Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Mioara Avram/XXVI. Cu sau fără cratimă?”

Sari la navigare Sari la căutare
fără descrierea modificării
 
(Nu s-au afișat 13 versiuni intermediare efectuate de același utilizator)
Linia 23: Linia 23:
Cratima nu poate nota însă contrageri (sinereze) produse în interiorul unor cuvinte compuse sau derivate: ''deodată'' se scrie la fel atît la pronunțarea sa în patru silabe (cu vocala [e], cît și la cea în trei silabe (cu semivocala [ḙ]).
Cratima nu poate nota însă contrageri (sinereze) produse în interiorul unor cuvinte compuse sau derivate: ''deodată'' se scrie la fel atît la pronunțarea sa în patru silabe (cu vocala [e], cît și la cea în trei silabe (cu semivocala [ḙ]).


— unele eliziuni ale primei vocale (finala primului cuvînt), dintre care mai frecvente sînt cele suferite de conjuncțiile ''că'', ''dacă'', ''să'' (''c-a venit'', ''dac-o vezi'', ''s-aștepte''), de prepozițiile ''după'', ''fără'', ''lîngă'' (''dup-aceea'', ''făr-o vorbă'', ''lîng-un pom'') și de negația ''nu'' (''n-a venit'', ''n-aud''), și orice eliziune a celei de a doua vocală (inițiala cuvîntului al doilea), produsă exclusiv la cuvintele care încep cu ''î'' (''dacă-ncepe'', ''să-ntreb'', ''la-nceput'', ''cîntă-n cor'').
— unele eliziuni ale primei vocale (finala primului cuvînt), dintre care mai frecvente sînt cele suferite de conjuncțiile ''că'', ''dacă'', ''să'' (''c-a venit'', ''dac-o vezi'', ''s-aștepte''), de prepozițiile ''după'', ''fără'', ''lîngă'' (''dup-aceea'', ''făr-o vorbă'', ''lîng-un pom'') și de negația ''nu'' (''n-a venit'', ''n-aud''), și orice eliziune a celei de a doua vocale (inițiala cuvîntului al doilea), produsă exclusiv la cuvintele care încep cu ''î'' (''dacă-ncepe'', ''să-ntreb'', ''la-nceput'', ''cîntă-n cor'').


Cratima poate nota eliziuni similare și în interiorul unor cuvinte compuse sau derivate (vezi '''2''' și '''3 a''').
Cratima poate nota eliziuni similare și în interiorul unor cuvinte compuse sau derivate (vezi '''2''' și '''3 a''').
Linia 89: Linia 89:
Cratima nu se folosește în abrevieri corespunzătoare unor cuvinte simple. Nu se scriu deci cu cratimă abrevierile substantivelor ''doamna'' (''dna'', nu ''d-na''), ''domnișoara'' (''dra'', nu ''d-ra''), ''domnul'' (''d''. sau ''dl'', nu ''d-l''); ''d-lui'' se folosește pentru „dumnealui”, nu pentru „domnului”).
Cratima nu se folosește în abrevieri corespunzătoare unor cuvinte simple. Nu se scriu deci cu cratimă abrevierile substantivelor ''doamna'' (''dna'', nu ''d-na''), ''domnișoara'' (''dra'', nu ''d-ra''), ''domnul'' (''d''. sau ''dl'', nu ''d-l''); ''d-lui'' se folosește pentru „dumnealui”, nu pentru „domnului”).


'''6.''' În lucrări de lingvistică cratima se folosește la notarea unor segmente izolate din cuvinte (sunete sau litere, afixe lexicale și gramaticale, elemente de compunere, rădăcini sau teme, articole enclitice) și a unor forme pronominale și verbale exclusiv conjuncte. Locul cratimei indică direcția legăturii cu alt(e) element(e). Astfel, poziția inițială se notează cu cratimă postpusă (la prefixe: ''anti-'', ''ne-'', ''re''-, elemente de compunere ca ''bi-'', ''geo''-), cea finală cu cratimă antepusă (la sufixe: ''-ism'', ''-tor'', desinențe: ''-m'', ''-uri'', articole enclitice: -''l'', ''-le'', elemente de compunere ca -''fob'',''-trofie''), iar cea interioară, mediană, cu cratime la ambele extremități (la interfixe: ''-ăl-'', la consoane intervocalice: -''s''-, la rădăcini ca ''-flor-'' din ''înflori'').
'''6.''' În lucrări de lingvistică cratima se folosește la notarea unor segmente izolate din cuvinte (sunete sau litere, afixe lexicale și gramaticale, elemente de compunere, rădăcini sau teme, articole enclitice) și a unor forme pronominale și verbale exclusiv conjuncte. Locul cratimei indică direcția legăturii cu alt(e) element(e). Astfel, poziția inițială se notează cu cratimă postpusă (la prefixe: ''anti-'', ''ne-'', ''re''-, elemente de compunere ca ''bi-'', ''geo''-), cea finală cu cratimă antepusă (la sufixe: ''-ism'', ''-tor'', desinențe: ''-m'', ''-uri'', articole enclitice: -''l'', ''-le'', elemente de compunere ca -''fob'', ''-trofie''), iar cea interioară, mediană, cu cratime la ambele extremități (la interfixe: ''-ăl-'', la consoane intervocalice: -''s''-, la rădăcini ca ''-flor-'' din ''înflori'').


În texte obișnuite afixele și elementele de compunere se scriu fără cratimă cînd apar de sine stătătoare, transformate în cuvinte; de exemplu, ''atelier moto'', ''el e anti'', ''multe isme''. Cratima se menține la prefixele și la elementele de compunere care sînt izolate fără a-și schimba valoarea, în exprimări eliptice ca ''persoanele hiper- sau hipotensive''; ''înțelegeri bi- și trilaterale''.
În texte obișnuite afixele și elementele de compunere se scriu fără cratimă cînd apar de sine stătătoare, transformate în cuvinte; de exemplu, ''atelier moto'', ''el e anti'', ''multe isme''. Cratima se menține la prefixele și la elementele de compunere care sînt izolate fără a-și schimba valoarea, în exprimări eliptice ca ''persoanele hiper- sau hipotensive''; ''înțelegeri bi- și trilaterale''.
Linia 127: Linia 127:
O dificultate reală o constituie scrierea unor compuse propriu-zise, alcătuite din cuvinte întregi existente și independent, la care criteriul este comportamentul în flexiune: se scriu cu cratimă compusele lipsite de unitate morfologică (la care flexiunea afectează primul termen) și într-un cuvînt cele cu unitate morfologică (la care flexiunea afectează termenul final). Această regulă generală se concretizează în aplicații individuale care prezintă contradicții fie în cadrul aceleiași familii, fie între formațiile cu aceeași structură și chiar cu un termen comun. De exemplu, se scrie corect:
O dificultate reală o constituie scrierea unor compuse propriu-zise, alcătuite din cuvinte întregi existente și independent, la care criteriul este comportamentul în flexiune: se scriu cu cratimă compusele lipsite de unitate morfologică (la care flexiunea afectează primul termen) și într-un cuvînt cele cu unitate morfologică (la care flexiunea afectează termenul final). Această regulă generală se concretizează în aplicații individuale care prezintă contradicții fie în cadrul aceleiași familii, fie între formațiile cu aceeași structură și chiar cu un termen comun. De exemplu, se scrie corect:


''rea-voință'' (art. ''reaua-voință''), dar ''bunăvoință'' (art. ''bunăvoința'') și ''răuvoitor'';


Cf. ''rea-credință'' și ''bună-credință''; ''răuvoitor'' și ''binevoitor''.


''bună-credință'' (art. ''buna-credință'') și ''bună-cuviință'' (art. ''buna-cuviință''), dar ''bunăstare'' (art. ''bunăstarea''), ''bunăvoie'' (art. ''bunăvoia'') și ''bunăvoință'' (art. ''bunăvoința'');


Cf. și ''bună purtare'' sau ''bună știință''.


''primă-balerină'' (art. ''prima-balerină''), dar ''primăvară'' (art. ''primăvara'') și ''primadonă'' (art. ''primadona'').


Pentru unele compuse din cuvinte întregi există reguli orientate după primul termen al compusului; astfel, se scriu cu cratimă compusele cu prepoziția ''după'' (sinonimele ''după-amiază'', ''după-masă'', ''după-prînz''), dar fără cratimă, într-un cuvînt, cele cu prepozițiile ''de'' și ''fără de'' (''deochi'', ''descăzut'', ''fărădelege'') sau cu prepoziția ''a'' + ''tot'', ''toate'' (''atotștiutor'', ''atoateștiutor'').


 
Compusele cu ''de'' pot fi scrise cu cratimă din motive de ordin fonetic: substantivele ''deîmpărțit'', ''deînmulțit'' pronunțate cu eliziunea lui -''î''- se scriu ''de-mpărțit'', respectiv ''de-nmulțit''.
 
 
 
 
 
''rea-voin''ță (art. ''reaua-voin''ță), dar ''bunăvoin''ță (art. ''bunăvoința'') și ''răuvoitor'';
 
 
Cf. ''rea-credin''ță și ''bună-credin''ță; ''răuvoitor'' și ''binevoitor''.
 
 
''bună-credin''ță (art. ''buna-credin''ță) și ''bună-cuviin''ță (art. ''buna-cuviin''ță), dar ''bunăstare'' (art. ''bunăstarea''), ''bunăvoie'' (art. ''bunăvoia'') și ''bunăvoin''ță (art. ''bunăvoința'');
 
 
Cf. și ''bună purtare ''sau'' bun''ă ș''tiin''ță.
 
 
''primă-balerin''ă (art. ''prima-balerin''ă), dar ''primăvar''ă (art. ''primăvara'') și ''primadon''ă (art. ''primadona'').
 
Pentru unele compuse din cuvinte întregi există reguli orientate după primul termen al compusului; astfel, se scriu cu cratimă compusele cu prepoziția ''dup''ă (sinonimele ''după-amiaz''ă, ''după-mas''ă, ''după-prînz''), dar fără cratimă, într-un cuvînt, cele cu prepozițiile ''de'' și ''fără de ''(''deochi'', ''descăzut'', ''fărădelege'') sau cu prepoziția ''a'' + ''tot'', ''toate'' (''atotștiutor'', ''atoateștiutor'').Compusele cu ''de'' pot fi scrise cu cratimă din motive de ordin fonetic: substantivele ''deîmpărțit'', ''deînmulțit'' pronunțate cu eliziunea lui -''î''- se scriu ''de-mpărțit'', respectiv ''de-nmulțit''.
 


Pentru altele — mai puține — regulile se referă la ultimul termen al compusului: este cazul formațiilor cu adverbul ''mite'', care se scriu într-un cuvînt (''cogeamite'', ''darămite'', ''pasămite'' și alte formații similare).
Pentru altele — mai puține — regulile se referă la ultimul termen al compusului: este cazul formațiilor cu adverbul ''mite'', care se scriu într-un cuvînt (''cogeamite'', ''darămite'', ''pasămite'' și alte formații similare).


Regulile ortografice mai vechi erau inconsecvente recomandînd scrierea într-un singur cuvînt la ''cogeamite'', dar cu cîte două cratime la ''dară-mi-te'', ''pasă-mi-te''; grafiile cu cratimă reflectă un fenomen de etimologie populară (interpretarea adverbului ''mite'' drept format din pronumele ''mi + te'').
Regulile ortografice mai vechi erau inconsecvente recomandînd scrierea într-un singur cuvînt la ''cogeamite'', dar cu cîte două cratime la ''dară-mi-te'', ''pasă-mi-te''; grafiile cu cratimă reflectă un fenomen de etimologie populară (interpretarea adverbului ''mite'' drept format din pronumele ''mi + te'').


Scrierea compuselor tematice (cu așa-numitele elemente de compunere) este mai unitară și mai clar normată, încît ar trebui să nu pună probleme. Se scriu într-un cuvînt, fără cratimă, toate compusele tematice, cu următoarele excepții:
Scrierea compuselor tematice (cu așa-numitele elemente de compunere) este mai unitară și mai clar normată, încît ar trebui să nu pună probleme. Se scriu într-un cuvînt, fără cratimă, toate compusele tematice, cu următoarele excepții:


— compusele arhaice cu elementele ''baș-'' și ''vel-'' (''baș-caimacam'', ''vel-arma''ș);
— compusele arhaice cu elementele ''baș-'' și ''vel-'' (''baș-caimacam'', ''vel-armaș'');


— compusele cu elemente care indică originea etnică aflate în raport de coordonare cu termenul următor: ''anglo-saxon'', ''austro-ungar'' — și ''Austro-Ungaria'' —, ''indo-european'' (dar ''istroromân'' „român(esc) din Istria”, ''iudeospaniol'' „evreu originar din Spania”, ''retoroman'' „roman(ic) din Reția”).
— compusele cu elemente care indică originea etnică aflate în raport de coordonare cu termenul următor: ''anglo-saxon'', ''austro-ungar'' — și ''Austro-Ungaria'' —, ''indo-european'' (dar ''istroromân'' „român(esc) din Istria”, ''iudeospaniol'' „evreu originar din Spania”, ''retoroman'' „roman(ic) din Reția”).


Se scrie deci corect ''electrotehnic''ă, ''electroterapie'', ''electro- fizioterapie ''etc.Grafii greșite cu cratimă se întîlnesc mai ales la anumite elemente de compunere (de exemplu, ''cvasi''-, ''maxi-'', ''mini-'', ''semi-'' și ''vice''-: se scrie corect ''cvasiunanim(itate''), ''maxitaxi'', ''minibaschet'', ''semiauxiliar'', ''vicepreședinte'') și la compusele cu anumite structuri: cu elemente — altele decît cele referitoare la originea etnică — aflate în raport de coordonare (tipul ''psiholingvistic''ă sau ''sociocultural''), îndeosebi cînd compusul are mai multe elemente (''electrobalneofizioterapie'' sau ''otorinolaringologie'').
Se scrie deci corect ''electrotehnică'', ''electroterapie'', ''electrofizioterapie'' etc.


Scrierea derivatelor cu prefixe are de asemenea reguli clar stabilite (vezi A 3 a). Grafii greșite cu cratimă se întîlnesc mai ales la derivate cu anumite prefixe, ca ''anti-'', ''non-'', ''para-'' și ''pro''- (se scrie corect ''antialcoolic'' și ''antidrog'', ''nonvaloare'' și ''nonviolen''ță, ''parasolar'' și ''parazăpad''ă, ''profascist'' și ''prorector''). La derivatele cu sufixe apar ezitări și greșeli la formațiile de la nume proprii străine (vezi A 3 b): de exemplu, cratimă inutilă la ''newyork-ez'', ''faulkner-ian'' sau absența cratimei la ''shakespeareian''.
Grafii greșite cu cratimă se întîlnesc mai ales la anumite elemente de compunere (de exemplu, ''cvasi''-, ''maxi-'', ''mini-'', ''semi-'' și ''vice''-: se scrie corect ''cvasiunanim(itate''), ''maxitaxi'', ''minibaschet'', ''semiauxiliar'', ''vicepreședinte'') și la compusele cu anumite structuri: cu elemente — altele decît cele referitoare la originea etnică — aflate în raport de coordonare (tipul ''psiholingvistică'' sau ''sociocultural''), îndeosebi cînd compusul are mai multe elemente (''electrobalneofizioterapie'' sau ''otorinolaringologie'').


Ezitările sînt numeroase la scrierea cu sau fără cratimă a formelor flexionare ale unor nume proprii străine sau ale unor neologisme neadaptate (vezi A 4). Abaterile sînt mai puțin importante în exemple ca ''showul'' sau ''showuri'' pentru ''show-ul'', ''show-uri'' sau ''bourréeuri'' pentru ''bourrée-uri'' decît în cele cu diferențe mai mari între scrierea și pronunțarea finalei, de tipul ''Bruxellesului'' în loc de ''Bruxelles-ului''.
Scrierea derivatelor cu prefixe are de asemenea reguli clar stabilite (vezi '''A 3 a'''). Grafii greșite cu cratimă se întîlnesc mai ales la derivate cu anumite prefixe, ca ''anti-'', ''non-'', ''para-'' și ''pro''- (se scrie corect ''antialcoolic'' și ''antidrog'', ''nonvaloare'' și ''nonviolență'', ''parasolar'' și ''parazăpadă'', ''profascist'' și ''prorector''). La derivatele cu sufixe apar ezitări și greșeli la formațiile de la nume proprii străine (vezi '''A 3 b'''): de exemplu, cratimă inutilă la ''newyork-ez'', ''faulkner-ian'' sau absența cratimei la ''shakespeareian''.


b. Alegerea între scrierea cu cratimă și cea fără cratimă și fără spațiu alb, într-un singur cuvînt, se bazează pe o analiză în același timp logică și lingvistică atunci cînd e vorba de distincția dintre un cuvînt unic și o succesiune de cuvinte diferite. Distincția fiind esențială și totodată simplă, orice ezitări sau greșeli în această privință sînt indicii sigure ale inculturii celui la care apar, constituind cele mai infamante greșeli de scriere.Atenție deci la omofone! Cuvinte și, mai ales, grupuri de cuvinte pronunțate la fel există, în primul rînd, printre monosilabe; termenii opoziției (ambii sau măcar unul dintre ei) au o mare frecvență în limbă, reprezentînd sau cuprinzînd instrumente gramaticale, de unde rezultă importanța însușirii scrierii lor corecte:
Ezitările sînt numeroase la scrierea cu sau fără cratimă a formelor flexionare ale unor nume proprii străine sau ale unor neologisme neadaptate (vezi '''A 4'''). Abaterile sînt mai puțin importante în exemple ca ''showul'' sau ''showuri'' pentru ''show-ul'', ''show-uri'' sau ''bourréeuri'' pentru ''bourrée-uri'' decît în cele cu diferențe mai mari între scrierea și pronunțarea finalei, de tipul ''Bruxellesului'' în loc de ''Bruxelles-ului''.
 
'''b.''' Alegerea între scrierea cu cratimă și cea fără cratimă și fără spațiu alb, într-un singur cuvînt, se bazează pe o analiză în același timp logică și lingvistică atunci cînd e vorba de distincția dintre un cuvînt unic și o succesiune de cuvinte diferite. Distincția fiind esențială și totodată simplă, orice ezitări sau greșeli în această privință sînt indicii sigure ale inculturii celui la care apar, constituind cele mai infamante greșeli de scriere.
 
Atenție deci la omofone! Cuvinte și, mai ales, grupuri de cuvinte pronunțate la fel există, în primul rînd, printre monosilabe; termenii opoziției (ambii sau măcar unul dintre ei) au o mare frecvență în limbă, reprezentînd sau cuprinzînd instrumente gramaticale, de unde rezultă importanța însușirii scrierii lor corecte:


''a-i'' (prepoziție + pronume: ''pentru a-i vedea'') și ''ai'' (articol: ''ai mei'', substantiv reg.: ''un ai'', interjecție: ''ai!'' );
''a-i'' (prepoziție + pronume: ''pentru a-i vedea'') și ''ai'' (articol: ''ai mei'', substantiv reg.: ''un ai'', interjecție: ''ai!'' );
Linia 180: Linia 167:
''a-l'' (prepoziție + pronume: ''pentru a-l vedea'') și ''al'' (articol: ''al meu'');
''a-l'' (prepoziție + pronume: ''pentru a-l vedea'') și ''al'' (articol: ''al meu'');


''a-și'' (prepoziție + pronume: ''pentru a-și aminti'') și ''ași''
''a-și'' (prepoziție + pronume: ''pentru a-și aminti'') și ''ași'' (substantiv: ''doi ași'');
 
(substantiv: ''doi ași'');
 
''a-ți'' (prepoziție + pronume: ''pentru a-ți aminti'') și ''ați'' (verb auxiliar:
 
''ați vrut'', ''ați vrea'');
 
''c-a'' (conjuncție + verb: ș''tiu c-a venit ''sau conjuncție + articol: ș''tiu c-a mea e bun''ă) și ''ca'' (adverb: ''ca la munte'', conjuncție: ''ca să, ''prepoziție'' ca elev'');
 
''c-ai'' (conjuncție + verb: ș''tiu c-ai venit'', conjuncție + articol: ș''tiu''


''c-ai tăi sînt aici'') și ''cai'' (substantiv: ''doi cai'');
''a-ți'' (prepoziție + pronume: ''pentru a-ți aminti'') și ''ați'' (verb auxiliar: ''ați vrut'', ''ați vrea'');


''c-al'' (conjuncție + articol: ș''tiu c-al tău e bun'') și ''cal'' (substantiv:
''c-a'' (conjuncție + verb: ''știu c-a venit'' sau conjuncție + articol: ''știu c-a mea e bună'') și ''ca'' (adverb: ''ca la munte'', conjuncție: ''ca să'', prepoziție ''ca elev'');


''un cal'');
''c-ai'' (conjuncție + verb: ''știu c-ai venit'', conjuncție + articol: ''știu c-ai tăi sînt aici'') și ''cai'' (substantiv: ''doi cai'');


''c-am'' (conjuncție + verb: ș''tiu c-am greșit'') și ''cam'' (adverb: ''cam tîrziu'');
''c-al'' (conjuncție + articol: ''știu c-al tău e bun'') și ''cal'' (substantiv: ''un cal'');


''c-ar'' (conjuncție + verb: ș''tiu c-ar veni'') și ''car'' (substantiv: ''un car''
''c-am'' (conjuncție + verb: ''știu c-am greșit'') și ''cam'' (adverb: ''cam tîrziu'');


''de lemne'');
''c-ar'' (conjuncție + verb: ''știu c-ar veni'') și ''car'' (substantiv: ''un car de lemne'');


''c-a''ș (conjuncție + verb: ș''tii c-a''ș'' vrea'') și ''ca''ș (substantiv: ''ca''ș'' dulce'');
''c-'' (conjuncție + verb: ''știi c-vrea'') și ''caș'' (substantiv: ''caș dulce'');


''că-i'' (conjuncție + pronume: ''că-i dai''; conjuncție + verb: ''că-i bine'')
''că-i'' (conjuncție + pronume: ''că-i dai''; conjuncție + verb: ''că-i bine'') și ''căi'' (substantiv: ''două căi'');


și ''căi'' (substantiv: ''două căi'');
''ce-a'' (pronume + verb: ''ce-a spus?'') și ''cea'' (articol: ''cea mare''; interjecție opusă lui ''hăis'');


''ce-a'' (pronume + verb: ''ce-a spus?'') și ''cea'' (articol: ''cea mare'';
''ce-ai'' (pronume + verb: ''ce-ai spus?'') și ''ceai'' (substantiv: ''ceașcă de ceai'');


interjecție opusă lui ''hăis'');
''ce-i'' (pronume + pronume: ''ce-i dai''; pronume + verb: ''ce-i aici'') și ''cei'' (articol: ''cei mari'');
 
''ce-ai'' (pronume + verb: ''ce-ai spus?'') și ''ceai'' (substantiv: ''ceașc''ă
 
''de ceai'');''ce-i'' (pronume + pronume: ''ce-i dai''; pronume + verb: ''ce-i aici'') și
 
''cei'' (articol: ''cei mari'');


''ce-l'' (pronume + pronume: ''ce-l doare'') și ''cel'' (articol: ''cel mare'');
''ce-l'' (pronume + pronume: ''ce-l doare'') și ''cel'' (articol: ''cel mare'');


''de-a'' (prepoziție + prepoziție: ''de-a dura''; prepoziție + articol:
''de-a'' (prepoziție + prepoziție: ''de-a dura''; prepoziție + articol: ''de-a mea'') și ''dea'' (verb: ''să dea'');
 
''de-a mea'') și ''dea'' (verb: ''să dea'');


''de-al'' (prepoziție + articol: ''de-al meu''), ''de-a-l'' (prepoziție + prepoziție + pronume: ''plăcerea de-a-l vedea'') și ''deal'' (substantiv: ''un deal'');
''de-al'' (prepoziție + articol: ''de-al meu''), ''de-a-l'' (prepoziție + prepoziție + pronume: ''plăcerea de-a-l vedea'') și ''deal'' (substantiv: ''un deal'');
Linia 230: Linia 199:
''i-a'' (pronume + verb: ''i-a dat'') și ''ia'' (verb: ''ia un măr'');
''i-a'' (pronume + verb: ''i-a dat'') și ''ia'' (verb: ''ia un măr'');


''i-ar'' (pronume + verb: ''i-ar da'') și ''iar'' (adverb: ''iar pleac''ă;
''i-ar'' (pronume + verb: ''i-ar da'') și ''iar'' (adverb: ''iar pleacă''; conjuncție: ''El pleacă'', ''iar ea n-a venit'');
 
conjuncție: ''El pleac''ă, ''iar ea n-a venit'');


''i-au'' (pronume + verb: ''i-au dat'') și ''iau'' (verb: ''iau un măr'');
''i-au'' (pronume + verb: ''i-au dat'') și ''iau'' (verb: ''iau un măr'');


''l-a'' (pronume + verb: ''l-a chemat'') și ''la'' (prepoziție: ''la munte''); ''l-ai'' (pronume + verb: ''l-ai chemat'') și ''lai'' (adjectiv: ''berbec lai''); ''l-a''ș (pronume + verb: ''l-a''ș'' chema'') și ''la''ș (adjectiv: ''om la''ș);
''l-a'' (pronume + verb: ''l-a chemat'') și ''la'' (prepoziție: ''la munte'');  


''l-ați'' (pronume + verb: ''l-ați chemat'', ''l-ați chema'') și ''lați''
''l-ai'' (pronume + verb: ''l-ai chemat'') și ''lai'' (adjectiv: ''berbec lai'');


(adjectiv: ''pești lați'');
''l-aș'' (pronume + verb: ''l-aș chema'') și ''laș'' (adjectiv: ''om laș'');


''m-ai'' (pronume + verb: ''m-ai chemat'', ''m-ai chema'') și ''mai''
''l-ați'' (pronume + verb: ''l-ați chemat'', ''l-ați chema'') și ''lați'' (adjectiv: ''pești lați'');


(adverb: ''mai așteapt''ă; substantiv: ''în mai'');
''m-ai'' (pronume + verb: ''m-ai chemat'', ''m-ai chema'') și ''mai'' (adverb: ''mai așteaptă''; substantiv: ''în mai'');


''m-ați'' (pronume + verb: ''m-ați chemat'', ''m-ați chema'') și ''mați''
''m-ați'' (pronume + verb: ''m-ați chemat'', ''m-ați chema'') și ''mați'' (adjectiv: ''ciorapi mați'');


(adjectiv: ''ciorapi mați'');
''m-au'' (pronume + verb: ''m-au chemat'') și ''mau'' (interjecție);  


''m-au'' (pronume + verb: ''m-au chemat'') și ''mau'' (interjecție); ''mi-a'' (pronume + verb: ''mi-a dat'') și ''mia'' (substantiv: ''o mia''); ''mi-au'' (pronume + verb: ''mi-au dat'') și ''miau'' (interjecție);
''mi-a'' (pronume + verb: ''mi-a dat'') și ''mia'' (substantiv: ''o mia'');  


''mi-i'' (pronume + pronume: ''mi-i d''ă; pronume + verb: ''mi-i bine'')
''mi-au'' (pronume + verb: ''mi-au dat'') și ''miau'' (interjecție);


și ''mii'' (numeral: ''două mii'');
''mi-i'' (pronume + pronume: ''mi-i dă''; pronume + verb: ''mi-i bine'') și ''mii'' (numeral: ''două mii'');


''n-a'' (negație + verb: ''n-a venit'') și ''na'' (interjecție: ''na un măr'');
''n-a'' (negație + verb: ''n-a venit'') și ''na'' (interjecție: ''na un măr'');


''n-ai'' (negație + verb: ''n-ai venit'', ''n-ai veni''), ''na-i'' (interjecție +
''n-ai'' (negație + verb: ''n-ai venit'', ''n-ai veni''), ''na-i'' (interjecție + pronume) și ''nai'' (substantiv: ''cîntă la nai'');


pronume) și ''nai'' (substantiv: ''cîntă la nai'');''n-a''ș (negație + verb: ''n-a''ș'' veni'') și ''na''ș (substantiv: ''un na''ș);
''n-'' (negație + verb: ''n-veni'') și ''naș'' (substantiv: ''un naș'');


''ne-a'' (pronume + verb: ''ne-a dat'') și ''nea'' (substantiv: ''fulg de nea'');
''ne-a'' (pronume + verb: ''ne-a dat'') și ''nea'' (substantiv: ''fulg de nea'');
Linia 270: Linia 237:
''s-a'' (pronume + verb: ''s-a dus'') și ''sa'' (adjectiv posesiv: ''cartea sa'');
''s-a'' (pronume + verb: ''s-a dus'') și ''sa'' (adjectiv posesiv: ''cartea sa'');


''s-ar'' (pronume +verb: ''s-ar duce'') și ''sar'' (verb: ''eu sar coarda'');
''s-ar'' (pronume + verb: ''s-ar duce'') și ''sar'' (verb: ''eu sar coarda'');


''s-au'' (pronume + verb: ''s-au dus'') și ''sau'' (conjuncție: ''el sau ea'');
''s-au'' (pronume + verb: ''s-au dus'') și ''sau'' (conjuncție: ''el sau ea'');


''să-i'' (conjuncție + pronume: ''să-i dau) ''și'' săi ''(adjectiv posesiv:
''să-i'' (conjuncție + pronume: ''să-i dau) ''și'' săi ''(adjectiv posesiv: ''copiii săi'');


''copiii săi'');
''ți-i'' (pronume + pronume: ''ți-i dau''; pronume + verb: ''ți-i bine'' și ''ții'' (verb: ''ții minte'');
 
ț''i-i'' (pronume + pronume: ț''i-i dau''; pronume + verb: ț''i-i bine ''și
 
ț''ii'' (verb: ț''ii minte'');


''v-a'' (pronume + verb: ''v-a plăcut'') și ''va'' (verb: ''va raporta'');
''v-a'' (pronume + verb: ''v-a plăcut'') și ''va'' (verb: ''va raporta'');
Linia 286: Linia 249:
''v-ar'' (pronume + verb: ''v-ar plăcea'') și ''var'' (substantiv: ''apă de var'');
''v-ar'' (pronume + verb: ''v-ar plăcea'') și ''var'' (substantiv: ''apă de var'');


''vi-i'' (pronume + pronume: ''vi-i dau''; pronume + verb: ''vi-i bine'')
''vi-i'' (pronume + pronume: ''vi-i dau''; pronume + verb: ''vi-i bine'') și ''vii'' (adjectiv: ''oameni vii''; substantiv: ''dealuri cu vii'').


și ''vii'' (adjectiv: ''oameni vii''; substantiv: ''dealuri cu vii'').
La acestea se adaugă o serie de omofone în care grupul de cuvinte scrise cu cratimă este realizat cu forme populare ale verbului auxiliar de viitor și de prezumtiv: de exemplu, ''c-or'' și ''cor'', ''mă-i'' și ''măi'', ''m-oi'' și ''moi'', ''m-or'' și ''mor'', ''n-oi'' și ''noi'', ''n-or'' și ''nor'', ''te-i'' și ''tei'', ''v-oi'' și ''voi'', ''v-or'' și ''vor''.


La acestea se adaugă o serie de omofone în care grupul de cuvinte scrise cu cratimă este realizat cu forme populare ale verbului auxiliar de viitor și de prezumtiv: de exemplu, ''c-or'' și ''cor'', ''mă-i'' și ''măi, m-oi ''și'' moi'', ''m-or'' și ''mor'', ''n-oi'' și ''noi'', ''n-or'' și ''nor'', ''te-i'' și ''tei, v-oi ''și'' voi'', ''v-or'' și ''vor''.
Omofonele pot fi și de două, trei sau mai multe silabe. De exemplu: ''c-ale'' (conjuncție + articol: ''știu c-ale tale sînt bune'') și ''cale'' (substantiv: ''cale lungă'');


Omofonele pot fi și de două, trei sau mai multe silabe. De
''c-are'' (conjuncție + verb: ''știu c-are treabă'') și ''care'' (pronume: ''omul care vine''; substantiv: ''două care'');
 
exemplu: ''c-ale'' (conjuncție + articol: ș''tiu c-ale tale sînt bune'') și
 
''cale'' (substantiv: ''cale lung''ă);''c-are'' (conjuncție + verb: ș''tiu c-are treab''ă) și ''care'' (pronume:
 
''omul care vine''; substantiv: ''două care'');


''du-ne'' (verb + pronume: ''du-ne acolo'') și ''dune'' (substantiv);
''du-ne'' (verb + pronume: ''du-ne acolo'') și ''dune'' (substantiv);


''într-una'' (prepoziție + numeral: ''într-una din zile'') și ''întruna''
''într-una'' (prepoziție + numeral: ''într-una din zile'') și ''întruna'' (adverb: ''plînge întruna'');
 
(adverb: ''plînge întruna'');


''n-are'' (negație + verb: ''n-are timp'') și ''nare'' (substantiv reg.: ''o nare'');
''n-are'' (negație + verb: ''n-are timp'') și ''nare'' (substantiv reg.: ''o nare'');
Linia 310: Linia 265:
''zi-le'' (verb + pronume: ''zi-le și lor'') și ''zile'' (substantiv: ''multe zile'').
''zi-le'' (verb + pronume: ''zi-le și lor'') și ''zile'' (substantiv: ''multe zile'').


O omofonie care vizează multe verbe de conjugarea a III-a este aceea dintre persoana a doua singular a imperativului + pronumele ''i'' și persoana a doua plural a imperativului sau a prezentului indicativ și conjunctiv fără pronume, de tipul: ''deschide-ți'' (subiect: ''tu'') și ''deschideți'' (subiect: ''voi'').
O omofonie care vizează multe verbe de conjugarea a III-a este aceea dintre persoana a doua singular a imperativului + pronumele ''-ți'' și persoana a doua plural a imperativului sau a prezentului indicativ și conjunctiv fără pronume, de tipul:


Greșelile legate de folosirea cratimei în asemenea situați sînt de două feluri. Pe de o parte, se întîlnesc grafii inacceptabile în mod absolut, incorecte în orice împrejurare; de exemplu, ''ami'', ''ma'', ''vam'' sau ''a-le'', ''î-l'', ''î-și'', ''cînta-i'', ''cînta-și'', ''cînta-ți'', ''fuse-se'', ''merge-ți'', ''ve-ți'', ''vorbi-ți'' (în loc de ''a-mi'', ''m-a'', ''v-am'', respectiv ''ale'', ''îl'', ''își'', ''cîntai'', ''cîntași'', ''fusese'', ''mergeți'', ''veți'', ''vorbiți''). Pe de altă parte, se întîlnesc grafii care ar fi corecte în alte situații, dar sînt greșite în contextul dat; în această situație intră toate exemplele de omofone diferențiate prin scrierea cu sau fără cratimă, de felul celor din listele anterioare (de exemplu: ''Bine a-ți venit! ''în loc de... ''ați venit ''și'' pentru ați reproșa ''în loc de... ''a-ți reproșa''), dintre care unele pot avea chiar mici contexte aparent comune. Astfel, se scrie corect ''L-a cules de pe drumuri'', dar ''La cules e mare veselie''; ''Pentru a-i crede e nevoie de dovezi'', dar ''Ai crede una ca asta?'', ''Mai bate ''(''vîntul'') și ''M-ai bate ''(''dacă ai putea''); ''Ei s-au supărat'', dar ''E trist sau supărat? ''În asemenea situații e necesară o atenție sporită.Mijloacele de verificare a soluției alese sînt diverse. Cele mai simple constau în substituirea cu alte cuvinte (sinonime) sau cu forme ale aceluiași cuvînt, iar în cazul grupurilor de cuvinte și în eventuale reconstituiri ale cuvintelor cu eliziuni. De exemplu, se poate reține că se scriu într-un cuvînt: ''cea'' cînd poate fi înlocuit cu ''acea'' sau ''aceea sau cînd ''se opune lui ''hăis''; ''dea'' cu ''deie''; ''iar'' cu ''iar''ăș''i'' sau cu ș''i''; ''sa'' cu ''ei'' sau cu ''lui''; ''sau'' cu ''ori''. De asemenea, că se scriu cu cratimă: ''c-a'' și ''c-ai'', ''c-al'', ''c-ale'', ''c-am'', ''c-ar'', ''c-are'', ''c-ați'' cînd ''c''- poate fi întregit în ''c''ă; ''m-a'', ''m-ai'', ''m-au''... și ''v-a'', ''v-ați'', ''v-am''... cînd ''m-'' și ''v-'' pot fi întregite în ''m''ă, ''v''ă; ''n-a'', ''n-ai'', ''n-am''... cînd ''n-'' corespunde lui ''nu''.
''deschide-ți'' (subiect: ''tu'') și ''deschideți'' (subiect: ''voi'').


Greșelile legate de folosirea cratimei în asemenea situații sînt de două feluri. Pe de o parte, se întîlnesc grafii inacceptabile în mod absolut, incorecte în orice împrejurare; de exemplu, ''ami'', ''ma'', ''vam'' sau ''a-le'', ''î-l'', ''î-și'', ''cînta-i'', ''cînta-și'', ''cînta-ți'', ''fuse-se'', ''merge-ți'', ''ve-ți'', ''vorbi-ți'' (în loc de ''a-mi'', ''m-a'', ''v-am'', respectiv ''ale'', ''îl'', ''își'', ''cîntai'', ''cîntași'', ''fusese'', ''mergeți'', ''veți'', ''vorbiți''). Pe de altă parte, se întîlnesc grafii care ar fi corecte în alte situații, dar sînt greșite în contextul dat; în această situație intră toate exemplele de omofone diferențiate prin scrierea cu sau fără cratimă, de felul celor din listele anterioare (de exemplu: ''Bine a-ți venit! ''în loc de... ''ați venit'' și ''pentru ați reproșa'' în loc de... ''a-ți reproșa''), dintre care unele pot avea chiar mici contexte aparent comune. Astfel, se scrie corect ''L-a cules de pe drumuri'', dar ''La cules e mare veselie''; ''Pentru a-i crede e nevoie de dovezi'', dar ''Ai crede una ca asta?'', ''Mai bate'' (''vîntul'') și ''M-ai bate'' (''dacă ai putea''); ''Ei s-au supărat'', dar ''E trist sau supărat?'' În asemenea situații e necesară o atenție sporită.


Analiza și alegerea scrierii corecte pot fi mai dificile în cazul unor cuvinte și forme învechite sau/și regionale necunoscute de cel pus în situația de a le scrie. De exemplu: forme verbale inverse ca ''dat-a'' (omofonă cu substantivul ''data''), ''plîns-a'' (omofonă cu ''plînsa'', participiu devenit adjectiv și substantiv) sau ''plînsu-mi-s-a'' (în care finalul e omofon cu posesivul ''sa''), forme populară de viitor sau de prezumtiv însoțite de pronume, ca ''v-oi'', ''v-om'', ''v-or'' + infinitivul cu sensul „vă voi..., vă vom..., vă vor...” (omofone cu ''voi'', ''vom'', ''vor''). Un exemplu de acest fel care necesită o analiză mai subtilă este unicul caz în care grafia ''v''-''a'' poate fi corectă pentru indicativul viitor sau pentru prezumtiv: dacă înseamnă „vă va”, cu un auxiliar regional de viitor (''Odihniți-v''ă, ''v-a fi destul'', în care ''v-a fi ''corespunde literarului ''vă va fi ''(''fiind''), cf. regionalul ''v-o fi'', dar ''va fi ''dacă sensul este „are să fie, o să fie, o fi” fără implicarea pronumelui ''v''ă).
Mijloacele de verificare a soluției alese sînt diverse. Cele mai simple constau în substituirea cu alte cuvinte (sinonime) sau cu forme ale aceluiași cuvînt, iar în cazul grupurilor de cuvinte și în eventuale reconstituiri ale cuvintelor cu eliziuni. De exemplu, se poate reține că se scriu într-un cuvînt: ''cea'' cînd poate fi înlocuit cu ''acea'' sau ''aceea'' sau cînd se opune lui ''hăis''; ''dea'' cu ''deie''; ''iar'' cu ''iarăși'' sau cu ''și''; ''sa'' cu ''ei'' sau cu ''lui''; ''sau'' cu ''ori''. De asemenea, că se scriu cu cratimă: ''c-a'' și ''c-ai'', ''c-al'', ''c-ale'', ''c-am'', ''c-ar'', ''c-are'', ''c-ați'' cînd ''c''- poate fi întregit în ''''; ''m-a'', ''m-ai'', ''m-au''... și ''v-a'', ''v-ați'', ''v-am''... cînd ''m-'' și ''v-'' pot fi întregite în ''mă'', ''vă''; ''n-a'', ''n-ai'', ''n-am''... cînd ''n-'' corespunde lui ''nu''.


3. Problema alegerii între scrierea cu cratimă și cea cu apostrof se pune în puține situații în cadrul ortografiei actuale.
Analiza și alegerea scrierii corecte pot fi mai dificile în cazul unor cuvinte și forme învechite sau/și regionale necunoscute de cel pus în situația de a le scrie. De exemplu: forme verbale inverse ca ''dat-a'' (omofonă cu substantivul ''data''), ''plîns-a'' (omofonă cu ''plînsa'', participiu devenit adjectiv și substantiv) sau ''plînsu-mi-s-a'' (în care finalul e omofon cu posesivul ''sa''), forme populare de viitor sau de prezumtiv însoțite de pronume, ca ''v-oi'', ''v-om'', ''v-or'' + infinitivul cu sensul „vă voi..., vă vom..., vă vor...” (omofone cu ''voi'', ''vom'', ''vor''). Un exemplu de acest fel, care necesită o analiză mai subtilă, este unicul caz în care grafia ''v''-''a'' poate fi corectă pentru indicativul viitor sau pentru prezumtiv: dacă înseamnă „vă va”, cu un auxiliar regional de viitor (''Odihniți-vă'', ''că v-a fi destul'', în care ''v-a fi ''corespunde literarului ''vă va fi'' (''fiind''), cf. regionalul ''v-o fi'', dar ''va fi'' dacă sensul este „are să fie, o să fie, o fi” fără implicarea pronumelui ''vă'').


'''3.''' Problema alegerii între scrierea cu cratimă și cea cu apostrof se pune în puține situații în cadrul ortografiei actuale.


Precizarea este necesară pentru că nu e vorba de scrisul orientat — din ignoranță sau din snobism — după norme abolite de 44 de ani. După cum se știe, în 1953 apostroful și-a restrîns mult întrebuințările, fiind înlocuit de cratimă în situațiile în care marca în același timp eliziunea unei vocale (finale sau inițiale) și rostirea împreună a două cuvinte sau a unor părți din două cuvinte: de exemplu, ''într-o'' < ''întru o'', ''n-am'' < ''nu am'', ''s-a dus ''<'' se a dus'', ''vino-ncoace'' < ''vino încoace ''(nu'' într’o'', ''n’am'', ''s‘a dus'', ''vino’ncoace''). Rațiunea acestei înlocuiri a fost simplificarea, întrucît unul dintre punctele cel mai des încălcate ale ortografiei anterioare, din 1932, era distincția dintre scrierea cu apostrof și cea cu cratimă.Apostroful continuă să fie folosit în ortografia românească actuală, dar numai în situații mai mult sau mai puțin accidentale, rare în scrierea curentă, ceea ce-i dă statutul unui semn marginal. Aceasta duce, pe de o parte, la multă nesiguranță în folosirea lui și la descrieri nesatisfăcătoare ale noii sale condiții, iar, pe de altă parte, la impresia că el ar fi dispărut cu totul din scrierea limbii române.
Precizarea este necesară pentru că nu e vorba de scrisul orientat — din ignoranță sau din snobism — după norme abolite de 44 de ani. După cum se știe, în 1953 apostroful și-a restrîns mult întrebuințările, fiind înlocuit de cratimă în situațiile în care marca în același timp eliziunea unei vocale (finale sau inițiale) și rostirea împreună a două cuvinte sau a unor părți din două cuvinte: de exemplu, ''într-o'' < ''întru o'', ''n-am'' < ''nu am'', ''s-a dus'' < ''se a dus'', ''vino-ncoace'' < ''vino încoace'' (nu ''într’o'', ''n’am'', ''s‘a dus'', ''vino’ncoace''). Rațiunea acestei înlocuiri a fost simplificarea, întrucît unul dintre punctele cel mai des încălcate ale ortografiei anterioare, din 1932, era distincția dintre scrierea cu apostrof și cea cu cratimă.  


Apostroful continuă să fie folosit în ortografia românească actuală, dar numai în situații mai mult sau mai puțin accidentale, rare în scrierea curentă, ceea ce-i dă statutul unui semn marginal. Aceasta duce, pe de o parte, la multă nesiguranță în folosirea lui și la descrieri nesatisfăcătoare ale noii sale condiții, iar, pe de altă parte, la impresia că el ar fi dispărut cu totul din scrierea limbii române.


Absența accidentală din rostire a unor sunete cu diverse poziții într-un cuvînt (de la începutul, din interiorul sau de la sfîrșitul cuvîntului) poate fi marcată în unele situații prin cratimă, iar în altele prin apostrof, criteriul fiind următorul: dacă se ajunge la rostirea împreună, în sensul de cuprindere în aceeași silabă, a sunetelor din jurul celui absent (sau celor absente) se folosește cratima; dacă nu, se folosește apostroful.
Absența accidentală din rostire a unor sunete cu diverse poziții într-un cuvînt (de la începutul, din interiorul sau de la sfîrșitul cuvîntului) poate fi marcată în unele situații prin cratimă, iar în altele prin apostrof, criteriul fiind următorul: dacă se ajunge la rostirea împreună, în sensul de cuprindere în aceeași silabă, a sunetelor din jurul celui absent (sau celor absente) se folosește cratima; dacă nu, se folosește apostroful.


a. Sunete inițiale: Absența sunetului sau sunetelor inițiale se notează cu cratimă numai după un cuvînt terminat în vocală care atrage în ultima sa silabă cuvîntul sau începutul cuvîntului următor: ''intră-n cas''ă, ''dacă-ntreab''ă (vezi și A 1). În toate celelalte situații (la început de comunicare, după un cuvînt terminat în consoană sau în semiconsoană și chiar într-o vocală cu care nu se formează o silabă comună) se folosește apostroful: ''‘Neața'' < ''bună dimineața''; ''tot ‘nainte''; ''mai ‘nainte''; ''așa ‘nainte''.
'''a.''' Sunete inițiale: Absența sunetului sau sunetelor inițiale se notează cu cratimă numai după un cuvînt terminat în vocală care atrage în ultima sa silabă cuvîntul sau începutul cuvîntului următor: ''intră-n casă'', ''dacă-ntreabă'' (vezi și '''A 1'''). În toate celelalte situații (la început de comunicare, după un cuvînt terminat în consoană sau în semiconsoană și chiar într-o vocală cu care nu se formează o silabă comună) se folosește apostroful: ''‘Neața'' < ''bună dimineața''; ''tot ‘nainte''; ''mai ‘nainte''; ''așa ‘nainte''.


Prezența apostrofului nu este necesară la formațiile trunchiate devenite cuvinte de sine stătătoare, ca ''tușă'' < ''mătușă'' sau ''cică'' < ''zice că''; ea nu este obligatorie la variante cu ''n''- pentru ''în''-: ''nainte'', ''nalt'', ''nălbi''.


Prezența apostrofului nu este necesară la formațiile trunchiate devenite cuvinte de sine stătătoare, ca ''tu''șă < ''mătu''șă sau ''cic''ă < ''zice c''ă; ea nu este obligatorie la variante cu ''n''- pentru ''în''-: ''nainte'', ''nalt'', ''nălbi''.b. Sunete din interiorul cuvîntului: Cratima se folosește numai la eliziunea lui ''î'' de la începutul temei din formații prefixale cu ''ne-'', ''re-'' și compuse cu ''de-'': ''ne-mpăcat'', ''re-ntoarce'', ''de-mpărțit'' (vezi A 4); în celelalte situații se folosește apostroful: ''dom’le'' < ''domnule'', ''sal’tare'' < ''salutare'' etc.
'''b.''' Sunete din interiorul cuvîntului: Cratima se folosește numai la eliziunea lui ''î'' de la începutul temei din formații prefixale cu ''ne-'', ''re-'' și compuse cu ''de-'': ''ne-mpăcat'', ''re-ntoarce'', ''de-mpărțit'' (vezi '''A 4'''); în celelalte situații se folosește apostroful: ''dom’le'' < ''domnule'', ''sal’tare'' < ''salutare'' etc.


Prezența apostrofului nu este necesară la cuvinte fixate în forma cu eliziune, cum este cazul adverbului ''parcă'' < ''pare că'' (nu ''par’că''), și nici chiar la variante curente ca ''cinsprezece'' sau ''cinșpe'' pentru ''cincisprezece''. Nu se pune nici apostrof, nici cratimă în variantele regionale ale unor cuvinte — primare sau compuse sudate — și ale unor forme flexionare cu ''a'' în loc de ''ea'' (vezi '''I'''), ''o'' în loc de ''eo'' sau ''u'' în loc de ''eu'': de exemplu, ''dapăn'', ''greșală'', ''lapăd'', ''margă'', ''prăjască'', ''ravăn'', ''sarbăd'', ''totdauna'', ''țapă'', ''vra'', ''zamă''; ''vro'' și ''vrodată''; ''vrun''. Se scriu însă cu cratimă (nu cu apostrof) grupuri de cuvinte cu pronunțare regională de acest tip, ca ''d-aia'' „de aceea” sau ''d-ale'' „de ale”, ''d-o'' „de o” ''d-un'' „de un”.


Prezența apostrofului nu este necesară la cuvinte fixate în forma cu eliziune, cum este cazul adverbului ''parc''ă < ''pare c''ă (nu ''par’c''ă), și nici chiar la variante curente ca ''cinsprezece'' sau ''cinșpe'' pentru ''cincisprezece''. Nu se pune nici apostrof, nici cratimă în variantele regionale ale unor cuvinte — primare sau compuse sudate — și ale unor forme flexionare cu ''a'' în loc de ''ea'' (vezi I), ''o'' în loc de ''eo'' sau ''u'' în loc de ''eu'': de exemplu, ''dapăn'', ''greșal''ă, ''lapăd'', ''marg''ă, ''prăjasc''ă, ''ravăn'', ''sarbăd'', ''totdauna'', ț''ap''ă, ''vra'', ''zam''ă; ''vro'' și ''vrodat''ă; ''vrun''. Se scriu însă cu cratimă (nu cu apostrof) grupuri de cuvinte cu pronunțare regională de acest tip, ca ''d-aia'' „de aceea” sau ''d-ale'' „de ale”, ''d-o'' „de o” ''d-un'' „de un”.
'''c.''' Sunete finale: Absența sunetului final se notează cu cratimă numai înaintea unui cuvînt începător cu o vocală cu care se formează o silabă comună: ''într-o'', ''m-a'', ''s-a'' etc. (vezi și '''A 1'''). În celelalte situații (la sfîrșit de comunicare, înaintea unui cuvînt care începe cu o consoană sau cu o semiconsoană) se folosește apostroful: ''Afar’!''; ''La umăr arm’!''; ''Un’ te uiți?''; ''dom’ Popescu''.


Varianta cu eliziune a unuia și aceluiași cuvînt poate fi însoțită de un semn diferit — apostrof sau cratimă — în funcție de existența/absența și felul legăturii cu un cuvînt alăturat. E cazul variantelor cuvintelor:


c. Sunete finale: Absența sunetului final se notează cu cratimă numai înaintea unui cuvînt începător cu o vocală cu care se formează o silabă comună: ''într-o'', ''m-a'', ''s-a'' etc. (vezi și A 1). În celelalte situații (la sfîrșit de comunicare, înaintea unui cuvînt care începe cu o consoană sau cu o semiconsoană) se folosește apostroful: ''Afar’!''; ''La umăr arm’!''; ''Un’ te uiți?''; ''dom’ Popescu''.
''fără'': ''făr’ de'', ''făr’ să'', dar ''făr-a'';


Varianta cu eliziune a unuia și aceluiași cuvînt poate fi însoțită de un semn diferit — apostrof sau cratimă — în funcție de existența/absența și felul legăturii cu un cuvînt alăturat. E cazul variantelor cuvintelor:
''îndată'': ''îndat’ să pleci'', dar ''îndat-a plecat'';


''făr''ă: ''făr’ de'', ''făr’ s''ă, dar ''făr-a'';
''lasă'' (imperativ): ''las’ că'', ''las’ pe mine'', ''las’ să'', dar ''las-acum'', ''las-o'';


''îndat''ă: ''îndat’ pleci'', dar ''îndat-a plecat'';
''pasă'' (imperativ): ''pas’ de'', ''pas’ să'', dar ''pas-a'';


''las''ă (imperativ): ''las''’'' c''ă, ''las’ pe mine'', ''las’ s''ă, dar ''las-acum'',
''pînă'': ''pîn’ ce'', ''pîn’ la'', ''pîn’ să'', dar ''pîn-a'';


''las-o'';''pas''ă (imperativ): ''pas’ de'', ''pas’ s''ă, dar ''pas-a'';
''scoală'' (imperativ): ''scoal’'' înainte de pauză și ''scoal’ să plecăm'', dar ''scoal-odată'';


''pîn''ă: ''pîn’ ce'', ''pîn’ la'', ''pîn’ s''ă, dar ''pîn-a'';
''vino'': ''vin’ la'', ''vin’ să'', dar ''vin-aici'', ''vin-odată''.


''scoal''ă (imperativ): ''scoal’'' înainte de pauză și ''scoal'''' să plecăm'', dar ''scoal-odat''ă;
Nu se admite folosirea cumulată a ambelor semne. De aceea, în situațiile în care ar trebui folosit apostroful pentru absența unor sunete și cratima pentru alte fenomene (caracterul conjunct al unor pronume neaccentuate sau statutul de cuvînt compus) se pune problema opțiunii pentru un anumit semn, ceea ce depinde de ponderea acordată funcțiilor îndeplinite. În uzul actual se constată preferința pentru cratimă: ''țin-te'', ''tat-su'', ''mam-mare'', dar sînt tolerabile și variantele (''țin’te'', ''tat’su'', ''mam’mare'' (neacceptate — deși logice — fiind numai ''țin’-te'', ''tat’-su'', ''mam’-mare''). Exemplul cel mai răspîndit, cu grafie fluctuantă, este formula din basme, devenită și nume propriu compus, ''înșiră-te'', ''mărgărite > înșir-te''... sau ''înșir’ te''...


''vino'': ''vin’ la'', ''vin’ s''ă, dar ''vin-aici'', ''vin-odat''ă.
Cu absența sunetelor/literelor inițiale ale unui cuvînt seamănă absența primei cifre sau a primelor două cifre din scrierea unui număr care indică un an; o asemenea absență se notează numai prin apostrof: ''’916'' „1916” sau ''’44'' „1944”.


Nu se admite folosirea cumulată a ambelor semne. De aceea, în situațiile în care ar trebui folosit apostroful pentru absența unor sunete și cratima pentru alte fenomene (caracterul conjunct al unor pronume neaccentuate sau statutul de cuvînt compus) se pune problema opțiunii pentru un anumit semn, ceea ce depinde de ponderea acordată funcțiilor îndeplinite. În uzul actual se constată preferința pentru cratimă: ț''in-te'', ''tat-su'', ''mam-mare'', dar sînt tolerabile și variantele (ț''in’te'', ''tat’su'', ''mam’mare'' (neacceptate — deși logice — fiind numai ț''in''’''-te'', ''tat’-su'', ''mam’-mare'').
Tot numai prin apostrof se notează absența unor sunete din cauza unei pronunțări defectuoase; de exemplu, absența consoanei [r] (de fapt rostirea graseiată a acesteia): ''Pe ca’e-l v’ea And’ei?'' sau pronunțarea incompletă a unui bețiv ori a unui afazic.


Exemplul cel mai răspîndit, cu grafie fluctuantă, este formula din basme, devenită și nume propriu compus, ''înșiră-te'', ''mărgărite > înșir-te''... sau ''înșir’ te''...
Apostroful se menține ca atare în scrierea numelor proprii străine (de exemplu: ''D’Annunzio'', ''O’Neill'', ''N’Djamena'') și a unor neologisme neadaptate (''five o’clock'', ''trompe l’oeil'').


Cu absența sunetelor/literelor inițiale ale unui cuvînt seamănă absența primei cifre sau a primelor două cifre din scrierea unui număr care indică un an; o asemenea absență se notează numai prin apostrof: ''’916'' ”1916” sau ''’44'' „1944”.
'''4.''' Problema alegerii între cratimă și linia de pauză ca semn ortografic (nu de punctuație) se pune la compuse de tipul ''nord'' — ''nord-vest'' sau ''anglo'' — ''vest-german'', ''vest-german'' — ''suedez'' și ''vest-german'' — ''sud-african'', în care linia de pauză evidențiază structura semantică binară a compuselor, indiferent de faptul că termenii constitutivi pot fi și ei compuși scriși cu o cratimă proprie.


Tot numai prin apostrof se notează absența unor sunete din cauza unei pronunțări defectuoase; de exemplu, absența consoanei [r] (de fapt rostirea graseiată a acesteia): ''Pe ca’e-l v’ea And’ei? ''sau pronunțarea incompletă a unui bețiv ori a unui afazic.
Folosirea cratimei la ambele niveluri ale compunerii în situații de acest fel (de exemplu, ''nord-nord-vest'' sau ''anglo-vest-german'') ascunde numărul real al termenilor implicați, anulînd deosebirea dintre asemenea compuse cu structură binară și cele cu structură ternară, de tipul ''anglo-franco-italian''.


Apostroful se menține ca atare în scrierea numelor proprii străine (de exemplu: ''D''’''Annunzio'', ''O’Neill'', ''N’Djamena'') și a unor neologisme neadaptate (''five o’clock'', ''trompe l’oeil'').
Cele două semne, deosebite clar în textele tipărite, pot și trebuie să fie diferențiate, cu grijă, și în textele scrise cu mîna (prin dimensiuni și prezența/absența spațiului alb) și chiar în cele dactilografiate (de obicei, numai prin spațiul alb).


4. Problema alegerii între cratimă și linia de pauză ca semn ortografic (nu de punctuație) se pune la compuse de tipul ''nord''—'' nord-vest ''sau'' anglo''—''vest-german'', ''vest-german''—''suedez'' și ''vest-german''—''sud-african'', în care linia de pauză evidențiază structura semantică binară a compuselor, indiferent de faptul că termenii constitutivi pot fi și ei compuși scriși cu o cratimă proprie.Folosirea cratimei la ambele niveluri ale compunerii în situații de acest fel (de exemplu, ''nord-nord-vest'' sau ''anglo-vest-german'') ascunde numărul real al termenilor implicați, anulînd deosebirea dintre asemenea compuse cu structură binară și cele cu structură ternară, de tipul ''anglo-franco-italian''.
'''C.''' În unele situații nu se pune problema scrierii cu sau fără cratimă, ci problema locului în care trebuie plasată sau/și a numărului de cratime.


'''1.''' La un nivel elementar se întîlnesc greșeli și în situații care nu comportă dificultăți reale de analiză și de interpretare: de exemplu, grafii ca ''zi-sa'' în loc de ''zis-a'' sau ''fi-rar'' și ''fi-r-ar'' în loc de ''fir-ar''. De reținut că locul cratimei poate diferenția omofone ca:


Cele două semne, deosebite clar în textele tipărite, pot și trebuie să fie diferențiate, cu grijă, și în textele scrise cu mîna (prin dimensiuni și prezența/absența spațiului alb) și chiar în cele dactilografiate (de obicei, numai prin spațiul alb).
''i-ai'' (pronume + verb: ''i-ai dat'') și ''ia-i'' (verb + pronume: ''ia-i tu'');


C. În unele situații nu se pune problema scrierii cu sau fără cratimă, ci problema locului în care trebuie plasată sau/și a numărului de cratime.
''i-ați'' (pronume + verb: ''i-ați dat'') și ''ia-ți'' (verb + pronume: ''ia-ți banii'');


1. La un nivel elementar se întîlnesc greșeli și în situații care nu comportă dificultăți reale de analiză și de interpretare: de exemplu, grafii ca ''zi-sa'' în loc de ''zis-a'' sau ''fi-rar și fi-r-ar ''în loc de ''fir-ar''. De reținut că locul cratimei poate diferenția omofone ca: ''tu'');
''n-ați'' (negație + verb: ''n-ați vrut'') și ''na-ți'' (interjecție + pronume: ''na-ți banii'').
 
''i-ai'' (pronume + verb: ''i-ai dat'') și ''ia-i'' (verb + pronume: ''ia-i i-ați ''(pronume + verb: ''i-ați dat'') și ''ia-ți'' (verb + pronume: ''ia-ți banii'');''n-ați'' (negație + verb: ''n-ați vrut'') și ''na-ți'' (interjecție + pronume: ''na-ți banii'').Pentru'' n-ai ''și'' na-i ''vezi 2 b. Pentru numărul de cratime vezi, tot acolo, ''de-al'' și ''de-a-l''.


Pentru ''n-ai'' și ''na-i'' vezi '''2 b'''. Pentru numărul de cratime vezi, tot acolo, ''de-al'' și ''de-a-l''.


Rostirea într-o singură silabă a prepoziției ''cu'' și a articolului sau a numeralului ''un'' se notează corect cu cratimă după ''c'': ''c-un'', nu ''cu-n'' (cf. ''c-o'' < ''cu o'').
Rostirea într-o singură silabă a prepoziției ''cu'' și a articolului sau a numeralului ''un'' se notează corect cu cratimă după ''c'': ''c-un'', nu ''cu-n'' (cf. ''c-o'' < ''cu o'').
Linia 378: Linia 339:
Gruparea conjuncției ''da'' „dar” cu adverbul ''apoi'' se notează corect cu cratimă după ''d'': ''d-apoi'', nu ''da-poi'' (cf. ''c-apoi'').
Gruparea conjuncției ''da'' „dar” cu adverbul ''apoi'' se notează corect cu cratimă după ''d'': ''d-apoi'', nu ''da-poi'' (cf. ''c-apoi'').


Gruparea negației ''nu'' cu formele de indicativ prezent ''i'', ''s'' ale verbului ''a fi ''urmate de un cuvînt începător cu o vocală se scrie corect cu cratimă între ''nu'' și verb: ''Nu-i al meu''.'' Nu-s acolo ''(nu după verb, deci nu ''Nu i-al meu'', ''Nu s-acolo''); cratima se poate folosi după verb numai la înlocuirea lui ''i'' prin ''e'': ''Nu e-al meu ''(vezi și V 7).
Gruparea negației ''nu'' cu formele de indicativ prezent ''i'', ''s'' ale verbului ''a fi ''urmate de un cuvînt începător cu o vocală se scrie corect cu cratimă între ''nu'' și verb: ''Nu-i al meu''. ''Nu-s acolo'' (nu după verb, deci nu ''Nu i-al meu'', ''Nu s-acolo''); cratima se poate folosi după verb numai la înlocuirea lui ''i'' prin ''e'': ''Nu e-al meu'' (vezi și '''V 7''').


2. Aspecte mai subtile — uneori mai puțin normate și deci cu soluții controversabile — prezintă unele grupări care conțin forme pronominale neaccentuate. La acestea locul cratimei depinde de pronunțare, pentru sesizarea căreia e nevoie de o ureche fină.
'''2.''' Aspecte mai subtile — uneori mai puțin normate și deci cu soluții controversabile — prezintă unele grupări care conțin forme pronominale neaccentuate. La acestea locul cratimei depinde de pronunțare, pentru sesizarea căreia e nevoie de o ureche fină.


Există grupări în care locul cratimei poate varia, ambele soluții fiind corecte, chiar dacă una este preferată. De exemplu: ''Nu-l aud ''și'' Nu l-aud''; ''Nu-mi amintesc ''și'' Nu mi-amintesc''.
Există grupări în care locul cratimei poate varia, ambele soluții fiind corecte, chiar dacă una este preferată. De exemplu: ''Nu-l aud'' și ''Nu l-aud''; ''Nu-mi amintesc'' și ''Nu mi-amintesc''.


În altele — uneori cu aceeași structură, dar cu pronume sau verbe diferite — intervin restricții, care, de obicei, au explicații de ordin fonetic (diferențe de accent sau sunete asemănătoare în punctul de întîlnire). De exemplu, se scrie:
În altele — uneori cu aceeași structură, dar cu pronume sau verbe diferite — intervin restricții, care, de obicei, au explicații de ordin fonetic (diferențe de accent sau sunete asemănătoare în punctul de întîlnire). De exemplu, se scrie:


''Ceasul nu-l am ''(nu'' nu l-am''), dar ''Nu l-am pierdut ''(nu'' nu-l am'');
''Ceasul nu-l am'' (nu ''nu l-am''), dar ''Nu l-am pierdut'' (nu ''nu-l am'');
 
''Nu-mi arde de glum''ă (nu ''nu mi-arde''), dar ''Nu mi-a ars ''(nu


''nu-mi a'');''Nu mi-e foame ''și'' Nu-mi e foame'', dar numai ''Nu-i e foame ''(nu și
''Nu-mi arde de glumă'' (nu ''nu mi-arde''), dar ''Nu mi-a ars'' (nu ''nu-mi a'');


''Nu i-e foame'');
''Nu mi-e foame'' și ''Nu-mi e foame'', dar numai ''Nu-i e foame'' (nu și ''Nu i-e foame'');


Se scrie însă corect ''Cui i-e foame'' sau ''Lui i-e foame'' (vezi '''VIII 5''').


Se scrie însă corect ''Cui i-e foame ''sau'' Lui i-e foame ''(vezi VIII 5).
''Nu mi-era foame'' și ''Nu-mi era foame'', dar numai ''Nu-i era foame'' (nu și ''nu i-era'').


Dificultăți mai mari apar la grupări alcătuite din pronume neaccentuate și variante — populare și familiare — ale unor verbe auxiliare din structura viitorului și a prezumtivului. De exemplu: ''te-i duce'' (cf. ''ne-om''... sau ''de-i vedea'') sau ''t-ei duce'' (cf. ''m-oi''..., ''s-o''...)?'' vă-ți duce ''(cf.'' ne-om''... sau ''de-ți vedea'') sau ''v-ăți duce'' (cf. ''m-oi''..., ''s-o''...)? Deși se pot invoca modele pentru ambele feluri de scriere, preferabile par soluțiile diferite la cele două persoane în discuție: ''te-i duce'', dar ''v-ăți duce''.


''Nu mi-era foame ''și'' Nu-mi era foame'', dar numai ''Nu-i era foame ''(nu și ''nu i-era'').
'''D.''' Un cuvînt sau un grup de cuvinte poate fi scris, dacă e necesar, cu mai multe cratime între diverși termeni. De exemplu, compuse populare ca numele de plante ''trei-frați-pătați'', ''sînge-de-nouă-frați'', ''iarba-datului-și-a-faptului'' și numele de personaje din basme ''Șchiopul-cu-Barba-cît-Cotul'', ''Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop'' sau compuse savante ca ''kilo-gram-forță-metru'' și ''metru-kilogram-secundă-amper''; grupări de cuvinte diferite ca ''de-acu-ncolo'' și ''de-acu-ncolo-ncerc'', ''n-o-nțelege'' și ''n-o-nțelege-așa''.


Dificultăți mai mari apar la grupări alcătuite din pronume neaccentuate și variante — populare și familiare — ale unor verbe auxiliare din structura viitorului și a prezumtivului. De exemplu: ''te-i duce ''(cf.'' ne-om''... sau ''de-i vedea'') sau ''t-ei duce ''(cf.'' m-oi''..., ''s-o''...)?'' vă-ți duce ''(cf.'' ne-om''... sau ''de-ți vedea'') sau ''v-''ăț''i duce ''(cf.'' m-oi''..., ''s-o''...)? Deși se pot invoca modele pentru ambele feluri de scriere, preferabile par soluțiile diferite la cele două persoane în discuție: ''te-i duce'', dar ''v-''ăț''i duce''.
Din considerente de ordin estetic se evită, pe cît e posibil, folosirea apropiată a mai multor cratime. Aceasta explică faptul că normele actuale au preferat scrierea fără cratimă, în cuvinte separate, a substantivului compus ''mai mult ca perfect'' (art. ''mai mult ca perfectul''), care ar fi necesitat trei cratime, sau scrierea cu o singură cratimă a locuțiunilor, respectiv compuselor, de tipul ''de-a lungul'', ''de-a prinselea'', ''de-a uliul'' și ''porumbeii''.  


D. Un cuvînt sau un grup de cuvinte poate fi scris, dacă e necesar, cu mai multe cratime între diverși termeni. De exemplu, compuse populare ca numele de plante ''trei-frați-pătați'', ''sînge-de-nouă-frați'', ''iarba-datului-și-a-faptului'' și numele de personaje din basme Ș''chiopul-cu-Barba-cît-Cotul'', ''Jumătate-de-Om-Călare-pe- Jumătate-de-Iepure-''Ș''chiop'' sau compuse savante ca ''kilo- gram-for''ță''-metru'' și ''metru-kilogram-secundă-amper''; grupări de cuvinte diferite ca ''de-acu-ncolo'' și ''de-acu-ncolo-ncerc'', ''n-o-nțelege'' și ''n-o-nțelege-așa''.
De reținut însă că economia de cratime poate afecta numai situațiile cu norme grafice mai mult sau mai puțin convenționale, nu și pe cele în care scrierea este dependentă de pronunțare. De aceea se scrie totuși ''de-a-ndăratelea'', ''de-a-ndoaselea'' sau ''de-a-n boulea'', ''de-a-n picioarelea'', ''de-a v-ați ascunselea''.


Din considerente de ordin estetic se evită, pe cît e posibil, folosirea apropiată a mai multor cratime.Aceasta explică faptul că normele actuale au preferat scrierea fără cratimă, în cuvinte separate, a substantivului compus ''mai mult ca perfect ''(art.'' mai mult ca perfectul''), care ar fi necesitat trei cratime, sau scrierea cu o singură cratimă a locuțiunilor, respectiv compuselor, de tipul ''de-a lungul'', ''de-a prinselea'', ''de-a uliul ''și'' porumbeii''.De reținut însă că economia de cratime poate afecta numai situațiile cu norme grafice mai mult sau mai puțin convenționale, nu și pe cele în care scrierea este dependentă de pronunțare. De aceea se scrie totuși ''de-a-ndăratelea'', ''de-a-ndoaselea'' sau ''de-a-n boulea'', ''de-a-n picioarelea'', ''de-a v-ați ascunselea''.
{{CuvinteCheie|zgârie-brânză, prim-plan, ex, recrea, cratimă}}
Lingviști
349 de modificări

Meniu de navigare