Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Mioara Avram/IV. e sau ie?”

== IV. ''e'' sau ''ie''? ==

În această opoziție, atît litera ''e'', cît și secvența grafică ''ie'' au cîte două valori fonetice: litera ''e'' poate nota vocala [e] sau diftongul [e], iar secvența ''ie ''același diftong sau succesiunea de vocale „în hiat”[i-e] (de fapt, cele două vocale au între ele un ''i ''semiconsonantic, mai slab sau mai puternic, deci notația fidelă ar fi [iĭe] sau chiar [iĭe]). Diversitatea situațiilor se cuprinde în următoarele formule:

Pornind de la scriere spre pronunțare formula rezumativă ar fi: în timp ce secvența grafică ''ie ''nu se citește niciodată [e], litera ''e ''se citește uneori [ĭe].

În cele mai multe cazuri problema alegerii se pune între scrierea cu ''e ''și cea cu ''ie ''= [ĭe]. Regulile diferă după poziția în cuvînt: inițială de cuvînt sau inițială de silabă (după vocală), respectiv interiorul unei silabe (după consoană).

1. La început de cuvînt și de silabă (după vocală) pronunțarea și scrierea cu ''e ''sau ''ie ''(= [ĭe]) se orientează în linii mari după etimologia cuvintelor, făcînd distincție între cuvintele din fondul tradițional și neologisme.

a. În cuvintele din fondul tradițional se pronunță și se scrie de obicei ''ie'': ''ied'', ''ieder''ă, ''ieftin'', ''ienibahar'', ''ienicer'', ''ienupăr'', ''iepe'', ''iepure'', ''ierburi'', ''ieri'', ''ierna'', ''ierta'', ''iesle'', ''ieșire'', ''iezer''; ''aievea'', ''baie'', ''băieți'', ''beie'', ''călcîie'', ''cheie'', ''creier'', ''cuie'', ''curcubeie'', ''deie'', ''femeie'', ''foaie'', ''giuvaier'', ''gutuie'', ''întemeiez'', ''lămîie'', ''mormăie'', ''noiembrie'', ''oaie'', ''taie'', ''voie'', ''voievod'', ''zmeie ''etc. La multe dintre aceste cuvinte ''ie ''alternează în flexiune sau derivare cu ''ia'': ''iad''ă, ''iap''ă, ''iarb''ă, ''iarn''ă, ''iart''ă, ''ias''ă, ''băiat'', ''întemeiaz''ă etc.Se pronunță și se scriu cu ''e ''interjecțiile ''e'', ''eh''(''e''), ''ei'', ''elei ''și substantivele ''ectenie'', ''edec'', ''efendi, efor, egumen'', ''eparhie'', (''arhi'')''episcop'', ''epitrop'', ''eres'', ''erete'', ''evanghelie'', ''evreu''.

Se scriu însă cu ''e'', deși se pronunță corect cu diftongul [ĭe], pronumele personale ''ei'', ''el'', ''ele'', ''eu ''și formele verbului ''a fî'': ''e'', ''era'', ''erai'', ''eram'', ''erați'', ''erau'', ''este'', ''ești'', adverbul ''estimp ''„în acest an”(cf. însă adj. dem. reg. ''iest''), substantivul ''aer ''și verbul ''a aerisi''. (Dintre acestea pentru ''aer ''(și ''aerisi'') norma este mai puțin fermă în privința pronunțării, întrucît la el s-a suprapus un strat neologic prin împrumutul de sensuri și formații noi.)

Această regulă particulară – justificată prin etimologie și tradiție – duce la două situații speciale legate de deosebirea dintre scriere și pronunțare: pe de o parte, opoziția pur grafică la ''ei ''pron. – ''iei ''vb. (ind. prez. 2 sg. de la ''a lua'') sau ''ele ''pron. – ''iele ''s. f. pl. (aici două cuvinte care sînt unul și același la origine) pronunțate la fel și, pe de altă parte, identitatea grafică a două cuvinte pronunțate diferit la ''e ''vb. (ind. prez. 3 sg. de la ''a fi'') – ''e ''interj. sau ''ei ''pron. – ''ei ''interj.

Regula scrierii cu ''ie ''a cuvintelor din fondul tradițional pronunțate astfel este valabilă și pentru numele proprii de locuri românești provenite din cuvinte comune: ''Iedera'', ''Iepureni ''și ''Iepurești'', ''Iezer'', ''Găiești'', ''Ploiești'', ''Poienari ''și ''Poieni ''etc.

O situație aparte se întîlnește la numele proprii de persoane pronunțate cu [ĭe]. Deși logic ar fi ca și acestea să se scrie cu ''ie'', aici funcționează și regula de respectare a dorinței purtătorului, unită cu modul de fixare prin tradiție; de aceea se tolerează variante grafice ca ''Andreescu ''și ''Andreiescu'', ''Enache ''și ''Ienache'', ''Eremia ''și ''Ieremia'', ''Nae ''și ''Naie'', ''Nicolae ''și ''Nicolaie ''și chiar grafii ca ''Epure ''și ''Epureanu'', ''Eșeanu ''sau ''Ploae''. Două prenume feminine au variante cu ''-e''/''-ia'': ''Aglae''/''Aglaia'', ''Zoe''/''Zoia''. Se scriu numai cu ''e ''prenumele tradiționale ''Ecaterina'', ''Eftimie'', ''Elena'', ''Elisabeta'', ''Evdochia''.b. În neologisme se scrie de obicei ''e'': ''economie'', ''edil'', ''electric'',

''elev'', ''emoție'', ''epoc''ă, ''er''ă, ''est'', ''etaj'', ''exista''; ''aerodrom'', ''alee'', ''asidue'', ''canoe'', ''coexista'', ''creez'', ''duet'', ''efectuez'', ''graminee'', ''idee'', ''influență'', ''licee'', ''maree'', ''orhidee'', ''poet'', ''proeminent''.

Opoziția dintre regulile de bază de sub a și b se reflectă în dubletele ''ierb- ''(''ierburi'', ''ierbar'') și ''erb- ''(''erbacee'', ''erbicid'', ''erbivor'', ''erboriza''), ''măiestru ''și ''maestru'', la care scrierea este conformă cu pronunțarea. Regula particulară de sub a, care vizează și substantivul ''aer'', poate duce la deosebiri de pronunțare între membrii vechi și noi ai familiei acestui cuvînt, deși rădăcina se scrie totdeauna cu ''e'': în ''aer ''și ''aerisi ''se pronunță de obicei [ĭe], dar în ''aera'', ''aerian ''și în compusele cu ''aero- ''se pronunță [e].

 

 

Pronunțarea literară cu [e] în neologisme se opune pronunțării de tip rustic cu [ĭe]; opoziția este de natură socioculturală: variantele cu ''ie ''la început de cuvînt și de silabă – după ''a'', ''o'', ''u ''– în neologisme fixate în limba literară cu ''e ''(de exemplu: ''iepoc''ă, ''poiet'') indică lipsa de instrucție a vorbitorului care le folosește, iar reproducerea și în scris a acestor rostiri prezintă o gravitate sporită.Este de la sine înțeles că numele proprii de proveniență cultă scrise cu ''e ''se pronunță corect cu [e], nu cu [ĭe]:

Tot astfel se pronunță corect cu [e] cuvinte străine ca latinismul ''et ''din abrevierea ''etc. ''(= ''etcetera ''< ''et caetera'') sau din formula ''et alii ''„și alții”. Se pronunță de asemenea [e], nu [ĭe], numele literei ''e ''în orice contexte, inclusiv în siglele alcătuite din abrevieri literale: E.A.U. < ''Emiratele Arabe Unite ''sau U.E.A. < ''Uniunea Emiratelor Arabe''.

 

 

 

 

 

Pentru unele dintre aceste cuvinte există variante grafice (uneori și fonetice) învechite cu ''je ''în loc de ''ie'': ''project'', pînă mai de curînd ''majestate ''(mai ales în ''lesmajestate'') și ''majestuos''.

Mai numeroase sînt neologismele cu ''ie ''la întîlnirea dintre rădăcină sau temă și un afix: ''atribuie'', ''bruiez'', ''convoaie'', ''deraiez'', ''remaiez''ă, ''restituie''; toate verbele derivate de la neologisme cu sufixul ''-ui ''au forme pronunțate și scrise cu ''ie'': ''nituiesc'', ''nituiești'', ''nituiește ''(la fel ''revizuiesc'', ''rihtuiesc'', ''zețuiesc ''etc.).Fiind deci posibile ambele moduri de pronunțare și de scriere, reperul este dat de clasa flexionară și structura morfologică: ''continue ''(adj. pl. f.-n. și) vb. I conj. prez. – cf. ''continua ''–, ''dar contribuie'', ''constituie ''vb. IV (ind. și) conj. prez. – cf. ''contribui'', ''constitui ''–; ''eșuez'', ''perpetuez'', ''statuez ''de la ''eșua'', ''perpetua'', ''statua'', dar ''bruiez ''de la ''bruia''.

Etimologia diferită explică existența dubletelor parțiale ''poetic ''adj. (< fr. ''poétique'', cf. ''poezie'') și ''-poietic ''element de compunere (< fr. ''-poïétique'', cf. ''-poiez''ă) din ''hematopoietic''.

Orientarea atît după flexiune, cît și după morfologie explică perechea aparent contradictorie ''statuie ''– ''statuet''ă: ''statuie ''se scrie cu ''ie ''din considerente morfologice (scrierea cu ''e ''ar fi dus la forma articulată ''statuea'', cu secvența ''uea'', neîntîlnită în alte substantive, iar ''statuet''ă cu ''e ''după etimologie (< fr. ''statuette'') și tradiție.

Ideea falsă că în neologisme s-ar scrie numai ''e ''– născută din generalizarea și absolutizarea situației care este doar cea mai frecventă, dar nu unica – duce la manifestări de hipercorectitudine: grafii greșite (uneori și pronunțări forțate) ca ''atribue'', ''erarhie'', ''caet'', ''constitue'', ''maestate'', ''proect'', ''revizuesc'', ''traectorie''.

2. După o consoană pronunțarea și scrierea cu ''e ''sau ''ie ''(diftong sau succesiune de vocale) au reguli diferite în funcție de natura consoanei precedente și de poziția în cuvînt.

a. Numai după anumite consoane secvența grafică ''ie ''poate corespunde atît succesiunii de vocale [i-e], cît și diftongului [ĭe].

În această situație sînt în primul rînd consoanele labiale ''b'', ''p'', ''v'', ''f'', ''m''. Exemple: ''biel''ă ([bi-e]), dar ''biet ''[bĭet]; ''pietate ''([pi-e]), dar ''pies''ă ([pĭe-]); ''vie ''[vi-e], dar ''vierme ''[vĭer-]; ''fief ''[fi-ef], dar ''fier ''[fĭer]; ''premiere ''([mi-e]), dar ''miere ''([mĭe-]).După aceste consoane distincția între pronunțarea cu [i-e] și cea cu [ĭe] poate crea opoziții fonologice la cuvinte omografe: ''piez ''([pi-ez] „unitate de măsurare a presiunii” și [pĭez] variantă a lui ''piaz''ă); ''vier ''([vi-er] „viticultor sau paznic de vie” și [vĭer] „porc necastrat”); cf. și ''pielo''- ([pi-e-]) față de ''piele ''([pĭe-]) sau ''mielo''- ([mi-e-]) față de ''miel ''[mĭel].

De asemenea, după aceste consoane se întîlnesc variante de pronunțare: ''obiect ''și ''subiect'', la care corectă este, conform etimologiei, pronunțarea cu diftong, sînt pronunțate adesea cu diereză ([bi-e], respectiv [-bi-ect]). De reținut că pronunțarea literară actuală este cu diftong în formele flexionare și în derivatele substantivului ''via''ță, pronunțat el însuși cu diftongul [ĭa]: ''vieți'', ''viețui'', ''viețuitoare ''etc. (spre deosebire de ''vietate ''< ''viu'', cu [i-e]); precizarea este necesară în opoziție cu variantele învechite – susținute și de recomandări ortoepice mai vechi (1932, 1956) – care au o silabă în plus, datorită pronunțării lui ''i ''ca vocală (vezi și X 4 b).

Dubla valoare a lui ''ie ''se întîlnește, în mai mică măsură, și după ''n''. De obicei, ''ie ''corespunde după ''n ''vocalelor [i-e], situație frecventă în poziție finală (''iunie'', ''manie'', ''omenie'', ''opinie'', ''p''ăț''anie''), dar nu numai (''liniem'', ''plafonier''ă, ''sezonier''). Grupul de litere ''ie ''notează însă și diftongul [ĭe] în cîteva neologisme în care s-a rezolvat astfel redarea lui [ń] (''n ''palatal) din etimon (< fr. ''gn''): ''castaniet''ă, ''lornion'', ''viniet''ă.

Influența etimonului și deprinderi ortografice mai vechi explică existența variantelor grafice ''castagnet''ă, ''lorgnet''ă, ''vignet''ă (regulile din 1932 erau inconsecvente, recomandînd ''castaniet''ă și ''lorniet''ă, dar ''vignet''ă); variantele grafice hibride de tipul ''vigniet''ă nu au nici o justificare.

 

Imaginea grafică identică a lui ''ie ''în ambele valori și tendința fonetică de reducere a hiatului au drept consecință greșeli de pronunțare în favoarea diftongului: cele două vocale [i-e] ajung să fie pronunțate într-o singură silabă, prin transformarea vocalei ''i ''în semiconsoană. Fenomenul se întîlnește mai ales în următoarele situații:– în flexiunea verbelor cu infinitivul în consoană + [i-a]: [apropĭem], [linĭem] și [linĭez], [linĭezi], [linĭeze] etc.;

– la termeni tehnico-științifici internaționali cu rădăcini de origine greacă: ''hiero''- (''hierofant'', ''hieroglif''ă, ''hierogram''ă), ''mielin''ă, (''polio'')''mielit''ă.

Ascunsă de scriere, pronunțarea cu [ĭe] în loc de [i-e] este tolerabilă într-o oarecare măsură, îndeosebi într-un tempo rapid și în poziție pretonică. Ea constituie însă o verigă spre faza următoare, a monoftongării lui [ĭe] în [e], fenomen care se reflectă și în scriere; variantele de tipul ''braconer'', ''caser'', ''caserie ''și ''caseri''ță, ''heroglif''ă (și în varianta ''eroglif''ă, cu dispariția lui ''h-'', pentru care vezi VII), ''lever'', ''pioner'', ''plutoner'', ''poliomelit''ă sau ș''ifoner ''constituie abateri grave de la exprimarea literară.  

– derivate cu sufixul ''-ier ''și ''-er'': pe lîngă modificarea lui ''-ier ''în ''-er'', se întîlnește și greșeala inversă, apariția lui ''-ier ''în loc de ''-er ''la cuvinte ca ''paraclisier'', ''zilier''. De reținut că în limba literară ''miner ''este substantiv, iar ''minier ''adjectiv, deci nu e corect să se spună și să se scrie ''minierii din cutare regiune ''în loc de ''minerii''..., nici ''exploatare miner''ă în loc de ''... minier''ă. Nesiguranța în legătură cu scrierea și pronunțarea derivatelor cu sufixele ''-ier ''și ''-er ''este sporită de împrejurarea că derivatele în ''-ier ''pot avea formații paralele (împrumutate), corecte, în -''erie'': ''bijutier ''– ''bijuterie'', ''infirmier ''– ''infirmerie'', ''patisier ''– ''patiserie ''(cf. însă perechea, tot corectă, ''vistier ''– ''vistierie'', cu o formație românească în ''-ie''); de aici greșeli ca ''patiser'', în loc de ''patisier'', sau ''infirmierie'', în loc de ''infirmerie'';– elemente de compunere diferite prin sens și etimon: ''mielo''- „măduvă” și ''melo''- „extremitate, membru” sau „muzică, melodie”(cf. și formații paronime ca ''mielotomie ''și ''melotomie''); ''pielo''- „pelvis, bazinet” și ''pelo''- „mîl, argilă”.

Numai după ''b'', ''p'', ''v'', ''f ''și ''m ''se pune problema alegerii între ''e ''sau ''ie ''cu valoare de diftong. Alegerea se orientează în principiu după alternanța cu ''ea'', respectiv ''ia ''(vezi și V), deși reperul propus nu ajută pe toți vorbitorii, întrucît cei cu pronunțarea regională ''ferb ''pentru ''fierb ''pronunță și ''fearb''ă pentru ''fiarb''ă și pot transpune în scris această alternanță. În pronunțarea literară vocala [e] se distinge de diftongul [ĭe] după o consoană labială, opoziția avînd rol fonologic în perechi ca ''bete ''– ''biete'', ''pere ''– ''piere'', ''veri ''– ''vieri'', ''vers ''– ''viers'', ''veți ''– ''vieți'', ''mei ''– ''miei'', ''mere ''– ''miere'', ''mez''- (prefixul din ''mezalian''ță sau elementul de compunere din ''mezenter'') – ''miez''.

În unele pronunțări cu caracter regional – care trebuie evitate în exprimarea literară – distincția între [e] și diftongul [ĭe] se anulează prin existența unor fenomene opuse: pe de o parte, monoftongarea lui [ĭe] (''ferb ''„fierb” este un exemplu dintr-o serie în care intră și ''pere ''„piere” sau ''mere ''„miere”) și, pe de alta, ușoara diftongare a lui ''e ''([iubĭesc], [pĭentru], [vĭerde], [fĭel]; [bĭete] „bete”, [pĭere] „pere”, [mĭere] „mere” etc.).

Secvența consoană labială + [ĭe] se întîlnește mai ales în cuvinte din fondul tradițional: ''biet'', ''obiele'', ''piedic''ă (și ''împiedica''), ''piele'', ''piept'', ''pieptene'', ''pierde'', ''pieri'', ''piersic(''ă), ''pietre'', ''piețe'', ''piezi''ș; ''vier ''„porc necastrat”, ''vierme'', ''viespe'', ''viețui'', ''viezure''; ''fier'', ''fierbe'', ''fiere''; ''miercuri'', ''miere'', ''mierl''ă, ''mieuna'', ''dezmierd''. Ea există și în cîteva neologisme: ''impiegat'', ''obiect'', ''piedestal'', ''pies''ă, ''subiect''.Cuvinte înrudite aparținînd unor straturi etimologice diferite (elemente moștenite din latină și împrumuturi ulterioare, de obicei neologisme latino-romanice) se pot deosebi între ele prin pronunțarea și scrierea cu ''e ''sau ''ie''. În această situație sînt: ''fier ''(moștenit din latină) și derivatele tradiționale ''fierar'',

''fierărie'', ''înfiera ''față de elementele de compunere neologice ''fero- ''și ''feri- ''din structura unor termeni tehnico-științifici ca ''feroaliaj'', ''ferocianur''ă, ''feromagnetism'', ''ferosiliciu ''etc. și față de derivatele, de asemenea neologice, ''ferat''ă (''cale ''~), ''feric ''(''acid ''~ ), ''feronerie'', ''feros ''(''oxid ''~ ), ''feruginos ''(''ap''ă ''feruginoas''ă ), ''ferur''ă; cf. și simbolul internațional ''Fe ''(< lat. ''ferrum'') al elementului chimic ''fier'';

''fierbe ''și ''fierbinte ''(moștenite din latină) și derivatele ''fierbător'', ''fierbințeal''ă, ''înfierbînta ''față de neologicele ''fervoare'', ''fervent'', ''efervescent'';

''miercuri ''(moștenit) și ''Mercur'', ''mercurial ''(neologisme);

''miere ''(moștenit) și ''mieriu'', ''mieros ''față de ''melifer'', ''melivor ''(neologice);

''piept ''(moștenit) și derivatele tradiționale ''pieptar'', ''piepti''ș, ''pieptos'', ''pieptu''ț, ''împieptoșa ''față de neologicul ''pectoral'';

''pieptene ''(moștenit) și ''pieptăna'', ''pieptănu''ș etc. față de ''pectiniform'';

''pierde ''(moștenit) și derivatele tradiționale ''pierzanie'', ''pierzător ''față de ''perdant ''și ''perdiție ''(neologice);

''pieri ''(moștenit) și ''pieritor'', ''pieritur''ă față de ''perisabil ''(neologic);

''piersic ''și ''piersic''ă (moștenite) față de ''pers'', ''persan'', ''persic ''și ''perj''ă, împrumutate din surse diferite;''pietre ''(pl. de la ''piatr''ă, moștenit) și derivatele tradiționale ''pietrar'', ''pietrărie'', ''pietrean''(''c''ă), ''pietricic''ă, ''pietri''ș, ''pietroi'', ''pietros'', ''pietrui'', ''împietri ''față de ''petrifica ''și elementul de compunere ''petro- ''(''petrogenez''ă, ''petroglif''ă, ''petrograf ''etc.);

''vierme ''(moștenit) și derivatele tradiționale ''viermar'', ''viermănar'',

''viermănos'', ''viermișor'', ''viermui ''față de neologicele ''vermial'', ''vermicular'', ''verminație'', ''vermin''ă, ''verminoz''ă și elementul de compunere ''vermi- ''(''vermicid'', ''vermiform'', ''vermifug'');

''viers ''„melodie, voce”(cuvînt popular moștenit) și ''viersui ''„a cînta” față de neologicele ''vers'', ''verset'', ''versifica ''și ''versui ''„a versifica”.

Se pronunță și se scriu corect cu ''e'', nu cu ''ie'', cuvintele ''ferăstrău ''(și derivatele ''ferăstra''ș, ''ferăstrăia''ș, ''ferestrui''), ''împelița ''(cf. ''drac împelițat''), ''înverșuna ''și ''meu''.

Precizarea este necesară în opoziție cu variantele neliterare care au aici ''ie'', cu explicații diferite de la caz la caz. Varianta ''fierăstrău ''se explică prin etimologie populară, fiind apropiată în mod nejustificat de cuvîntul ''fier'', cu care n-are, de fapt, legătură (''ferăstrău ''e împrumutat din maghiară, iar ''fier ''e moștenit din latină). Varianta ''împielița ''se explică și ea prin apropiere de cuvîntul ''pieli''ță (diminutiv de la ''piele''); apropierea reface o legătură etimologică reală, dar neglijează amănuntul că numai în varianta ''peli''ță cuvîntul de bază a avut sensul „trup, făptură”, de la care s-a format verbul ''împelița'', îndepărtat de sensurile actuale ale lui ''pieli''ță („piele fină”, „membrană”, „strat subțire, pojghiță”). Variantele ''învierșuna ''și ''mieu'', justificate sau nu etimologic, au fost respinse de evoluția uzului majoritar, care a mers paralel cu substantivul de bază în cazul lui ''înverșuna ''(între ''vierșun ''și ''verșun ''predomină ''verșun'') și cu alte forme flexionare în cazul lui ''meu ''(f. sg. ''mea ''– pl. ''mele''). Pronunțarea ''mieu'', care se mai aude la unii actori în vîrstă, pare nu numai desuetă, ci și artificială; în nici un caz nu se pronunță ''mieu ''ceea ce se scrie ''meu''.Numele proprii românești se scriu în principiu în același fel ca și cuvintele comune cu care au legătură:

– antroponime: ''Fieraru'', ''Mielușel'', ''Pietreanu ''(cf. ''pietrean ''< ''Piatra''), ''Petrescu ''(< ''Petru'').

Toleranța față de dorința purtătorilor la antroponime explică variante ca ''Feraru ''și ''Fieraru'', ''Peptan ''și ''Pieptan'', ''Petreanu ''și ''Pietreanu'', ''Vesparu ''și ''Viesparu'', unele cu repercusiuni și în toponimie (de exemplu: ''Petreni ''și ''Pietreni'').

Variante și inconsecvențe se întîlnesc și în formele oficiale ale toponimelor: ''Petri''ș și ''Pietri''ș, ''Petroșani ''și ''Pietroșani''; cînd nu sînt simple inadvertențe din indicatoare, ele se pot explica prin uzul regional diferit și prin tradiție.

b. După diverse consoane (îndeosebi după [ë], [ĺ] – scrise ''ch'', ''gh ''–, [č], [ę] – scrise ''c'', ''g ''– și după [t] ) se pune problema alegerii între scrierea – și pronunțarea – cu ''e ''sau ''ie ''(= [i-e]).

În poziție finală neaccentuată variația se întîlnește mai ales la singularul unor substantive feminine comune – împreună cu care se clasează și femininul adjectivului ''vechi ''–, care se grupează în trei categorii din punctul de vedere al normelor limbii literare actuale:

– corectă este varianta în ''-ie'': ''așchie'', ''fachie'', ''rochie''; ''pîrghie'', ''stinghie'', ''unghie''; ''cuhnie'', ''vecernie''; ''urticarie''; ''pîrtie'', ''prăpastie'', ''răspîntie''; ''dajdie''; ''jirebie ''(nu ''așche'', ''roche'', ''cuhne'', ''pîrte ''etc.);

– corectă este varianta în ''-e'': ''buche'', ''pereche'', ''ridiche'', ''streche'', ''ureche''; ''leghe'', ''veghe'', ''zeghe''; ''elice'', ''falce'', ''lance'', ''pogace''; ''helge'', ''minge''; ''bute''; ''nădejde''; ''cobe ''(nu ''buchie'', ''ridichie'', ''elicie'', ''mingie'', ''nădejdie ''etc.); aici se încadrează și adj. ''veche'';

– sînt admise ambele variante: ''muchie ''și ''muche''.Bineînțeles, forma de singular adoptată determină tipul de flexiune: substantivele feminine cu singularul în ''-e ''au forma articulată în ''-ea ''(''ridichea'', ''mingea'', ''butea'') și pluralul în ''-i ''(''ridichi'', ''mingi'', ''buți''), iar cele cu singularul în ''-ie ''au forma articulată în ''-ia ''(''așchia'', ''rochia'', ''cuhnia'', ''pîrtia'') și pluralul în ''-ii ''(''așchii'', ''rochii'', ''cuhnii'', ''pîrtii''); de la ''muchie ''singularul articulat e ''muchia ''și pluralul ''muchii''(''le''), iar de la ''muche ''forma articulată de sg. e ''muchea'', iar cea de pl. ''muchi''(''le''). Vezi V 5 și VIII 1.

– cîteva nume proprii de persoană (prenume folosite uneori

 

și ca nume de familie), la care se tolerează variația, dar se preferă pentru unele finala ''e ''(''Gheorghe'', ''Grigore'', ''Vasile''), iar pentru altele ''ie ''(''Eustatie'', ''Ilarie'').

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Distincția între -$e $și -$ie $poate crea opoziții între cuvinte ca $Marte $(planeta) și $martie $(luna); $salce $(plantă erbacee; sos) și $salcie $(arbore).

În poziție accentuată problema alegerii între $e $și $ie $se pune la formele de indicativ și conjunctiv prezent (pers. 1 și 2 sg., 1 pl.) ale verbelor de conjugarea I după [ë], [ĺ], scrise $ch$, $gh$, la care se disting două situații din punctul de vedere al normelor limbii literare:

– la verbele cu infinitivul în $-chea$, $-ghea $sînt corecte formele în $-ez$, $-ezi$, $-em$: $îngenunchez$, $îngenunchezi$, $îngenunchem$, $veghez$, $veghezi$, $veghem$;

– la verbele cu infinitivul în $-chia$, $-ghia $sînt corecte formele în $-iez$, $-iezi$, $-iem$: $machiez$, $machiem$, $trunchiez$, $trunchiem$, $înjunghiem $etc. Cf. V 5.