acuzativ în ş: chipeşe (domn!), tovarăşe! Verbele de conjugarea I cu tema în j, ş se pronunţă şi se scriu cu -ă la persoana 1 plural şi a 3-a singular şi plural a indicativului prezent (degajăm, degajă; înfăşăm, înfaşă) şi la persoana a 3-a singular a perfectului simplu (angajă, etajă, încurajă), dar cu -e la persoana a 3-a sg. şi pl. a conjunctivului prezent (degaje; înfeşe, îngroaşe etc.). Desinenţa verbelor cu prezent slab este la conjugarea I -ez, iar la a IV-a -esc: angajez, furişez, mînjesc, păşesc etc. Se pronunţă şi se scriu cu ă sufixele -ămînt, -ător şi forma de plural (şi genitiv-dativ singular) a sufixului -are: îngrăşămînt; crucişător, înduioşător, înfricoşător, îngrăşător; angajări, 18 Mioara Avram amenajări, etajări, încurajări, detaşări, înduioşări, retuşări etc. Tot -ă- este corect în derivatele cu -ean de la toponime în -ani: botoşănean, focşănean. Se pronunţă şi se scriu cu -e sufixele -el, -esc şi formele de plural (şi de genitiv-dativ singular) ale sufixelor -eală, -ean: rotunjel, burduşel, frumuşel; vitejesc, strămoşesc; oblojeli, greşeli; clujeni, ieşeni etc. Sufixele -ăreasă şi -ereasă, -ărie şi -erie au prima vocală diferită după cum sînt legate de sufixul -ar (-ăreasă, -ărie) sau -er (-ereasă, -erie). Se pronunţă şi se scrie corect ă în borşăreasă, cenuşăreasă, dar e în lenjereasă; tot astfel, birjărie, căşărie, chiţibuşărie, gogoşărie, lăcătuşărie, dar lenjerie, menajerie, străjerie. Derivatele cu -esc, -eşte de la cuvinte formate cu -ar se pronunţă şi se scriu corect cu -ăresc, -ăreşte: birjăresc, birjăreşte, căluşăresc; e din -er + -esc, -eşte se menţine: străjeresc. b. După s, în rădăcina cuvintelor se pronunţă şi se scrie corect ă în pasăre, să conjcţ., sămînţă, său pron. şi adj. pos., ţesăla, dar e în chiseliţă, se pron. refl., secară, secui — şi secuiesc, secuime —, semăna — şi asemăna —, seminţe (pl. < sămînţă), seu s. Limba literară face deosebire între să şi se (de exemplu: să ştie conj., prez. 3 sg. şi pl. activ, personal; se ştie ind. prez. 3. sg. reflexiv-pasiv impersonal; să se ştie conj. prez. 3 sg. reflexiv-pasiv impersonal), său şi seu. Unele variante regionale cu ă în loc de e erau recomandate de vechi îndreptare oficiale: de exemplu, chisăliţă, săcui. Pentru afixe alegerea între ă şi e se orientează după criterii morfologice. Este corect -e în substantivele mătase, tuse. Flexiunea unor verbe are atît forme corecte cu -e, cît şi unele cu -ă: coase (inf. prez. şi ind. prez. 3 sg.) — coasă (conj. prez. 3 sg. şi pl.); iese (ind. prez. 3 sg.) — iasă (conj. prez. 3 sg. şi pl.); miroase Ortografie pentru to\i 19 (ind. prez. 3 sg.) — miroasă (conj. prez. 3 sg. şi pl.). Desinenţa verbală şi sufixul adjectival omonim se pronunţă şi se scriu -esc (nu -ăsc): obosesc, rusesc. Sufixele -ărie şi -erie sînt ambele corecte, în cuvinte diferite: mătăsărie, dar cocserie. După z, în rădăcina cuvintelor se pronunţă şi se scrie corect ă în mazăre — şi măzărar, măzărat —, măzăriche, dar e în Dumnezeu, muzeu, răzeş — şi răzeşesc, răzeşie, răzeşime, răzeşiţă —, reazem s. — şi rezema —, zece, zeghe, zemos, zer, zeţui. Se face deosebire între zeu s. şi zău interj. În afixe se aplică principiul morfologic. La substantivele şi adjectivele feminine este corect nominativ-acuzativul singular în -ă şi pluralul (= genitiv-dativul singular) în -e: coacăză — coacăze, oază — oaze, pupăză — pupeze, rază — raze, vitează — viteze. În flexiunea verbală de asemenea există forme corecte cu ambele vocale: cutează (ind. prez. 3 sg. şi pl.) — cuteze (conj. prez. 3 sg. şi pl.). Desinenţa verbală şi sufixul adjectival omonim se pronunţă şi se scriu corect -esc: asurzesc, umezesc, englezesc, franţuzesc. Sufixele -ărie şi -erie îşi împart formaţiile corecte: brînzărie, ceaprăzărie, orezărie, dar leprozerie. După ţ, în rădăcina cuvintelor se scrie ă în înţărca, ţăpoi, ţăran, ţăruş, dar e în înţelege, oţet, ţelină, ţencuşă, ţepi pl. (de la ţeapă şi de la rarul ţep) — şi ţepos, ţepuşă —, ţesăla, ţese — şi ţesător, ţesătorie, ţesătură —, ţest — şi ţestos —, ţevar — şi ţevărie, ţevişoară, ţevos, ţevui —. În afixe criteriile sînt de ordin morfologic. La substantivele şi adjectivele feminine este corect nominativ-acuzativul singular în -ă şi pluralul (= genitiv-dativul sg.) în -e: aţă — aţe, raţă — raţe, viţă — viţe, lunguiaţă — lunguieţe. În flexiunea unor verbe există forme corecte cu -ă şi cu -e: agaţă, cocoaţă (ind. prez. 3 sg. şi pl.) — agaţe, cocoaţe (conj. prez. 3 sg. şi pl.). Desinenţa verbală şi sufixul adjectival omonim se pronunţă şi se scriu corect -esc: ameţesc, urîţesc, băieţesc, frăţesc. 20 Mioara Avram În limba literară actuală este corect sufixul substantival -eţe (nu -eţă, care e învechit): bătrîneţe, delicateţe, politeţe, tinereţe. Se pronunţă şi se scrie corect -ărie în cîrnăţărie, faienţărie, zeţărie, dar -erie în seminţerie, spiţerie, tapiţerie. Regulile academice din 1932 recomandau scrierea -eţă în neologisme (acurateţă, fineţă, nobleţă, politeţă, stricteţă) şi tolerau variaţia -eţe/-eţă în formaţiile tradiţionale (bătrîneţe/bătrîneţă, blîndeţe/blîndeţă, tinereţe/ tinereţă, tristeţe/tristeţă). După aceste reguli se scria înţerca. c. După d, se pronunţă şi se scrie corect e în prepoziţia de — şi în compusele cu ea: deoarece, deunăzi, devălmăşie —, conjuncţia de, interjecţia de, în prefixele de- (dedulci, depune), des-/dez- (dezbrăca, desface etc.) şi în cuvintele desagă, deştept, dar ă în nădăjdui. Se admite variaţia e/ă în verbele dăula/dehula şi depăra/dăpăra. După t, în rădăcina cuvintelor se pronunţă şi se scrie corect ă în pieptăna — şi pieptăn (ind. prez. 1 sg.), pieptănat, pieptănătoare, pieptănător, pieptănătorie, pieptănătură —, pieptănar, pieptănariţă, pieptănaş, pieptănuş, tăciune, tăpşan — şi tăpşi —, vatămi (ind. prez. 2 sg.), dar e în pieptene s. sg. şi vb. (conj. prez. 3 sg. şi pl.), piepteni s. pl. şi vb. (ind. prez. 2 sg.), pieptenel, tehui, telpiz. În ce priveşte desinenţele, se pronunţă şi se scrie corect -ă în năpastă şi soartă. Sufixul -ărie este corect în cofetărie, lăptărie, papetărie, iar -erie în galanterie, loterie, piraterie. După n, se pronunţă şi se scrie corect ă în nădejde, năgară, năjit, nămeţi, năpusti, nătărău, năvădi, năvod, năzdrăvan, dar e în necaz — şi necăji —, nerod — şi nerozie —, netot. În desinenţe, se pronunţă şi se scrie corect -ă în grindină, lindină, menghină, pagină, dar -e în funingine, imagine, margine, origine, pecingine. Sînt corecte formaţiile benzinărie, marochinărie, dar bombonerie, clovnerie. d. După r, se pronunţă şi se scrie corect ă în crăpa — şi crăpi Ortografie pentru to\i 21 (ind. prez. 2 sg.) —, curăţa — şi curăţ, curăţă —, ferăstrău, înzdrăveni, răbda, răci, răgaz, răposa, răspunde, rătez s., răutate, străin, străjer — şi străji (pl. de la strajă), străjui —, strămurare, strănuta, dar e în către, cureţi (ind. prez. 2 sg.) şi cureţe (conj. prez. 3 sg. şi pl.), ferestrui, între, întrema, rebegi, rele adj. f.-n. pl. şi s. n. pl. (< rău), repede — şi repejor, repezi —, reteza, reţea, reuşi, rezema. Prefixul răs- nu trebuie confundat cu secvenţa res-: se pronunţă şi se scrie corect răsfira, răsfrînge, dar respinge, restrişte. De asemenea se disting prefixele dublete ră- şi re-: răpune “a doborî, a ucide” — repune “a pune din nou”; cf. şi răposa “a deceda” — repauza “a se odihni”. Prefixul stră- nu trebuie confundat cu secvenţa stre-: se pronunţă şi se scrie corect strămoş, strămuta, străvedea, dar strecura, strepezi. De remarcat şi distincţia dintre vechiul răspunde şi neologicele coresponda, corespunde, responsabil, precum şi dintre paronimele rătez s. şi retez vb. (ind. prez. 1 sg. de la reteza). În ce priveşte afixele flexionare, substantivele feminine pot avea la singular atît desinenţa -ă, cît şi -e: se pronunţă şi se scrie corect -ă în brăţară, latură, ţigară, dar -e în directoare. Desinenţa de plural a substantivelor neutre este în limba literară actuală -e: care (< car), hotare (< hotar), izvoare (< izvor), pahare (< pahar). Flexiunea unor verbe are forme corecte atît cu -ă, cît şi cu -e: acoperă, coboară, descoperă, oferă, omoară, preferă, suferă (ind. prez. 3 sg. şi pl.) — acopere, coboare, descopere, ofere, omoare, prefere, sufere (conj. prez. 3 sg. şi pl.). La conjugarea a IV-a desinenţa verbelor cu infinitivul în -i este -esc (dogoresc), iar a celor cu infinitivul în -î este -ăsc (amărăsc, hotărăsc, izvorăsc, ocărăsc etc.). Sufixul adjectival se pronunţă şi se scrie corect -esc: tătăresc, iar sufixul adverbial corespunzător, -eşte: tătăreşte. 22 Mioara Avram În berărie, pulberărie este corect sufixul -ărie, iar în trezorerie sufixul -erie. Regulile academice din 1932 recomandau formele de ind. prez. 3 sg. acopere, sufere (3 pl. acoper, sufer), dar 3 sg. şi pl. diferă, oferă. După l, în rădăcina cuvintelor se scrie ă în lăicer/lăvicer, lăuză — şi lăuzi, lăuzie —, dar e în lepăda. Se admite variaţia în lăscaie/leţcaie. În flexiunea verbelor azvîrli, zvîrli se admite variaţia azvîrlă/azvîrle, zvîrlă/zvîrle la indicativ prezent 3 sg., aceeaşi persoană fiind numai azvîrle, zvîrle la conjunctiv prezent. e. După b, în rădăcina cuvintelor se pronunţă şi se scrie corect ă în băjenie — şi băjenar, băjenări, băjeni —, bărbieri, băşică, băut — şi băutor, băutură —, ciubăr, foraibăr, greabăn, lebădă, dar e în galben, oberliht. Forma de conjunctiv prezent 3 sg. şi pl. a verbului avea are desinenţa -ă (nu -e): aibă. Desinenţa verbelor de conjugarea a IV-a cu prezent slab se pronunţă şi se scrie corect -esc: iubesc, vorbesc. După p, se pronunţă şi se scrie corect ă în ienupăr, jneapăn, lepăda, în formele verbale acopăr, descopăr (ind. prez. 1 sg. de la acoperi, descoperi) şi în prepoziţia după (nu dupe!), dar e în prepoziţia pe, în substantivele carpen, curpen, pereche, perete şi în verbul speria. Substantivul derivat de la a ţipa pentru a desemna acţiunea şi rezultatul ei este ţipăt, pl. ţipete. Variantele acoper, descoper se pot explica prin vechi deprinderi ortografice, conforme cu regulile academice din 1932. După m, se pronunţă şi se scrie corect ă în geamăn şi e în egumen, famen, rumen, semen “drug de fier”, dar se admite variaţia la substantivul seamăn/semen (persoană; “asemănare”). Verbele semăna şi asemăna au forme corecte nu numai cu ă, ci şi cu e în rădăcină: semăn (ind. prez. 1 sg.) — semeni (ind. prez. Ortografie pentru to\i 23 2 sg.), semene (conj. prez. 3 sg. şi pl.); verbul a merge nu are însă forme cu ă: în limba literară se pronunţă şi se scrie merg. Desinenţa verbală şi sufixul adjectival omonim sînt -esc: mulţumesc, lumesc. Substantivul derivat de la a geme pentru a desemna acţiunea şi rezultatul ei este geamăt, pl. gemete, iar substantivul colectiv derivat de la poamă este pomet. Sufixele -ărie, -erie sînt corecte în cuvinte diferite: plăpumărie, dar parfumerie. După v, se pronunţă şi se scrie corect ă în levănţică, reavăn, dar e în dezveli, înveli, vecui, vedriţă, veleat. După f, se pronunţă şi se scrie corect ă în sufăr (ind. prez. 1 sg. de la suferi), dar e în felie, femeie, fermeca. Problema alegerii între ă şi e poate viza simultan mai multe vecinătăţi consonantice: este cazul lui fătălău (nu feteleu). Varianta sufer era recomandată de regulile academice din 1932. f. După h, se pronunţă şi se scrie corect ă în hălăciugă, hămesi, hărăţi, lehămeti — şi lehămetisi, lehămetui —. g. În numele proprii româneşti se întîlnesc variante — fixate ca nume diferite — cu ă în loc de e şi e în loc de ă. La antroponime ele sînt respectate, conform dorinţei purtătorilor şi tradiţiei, chiar dacă unele dintre ele au fost la origine pur grafice (cu scriere etimologică). La prenume mai frecventă este variaţia la Petru/Pătru şi la unele derivate: Petraşcu/Pătraşcu, Petruţ/Pătruţ; ea apare şi la alte prenume, ca Zenovie/Zănovie şi chiar neologicele Jenel/Jănel, Jenică/Jănică. La numele de familie variaţia are o largă răspîndire, după diverse consoane şi în diverse poziţii; de exemplu: Băjenaru, Bejănaru şi Bejenaru; Cîrjă şi Cîrje; Focşăneanu şi Focşeneanu; Herescu şi Herăscu; Jeler şi Jăler; Lăduncă şi Leduncă; Lepădat(u), Lăpădat(u) şi Lapedatu; Mureş(e)anu şi Murăşanu; Năvodaru şi Nevodaru; CUPRINS 24 Mioara Avram Sălăgeanu, Selăgeanu şi Selegean(u); Sălăjan şi Selejan; Săulescu şi Seulescu; Şelaru şi Şălaru; Şerpescu şi Şărpescu; Tătărăscu şi Tattarescu; Ţepuş şi Ţăpuş etc. În toponimie, pe de o parte, se preiau unele variante regionale, iar, pe de alta, se menţin unele variante grafice învechite (etimologice sau chiar greşite). Administraţia a optat uneori pentru variante diferite în cazul aceleiaşi denumiri atribuite mai multor localităţi; de exemplu: Răcaş şi Recaş; Răuseni şi Reuseni; Sălişte şi Selişte; Săuca şi Seuca; Şăulia şi Şeulia; Tămăşeşti şi Temeşeşti; Tătărăşti şi Tătăreşti. Se pronunţă şi se scrie corect ă în Buzău, Sălaj, dar e în Maramureş, Mureş, Vişeu.