Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Mioara Avram/XXVI. Cu sau fără cratimă?”

— unele eliziuni ale primei vocale (finala primului cuvînt), dintre care mai frecvente sînt cele suferite de conjuncțiile ''că'', ''dacă'', ''să'' (''c-a venit'', ''dac-o vezi'', ''s-aștepte''), de prepozițiile ''după'', ''fără'', ''lîngă'' (''dup-aceea'', ''făr-o vorbă'', ''lîng-un pom'') și de negația ''nu'' (''n-a venit'', ''n-aud''), și orice eliziune a celei de a doua vocale (inițiala cuvîntului al doilea), produsă exclusiv la cuvintele care încep cu ''î'' (''dacă-ncepe'', ''să-ntreb'', ''la-nceput'', ''cîntă-n cor'').

'''6.''' În lucrări de lingvistică cratima se folosește la notarea unor segmente izolate din cuvinte (sunete sau litere, afixe lexicale și gramaticale, elemente de compunere, rădăcini sau teme, articole enclitice) și a unor forme pronominale și verbale exclusiv conjuncte. Locul cratimei indică direcția legăturii cu alt(e) element(e). Astfel, poziția inițială se notează cu cratimă postpusă (la prefixe: ''anti-'', ''ne-'', ''re''-, elemente de compunere ca ''bi-'', ''geo''-), cea finală cu cratimă antepusă (la sufixe: ''-ism'', ''-tor'', desinențe: ''-m'', ''-uri'', articole enclitice: -''l'', ''-le'', elemente de compunere ca -''fob'', ''-trofie''), iar cea interioară, mediană, cu cratime la ambele extremități (la interfixe: ''-ăl-'', la consoane intervocalice: -''s''-, la rădăcini ca ''-flor-'' din ''înflori'').

Pentru unele compuse din cuvinte întregi există reguli orientate după primul termen al compusului; astfel, se scriu cu cratimă compusele cu prepoziția ''după'' (sinonimele ''după-amiază'', ''după-masă'', ''după-prînz''), dar fără cratimă, într-un cuvînt, cele cu prepozițiile ''de'' și ''fără de'' (''deochi'', ''descăzut'', ''fărădelege'') sau cu prepoziția ''a'' + ''tot'', ''toate'' (''atotștiutor'', ''atoateștiutor'').

''s-ar'' (pronume + verb: ''s-ar duce'') și ''sar'' (verb: ''eu sar coarda'');

''să-i'' (conjuncție + pronume: ''să-i dau) ''și'' săi ''(adjectiv posesiv: ''copiii săi'');

''ți-i'' (pronume + pronume: ''ți-i dau''; pronume + verb: ''ți-i bine'' și ''ții'' (verb: ''ții minte'');

''vi-i'' (pronume + pronume: ''vi-i dau''; pronume + verb: ''vi-i bine'') și ''vii'' (adjectiv: ''oameni vii''; substantiv: ''dealuri cu vii'').

La acestea se adaugă o serie de omofone în care grupul de cuvinte scrise cu cratimă este realizat cu forme populare ale verbului auxiliar de viitor și de prezumtiv: de exemplu, ''c-or'' și ''cor'', ''mă-i'' și ''măi'', ''m-oi'' și ''moi'', ''m-or'' și ''mor'', ''n-oi'' și ''noi'', ''n-or'' și ''nor'', ''te-i'' și ''tei'', ''v-oi'' și ''voi'', ''v-or'' și ''vor''.

Omofonele pot fi și de două, trei sau mai multe silabe. De exemplu: ''c-ale'' (conjuncție + articol: ''știu c-ale tale sînt bune'') și ''cale'' (substantiv: ''cale lungă'');

''c-are'' (conjuncție + verb: ''știu c-are treabă'') și ''care'' (pronume: ''omul care vine''; substantiv: ''două care'');

''într-una'' (prepoziție + numeral: ''într-una din zile'') și ''întruna'' (adverb: ''plînge întruna'');

O omofonie care vizează multe verbe de conjugarea a III-a este aceea dintre persoana a doua singular a imperativului + pronumele ''-ți'' și persoana a doua plural a imperativului sau a prezentului indicativ și conjunctiv fără pronume, de tipul:

''deschide-ți'' (subiect: ''tu'') și ''deschideți'' (subiect: ''voi'').

Mijloacele de verificare a soluției alese sînt diverse. Cele mai simple constau în substituirea cu alte cuvinte (sinonime) sau cu forme ale aceluiași cuvînt, iar în cazul grupurilor de cuvinte și în eventuale reconstituiri ale cuvintelor cu eliziuni. De exemplu, se poate reține că se scriu într-un cuvînt: ''cea'' cînd poate fi înlocuit cu ''acea'' sau ''aceea'' sau cînd se opune lui ''hăis''; ''dea'' cu ''deie''; ''iar'' cu ''iarăși'' sau cu ''și''; ''sa'' cu ''ei'' sau cu ''lui''; ''sau'' cu ''ori''. De asemenea, că se scriu cu cratimă: ''c-a'' și ''c-ai'', ''c-al'', ''c-ale'', ''c-am'', ''c-ar'', ''c-are'', ''c-ați'' cînd ''c''- poate fi întregit în ''că''; ''m-a'', ''m-ai'', ''m-au''... și ''v-a'', ''v-ați'', ''v-am''... cînd ''m-'' și ''v-'' pot fi întregite în ''mă'', ''vă''; ''n-a'', ''n-ai'', ''n-am''... cînd ''n-'' corespunde lui ''nu''.

Analiza și alegerea scrierii corecte pot fi mai dificile în cazul unor cuvinte și forme învechite sau/și regionale necunoscute de cel pus în situația de a le scrie. De exemplu: forme verbale inverse ca ''dat-a'' (omofonă cu substantivul ''data''), ''plîns-a'' (omofonă cu ''plînsa'', participiu devenit adjectiv și substantiv) sau ''plînsu-mi-s-a'' (în care finalul e omofon cu posesivul ''sa''), forme populare de viitor sau de prezumtiv însoțite de pronume, ca ''v-oi'', ''v-om'', ''v-or'' + infinitivul cu sensul „vă voi..., vă vom..., vă vor...” (omofone cu ''voi'', ''vom'', ''vor''). Un exemplu de acest fel, care necesită o analiză mai subtilă, este unicul caz în care grafia ''v''-''a'' poate fi corectă pentru indicativul viitor sau pentru prezumtiv: dacă înseamnă „vă va”, cu un auxiliar regional de viitor (''Odihniți-vă'', ''că v-a fi destul'', în care ''v-a fi ''corespunde literarului ''vă va fi'' (''fiind''), cf. regionalul ''v-o fi'', dar ''va fi'' dacă sensul este „are să fie, o să fie, o fi” fără implicarea pronumelui ''vă'').

Precizarea este necesară pentru că nu e vorba de scrisul orientat — din ignoranță sau din snobism — după norme abolite de 44 de ani. După cum se știe, în 1953 apostroful și-a restrîns mult întrebuințările, fiind înlocuit de cratimă în situațiile în care marca în același timp eliziunea unei vocale (finale sau inițiale) și rostirea împreună a două cuvinte sau a unor părți din două cuvinte: de exemplu, ''într-o'' < ''întru o'', ''n-am'' < ''nu am'', ''s-a dus'' < ''se a dus'', ''vino-ncoace'' < ''vino încoace'' (nu ''într’o'', ''n’am'', ''s‘a dus'', ''vino’ncoace''). Rațiunea acestei înlocuiri a fost simplificarea, întrucît unul dintre punctele cel mai des încălcate ale ortografiei anterioare, din 1932, era distincția dintre scrierea cu apostrof și cea cu cratimă.  

'''a.''' Sunete inițiale: Absența sunetului sau sunetelor inițiale se notează cu cratimă numai după un cuvînt terminat în vocală care atrage în ultima sa silabă cuvîntul sau începutul cuvîntului următor: ''intră-n casă'', ''dacă-ntreabă'' (vezi și '''A 1'''). În toate celelalte situații (la început de comunicare, după un cuvînt terminat în consoană sau în semiconsoană și chiar într-o vocală cu care nu se formează o silabă comună) se folosește apostroful: ''‘Neața'' < ''bună dimineața''; ''tot ‘nainte''; ''mai ‘nainte''; ''așa ‘nainte''.

'''b.''' Sunete din interiorul cuvîntului: Cratima se folosește numai la eliziunea lui ''î'' de la începutul temei din formații prefixale cu ''ne-'', ''re-'' și compuse cu ''de-'': ''ne-mpăcat'', ''re-ntoarce'', ''de-mpărțit'' (vezi '''A 4'''); în celelalte situații se folosește apostroful: ''dom’le'' < ''domnule'', ''sal’tare'' < ''salutare'' etc.

'''c.''' Sunete finale: Absența sunetului final se notează cu cratimă numai înaintea unui cuvînt începător cu o vocală cu care se formează o silabă comună: ''într-o'', ''m-a'', ''s-a'' etc. (vezi și '''A 1'''). În celelalte situații (la sfîrșit de comunicare, înaintea unui cuvînt care începe cu o consoană sau cu o semiconsoană) se folosește apostroful: ''Afar’!''; ''La umăr arm’!''; ''Un’ te uiți?''; ''dom’ Popescu''.

''fără'': ''făr’ de'', ''făr’ să'', dar ''făr-a'';

''îndată'': ''îndat’ să pleci'', dar ''îndat-a plecat'';

''lasă'' (imperativ): ''las’ că'', ''las’ pe mine'', ''las’ să'', dar ''las-acum'', ''las-o'';

''pasă'' (imperativ): ''pas’ de'', ''pas’ să'', dar ''pas-a'';

''pînă'': ''pîn’ ce'', ''pîn’ la'', ''pîn’ să'', dar ''pîn-a'';

''scoală'' (imperativ): ''scoal’'' înainte de pauză și ''scoal’ să plecăm'', dar ''scoal-odată'';

''vino'': ''vin’ la'', ''vin’ să'', dar ''vin-aici'', ''vin-odată''.

Nu se admite folosirea cumulată a ambelor semne. De aceea, în situațiile în care ar trebui folosit apostroful pentru absența unor sunete și cratima pentru alte fenomene (caracterul conjunct al unor pronume neaccentuate sau statutul de cuvînt compus) se pune problema opțiunii pentru un anumit semn, ceea ce depinde de ponderea acordată funcțiilor îndeplinite. În uzul actual se constată preferința pentru cratimă: ''țin-te'', ''tat-su'', ''mam-mare'', dar sînt tolerabile și variantele (''țin’te'', ''tat’su'', ''mam’mare'' (neacceptate — deși logice — fiind numai ''țin’-te'', ''tat’-su'', ''mam’-mare''). Exemplul cel mai răspîndit, cu grafie fluctuantă, este formula din basme, devenită și nume propriu compus, ''înșiră-te'', ''mărgărite > înșir-te''... sau ''înșir’ te''...

Cu absența sunetelor/literelor inițiale ale unui cuvînt seamănă absența primei cifre sau a primelor două cifre din scrierea unui număr care indică un an; o asemenea absență se notează numai prin apostrof: ''’916'' „1916” sau ''’44'' „1944”.

Tot numai prin apostrof se notează absența unor sunete din cauza unei pronunțări defectuoase; de exemplu, absența consoanei [r] (de fapt rostirea graseiată a acesteia): ''Pe ca’e-l v’ea And’ei?'' sau pronunțarea incompletă a unui bețiv ori a unui afazic.

Apostroful se menține ca atare în scrierea numelor proprii străine (de exemplu: ''D’Annunzio'', ''O’Neill'', ''N’Djamena'') și a unor neologisme neadaptate (''five o’clock'', ''trompe l’oeil'').

'''4.''' Problema alegerii între cratimă și linia de pauză ca semn ortografic (nu de punctuație) se pune la compuse de tipul ''nord'' — ''nord-vest'' sau ''anglo'' — ''vest-german'', ''vest-german'' — ''suedez'' și ''vest-german'' — ''sud-african'', în care linia de pauză evidențiază structura semantică binară a compuselor, indiferent de faptul că termenii constitutivi pot fi și ei compuși scriși cu o cratimă proprie.

Folosirea cratimei la ambele niveluri ale compunerii în situații de acest fel (de exemplu, ''nord-nord-vest'' sau ''anglo-vest-german'') ascunde numărul real al termenilor implicați, anulînd deosebirea dintre asemenea compuse cu structură binară și cele cu structură ternară, de tipul ''anglo-franco-italian''.

Cele două semne, deosebite clar în textele tipărite, pot și trebuie să fie diferențiate, cu grijă, și în textele scrise cu mîna (prin dimensiuni și prezența/absența spațiului alb) și chiar în cele dactilografiate (de obicei, numai prin spațiul alb).

'''C.''' În unele situații nu se pune problema scrierii cu sau fără cratimă, ci problema locului în care trebuie plasată sau/și a numărului de cratime.

''i-ai'' (pronume + verb: ''i-ai dat'') și ''ia-i'' (verb + pronume: ''ia-i tu'');

''i-ați'' (pronume + verb: ''i-ați dat'') și ''ia-ți'' (verb + pronume: ''ia-ți banii'');

''n-ați'' (negație + verb: ''n-ați vrut'') și ''na-ți'' (interjecție + pronume: ''na-ți banii'').

Gruparea negației ''nu'' cu formele de indicativ prezent ''i'', ''s'' ale verbului ''a fi ''urmate de un cuvînt începător cu o vocală se scrie corect cu cratimă între ''nu'' și verb: ''Nu-i al meu''. ''Nu-s acolo'' (nu după verb, deci nu ''Nu i-al meu'', ''Nu s-acolo''); cratima se poate folosi după verb numai la înlocuirea lui ''i'' prin ''e'': ''Nu e-al meu'' (vezi și '''V 7''').

'''2.''' Aspecte mai subtile — uneori mai puțin normate și deci cu soluții controversabile — prezintă unele grupări care conțin forme pronominale neaccentuate. La acestea locul cratimei depinde de pronunțare, pentru sesizarea căreia e nevoie de o ureche fină.

Există grupări în care locul cratimei poate varia, ambele soluții fiind corecte, chiar dacă una este preferată. De exemplu: ''Nu-l aud'' și ''Nu l-aud''; ''Nu-mi amintesc'' și ''Nu mi-amintesc''.

''Ceasul nu-l am'' (nu ''nu l-am''), dar ''Nu l-am pierdut'' (nu ''nu-l am'');

''Nu-mi arde de glumă'' (nu ''nu mi-arde''), dar ''Nu mi-a ars'' (nu ''nu-mi a'');

''Nu mi-e foame'' și ''Nu-mi e foame'', dar numai ''Nu-i e foame'' (nu și ''Nu i-e foame'');

''Nu mi-era foame'' și ''Nu-mi era foame'', dar numai ''Nu-i era foame'' (nu și ''nu i-era'').

'''D.''' Un cuvînt sau un grup de cuvinte poate fi scris, dacă e necesar, cu mai multe cratime între diverși termeni. De exemplu, compuse populare ca numele de plante ''trei-frați-pătați'', ''sînge-de-nouă-frați'', ''iarba-datului-și-a-faptului'' și numele de personaje din basme ''Șchiopul-cu-Barba-cît-Cotul'', ''Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop'' sau compuse savante ca ''kilo-gram-forță-metru'' și ''metru-kilogram-secundă-amper''; grupări de cuvinte diferite ca ''de-acu-ncolo'' și ''de-acu-ncolo-ncerc'', ''n-o-nțelege'' și ''n-o-nțelege-așa''.

Din considerente de ordin estetic se evită, pe cît e posibil, folosirea apropiată a mai multor cratime. Aceasta explică faptul că normele actuale au preferat scrierea fără cratimă, în cuvinte separate, a substantivului compus ''mai mult ca perfect'' (art. ''mai mult ca perfectul''), care ar fi necesitat trei cratime, sau scrierea cu o singură cratimă a locuțiunilor, respectiv compuselor, de tipul ''de-a lungul'', ''de-a prinselea'', ''de-a uliul'' și ''porumbeii''.  

De reținut însă că economia de cratime poate afecta numai situațiile cu norme grafice mai mult sau mai puțin convenționale, nu și pe cele în care scrierea este dependentă de pronunțare. De aceea se scrie totuși ''de-a-ndăratelea'', ''de-a-ndoaselea'' sau ''de-a-n boulea'', ''de-a-n picioarelea'', ''de-a v-ați ascunselea''.

{{CuvinteCheie|zgârie-brânză, prim-plan, ex, recrea, cratimă}}