Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Mioara Avram/XXVI. Cu sau fără cratimă?”

Sari la navigare Sari la căutare
Linia 293: Linia 293:
'''c.''' Sunete finale: Absența sunetului final se notează cu cratimă numai înaintea unui cuvînt începător cu o vocală cu care se formează o silabă comună: ''într-o'', ''m-a'', ''s-a'' etc. (vezi și '''A 1'''). În celelalte situații (la sfîrșit de comunicare, înaintea unui cuvînt care începe cu o consoană sau cu o semiconsoană) se folosește apostroful: ''Afar’!''; ''La umăr arm’!''; ''Un’ te uiți?''; ''dom’ Popescu''.
'''c.''' Sunete finale: Absența sunetului final se notează cu cratimă numai înaintea unui cuvînt începător cu o vocală cu care se formează o silabă comună: ''într-o'', ''m-a'', ''s-a'' etc. (vezi și '''A 1'''). În celelalte situații (la sfîrșit de comunicare, înaintea unui cuvînt care începe cu o consoană sau cu o semiconsoană) se folosește apostroful: ''Afar’!''; ''La umăr arm’!''; ''Un’ te uiți?''; ''dom’ Popescu''.


Varianta cu eliziune a unuia și aceluiași cuvînt poate fi însoțită de un semn diferit — apostrof sau cratimă — în funcție de existența/absența și felul legăturii cu un cuvînt alăturat. E cazul variantelor cuvintelor:


''fără'': ''făr’ de'', ''făr’ să'', dar ''făr-a'';


''îndată'': ''îndat’ să pleci'', dar ''îndat-a plecat'';


''lasă'' (imperativ): ''las’ că'', ''las’ pe mine'', ''las’ să'', dar ''las-acum'', ''las-o'';


''pasă'' (imperativ): ''pas’ de'', ''pas’ să'', dar ''pas-a'';


''pînă'': ''pîn’ ce'', ''pîn’ la'', ''pîn’ să'', dar ''pîn-a'';


''scoală'' (imperativ): ''scoal’'' înainte de pauză și ''scoal’ să plecăm'', dar ''scoal-odată'';


''vino'': ''vin’ la'', ''vin’ să'', dar ''vin-aici'', ''vin-odată''.


Nu se admite folosirea cumulată a ambelor semne. De aceea, în situațiile în care ar trebui folosit apostroful pentru absența unor sunete și cratima pentru alte fenomene (caracterul conjunct al unor pronume neaccentuate sau statutul de cuvînt compus) se pune problema opțiunii pentru un anumit semn, ceea ce depinde de ponderea acordată funcțiilor îndeplinite. În uzul actual se constată preferința pentru cratimă: ''țin-te'', ''tat-su'', ''mam-mare'', dar sînt tolerabile și variantele (''țin’te'', ''tat’su'', ''mam’mare'' (neacceptate — deși logice — fiind numai ''țin’-te'', ''tat’-su'', ''mam’-mare''). Exemplul cel mai răspîndit, cu grafie fluctuantă, este formula din basme, devenită și nume propriu compus, ''înșiră-te'', ''mărgărite > înșir-te''... sau ''înșir’ te''...


Cu absența sunetelor/literelor inițiale ale unui cuvînt seamănă absența primei cifre sau a primelor două cifre din scrierea unui număr care indică un an; o asemenea absență se notează numai prin apostrof: ''’916'' ”1916” sau ''’44'' „1944”.


Tot numai prin apostrof se notează absența unor sunete din cauza unei pronunțări defectuoase; de exemplu, absența consoanei [r] (de fapt rostirea graseiată a acesteia): ''Pe ca’e-l v’ea And’ei?'' sau pronunțarea incompletă a unui bețiv ori a unui afazic.
Apostroful se menține ca atare în scrierea numelor proprii străine (de exemplu: ''D’Annunzio'', ''O’Neill'', ''N’Djamena'') și a unor neologisme neadaptate (''five o’clock'', ''trompe l’oeil'').




Varianta cu eliziune a unuia și aceluiași cuvînt poate fi însoțită de un semn diferit — apostrof sau cratimă — în funcție de existența/absența și felul legăturii cu un cuvînt alăturat. E cazul variantelor cuvintelor:


''făr''ă: ''făr’ de'', ''făr’ s''ă, dar ''făr-a'';


''îndat''ă: ''îndat’ să pleci'', dar ''îndat-a plecat'';


''las''ă (imperativ): ''las''’'' c''ă, ''las’ pe mine'', ''las’ s''ă, dar ''las-acum'',


''las-o'';''pas''ă (imperativ): ''pas’ de'', ''pas’ s''ă, dar ''pas-a'';


''pîn''ă: ''pîn’ ce'', ''pîn’ la'', ''pîn’ s''ă, dar ''pîn-a'';


''scoal''ă (imperativ): ''scoal’'' înainte de pauză și ''scoal''’'' să plecăm'', dar ''scoal-odat''ă;


''vino'': ''vin’ la'', ''vin’ s''ă, dar ''vin-aici'', ''vin-odat''ă.


Nu se admite folosirea cumulată a ambelor semne. De aceea, în situațiile în care ar trebui folosit apostroful pentru absența unor sunete și cratima pentru alte fenomene (caracterul conjunct al unor pronume neaccentuate sau statutul de cuvînt compus) se pune problema opțiunii pentru un anumit semn, ceea ce depinde de ponderea acordată funcțiilor îndeplinite. În uzul actual se constată preferința pentru cratimă: ț''in-te'', ''tat-su'', ''mam-mare'', dar sînt tolerabile și variantele (ț''in’te'', ''tat’su'', ''mam’mare'' (neacceptate — deși logice — fiind numai ț''in''’''-te'', ''tat’-su'', ''mam’-mare'').


Exemplul cel mai răspîndit, cu grafie fluctuantă, este formula din basme, devenită și nume propriu compus, ''înșiră-te'', ''mărgărite > înșir-te''... sau ''înșir’ te''...


Cu absența sunetelor/literelor inițiale ale unui cuvînt seamănă absența primei cifre sau a primelor două cifre din scrierea unui număr care indică un an; o asemenea absență se notează numai prin apostrof: ''’916'' ”1916” sau ''’44'' „1944”.


Tot numai prin apostrof se notează absența unor sunete din cauza unei pronunțări defectuoase; de exemplu, absența consoanei [r] (de fapt rostirea graseiată a acesteia): ''Pe ca’e-l v’ea And’ei? ''sau pronunțarea incompletă a unui bețiv ori a unui afazic.


Apostroful se menține ca atare în scrierea numelor proprii străine (de exemplu: ''D''’''Annunzio'', ''O’Neill'', ''N’Djamena'') și a unor neologisme neadaptate (''five o’clock'', ''trompe l’oeil'').


4. Problema alegerii între cratimă și linia de pauză ca semn ortografic (nu de punctuație) se pune la compuse de tipul ''nord''—'' nord-vest ''sau'' anglo''—''vest-german'', ''vest-german''—''suedez'' și ''vest-german''—''sud-african'', în care linia de pauză evidențiază structura semantică binară a compuselor, indiferent de faptul că termenii constitutivi pot fi și ei compuși scriși cu o cratimă proprie.Folosirea cratimei la ambele niveluri ale compunerii în situații de acest fel (de exemplu, ''nord-nord-vest'' sau ''anglo-vest-german'') ascunde numărul real al termenilor implicați, anulînd deosebirea dintre asemenea compuse cu structură binară și cele cu structură ternară, de tipul ''anglo-franco-italian''.
4. Problema alegerii între cratimă și linia de pauză ca semn ortografic (nu de punctuație) se pune la compuse de tipul ''nord''—'' nord-vest ''sau'' anglo''—''vest-german'', ''vest-german''—''suedez'' și ''vest-german''—''sud-african'', în care linia de pauză evidențiază structura semantică binară a compuselor, indiferent de faptul că termenii constitutivi pot fi și ei compuși scriși cu o cratimă proprie.Folosirea cratimei la ambele niveluri ale compunerii în situații de acest fel (de exemplu, ''nord-nord-vest'' sau ''anglo-vest-german'') ascunde numărul real al termenilor implicați, anulînd deosebirea dintre asemenea compuse cu structură binară și cele cu structură ternară, de tipul ''anglo-franco-italian''.