Articol/Punctuație/Punctuația

De la Dexonline wiki
< Articol‎ | Punctuație
Versiunea din 22 decembrie 2011 04:37, autor: Radu Borza (Discuție | contribuții) (→‎Aspecte normative: varianta inițială)
Jump to navigation Jump to search

Aspecte normative

Norma punctuației este mai puțin strictă decît alte norme ale limbii literare (cum este, de exemplu, cea ortografică). Există reguli obligatorii, prescriptive (cum este cea care cere marcarea prin punct a finalului frazelor enunțiative, Citesc ce îmi recomanzi[.], sau izolarea interjecțiilor și a vocativelor, Hai[,] ne așteaptă mama!, Răspunde[,] Ioane[!]), dar există mai ales reguli prohibitive (de exemplu, regula care interzice separarea subiectului de predicat sau cea a determinărilor obligatorii față de regent, dacă nu există intercalări. Multe reguli sunt însă facultative, permițînd alegerea dintre mai multe semne de punctuație sau dintre utilizarea unui semn și, respectiv, absența punctuației. Astfel, semnul exclamării alternează cu virgula sau cu absența punctuației mai ales după interjecțiile urmate de vocative: Măi[!] omule!, Măi[,] omule!, Măi omule!. Ghilimelele sunt utilizate în concurență cu linia de dialog, ca mărci ale vorbirii directe. Semnul două puncte poate însoți ghilimelele sau linia de dialog, precedînd secvența în vorbire directă, sau se poate folosi, în absența altor semne de punctuație, ca marcă unică a vorbirii directe. Parantezele sunt utilizate în concurență cu linia de pauză și cu virgula, ca mărci ale intercalării. Linia de pauză are funcții comune cu bara oblică și cu cratima. Virgula și cratima alternează în structurile care exprimă aproximația prin numerale juxtapuse. În ceea ce privește semnele ortografice, aceasta este mai puțin cunoscută și ca atare mai puțin folosită în conformitate cu prevederile normative (din DOOM2 în acest caz). Din acest motiv, multe edituri sau redacții își creează seturi de reguli (diferite de la editură la editură) pentru a păstra consistența dintre lucrările editate. Un aspect care a fost omis la crearea acestor norme este cel referitor la forma acestor semne, în special a celor mai puțin folosite sau a celor pentru care există un standard comun internațional. Astfel, o decizie a Academiei Române recomandă folosirea ghilimelelor „” (așa numitele ghilimele 99-99), dar nu impune ca obligatorie această recomandare.

Scurtă istorie a punctuației

Imediat după apariția alfabetului textele scrise nu conțineau spații între cuvinte, cel mai probabil datorită influenței scrierilor hieroglifice, unde nu exista această necesitate (fiecare glifă reprezenta un concept, practic „cuvîntul” era o propoziție. De aceea, este firesc faptul că, la început, semnele de punctuație au fost folosite pentru a marca limitele dintre cuvinte. Le întîlnim cu această valoare în documente epigrafice foarte vechi. Pe tablele eugubine (table de bronz, datînd aproximativ din secolul al VIII-lea î.e.n., găsite în localitatea Eugubio din Italia), în partea scrisă cu caractere etrusce fiecare cuvînt este urmat de două puncte (:). În partea, scrisă cu caractere latine, cuvintele sînt despărțite prin punct (.). Cel mai vechi document care utilizează semne ortografice este stela lui Meșa (secolul al IX-lea î.e.n.), care conține puncte (.) pentru despărțirea cuvintelor și linii orizontale (-) pentru delimitarea secțiunilor textului.

Forma semnelor de punctuație a variat foarte mult de-a lungul timpului. Într-o inscripție din Atena (450 î.e.n.), cuvintele sînt separate prin cîte trei sau patru puncte. Aceste puncte sînt așezate în linie dreaptă verticală ( sau ), în triunghi (), în careu () sau în romb (). În alte inscripții grecești, în locul punctelor apar diverse figuri arbitrare: romburi, ramuri, inimi, cruci. După sigle (litere care alcătuiesc o prescurtare) apare adesea un romb sau un X. Tot în Atena secolului al V-lea î.e.n., Euripide utiliza semne speciale pentru marcarea pauzelor (deși nu se foloseau spațiile între cuvinte), însă fără a avea consistență.

În inscripțiile latine, cel mai frecvent semn de punctuație este punctul rotund (.). Cel mai vechi însă este punctul de formă pătrată (). Alte semne de punctuație care apar sînt: V (în inscripțiile îngrijite), / mai rar, niște desene în formă de frunzulițe (începînd din epoca lui August și pînă într-o perioadă destul de recentă) și, în mod neobișnuit, semne de o formă cu totul originală, ca, spre exemplu, o pasăre. în felul acesta, semnele de punctuație au ajuns să fie un mijloc de ornamentație; de aceea se puneau uneori după fiecare silabă. Cel mai folosit semn de punctuație a fost punctul – alb (o) sau negru () – care putea fi întrebuințat și ca semn de abreviere după inițiala unui prenume sau după un cuvînt prescurtat prin una sau mai multe litere. În general, toate aceste semne de punctuație, indiferent de formă, aveau rolul de a despărți între ele cuvintele (întregi sau prescurtate). Spre deosebire de celelalte, punctul era întrebuințat și ca semn de abreviere.

În China, deși majoritatea textelor păstrate nu foloseau nici un fel de semn de punctuație, există unele texte din perioada regatelor combatante (secolul al III-lea î.e.n.) care folosesc simbolurile pentru marcarea sfîrșitului de capitol și pentru sfîrșitul propoziției.

Aristofan din Bizanț (secolul al III-lea î.e.n.) este primul care a folosit semnele de punctuație pentru a marca pauzele (necesare și din punct de vedere scenic): punctul mediu (·), corespunzător virgulei noastre (o pauză scurtă), subpunctul (.), plasat sub nivelul textului, marcînd o pauză mai lungă (corespunzătoare semnului punct și virgulă), și punctul perfect (), corespunzător unei pauze mai lungi (punctele de suspensie din ziua de azi). De menționat că nici în aceste texte nu se foloseau semne pentru segmentarea textului în cuvinte. Sistemul lui Aristofan din Bizanț a avut o largă răspîndire, dar nu s-a generalizat.

Primele manuscrise care au semne de punctuație datează aproximativ din secolul al VIII-lea e.n. În secolul al VIII-lea e.n. a început să fie folosit spațiul ca delimitator de cuvinte. Semnele de punctuație au continuat însă să fie foarte variate, atît ca formă, cît și ca întrebuințare. Abia odată cu descoperirea tiparului s-a născut punctuația modernă, cu semnele pe care le folosim și azi: punctul, virgula, punctul și virgula, semnul întrebării și semnul exclamării. Aceste semne s-au generalizat în scrierea tuturor limbilor, cu cîteva excepții. De pildă, în texte scrise în limba greacă veche și modernă, se folosesc, între altele, următoarele semne: punctul superior (), care are valoare de punct și virgulă sau de două puncte, și punctul și virgula, care corespunde semnului întrebării din sistemul nostru.

Ca și în alte scrieri, cel dintîi semn de punctuație folosit în scrisul românesc este punctul. El apare în cele mai vechi texte scrise la noi cu chirilice, atît în limba slavă, cît și în românește.

La început, punctul nu marca numai sfîrșitul de frază, ci separa și propozițiile din interiorul unei fraze, uneori chiar grupuri de cuvinte și cuvinte izolate. Virgula apare sporadic, cu funcțiunea pe care o are astăzi, din secolul al XVI-lea, confundîndu-se însă uneori cu punctul. Tot în secolul al XVI-lea începe să apară, după modelul scrierii grecești, semnul întrebării redat prin punct și virgulă. Această particularitate stăruie pînă în pragul secolului al XVIII-lea, dar între timp, încă din secolu al XVII-lea, se introduce și semnul întrebării asemănător cu cel de astăzi. în unele tipărituri, cele două semne de întrebare alternează.

Faptul că semnul întrebării se pune abia la sfîrșitul propozițiilor și al frazelor interogative creează dificultăți pentru cititor. Cînd cineva își exprimă gîndurile în scris, sensul interogativ al construcției este prezent în mintea lui încă de la începutul propoziției sau al frazei. Situația se schimbă însă cînd altcineva citește această construcție. Pentru a remedia acest neajuns, în scrierea spaniolă, în afară de semnul întrebării pus la sfîrșitul propozițiilor și al frazelor interogative, se pune unul și la început, de astă dată în poziție răsturnată (¿). Același lucru se întîmplă și cu semnul exclamării. Şi în scrierea noastră semnul întrebării înainte de propozițiile interogative apare sporadic în cîteva texte din secolul al XX-lea, ca urmare a influenței spaniole.

Două puncte încep să apară în secolul al XVII-lea, fie pentru a anunța o citare, fie pentru a introduce o înșirare sau o explicație. Semnele citării de tip actual se întîlnesc întîi în tipăriturile ardelene ale secolului al XVII-lea; în principate se folosesc, în aceeași epocă, pentru a cuprinde citarea, parantezele. Acestea însă au și funcțiunea parantezelor de azi : explicații, cuvinte incidente, indicații bibliografice. Punctuația completă, așa cum se folosește astăzi, apare abia la începutul secolului al XIX-lea, mai întîi în cărțile tipărite în Transilvania și apoi în cele din principate. Sub influența tipăriturilor, punctuația ajunge să fie aplicată apoi și în scrisul de mînă.

Punctul

Definiții

[IOOP3] Semnul grafic numit punct marchează pauza care se face în vorbire între propoziții sau fraze independente ca înțeles. El se pune de asemenea la sfîrșitul unor fraze și propoziții independente, grupuri de cuvinte sau cuvinte izolate care echivalează cu propoziții independente și după care vorbirea nu mai continuă.

[GLR1965] Semnul grafic numit punct marchează pauza care se face în vorbire între propoziții independente sau fraze enunțiative. El se pune de asemenea după cuvinte izolate sau grupuri de cuvinte care au funcțiune de propoziții enunțiative independente.

[GLR2008] Punctul marchează sfîrșitul unui enunț asertiv. Punctul este utilizat și după propozițiile interogative indirecte totale sau parțiale, dacă acestea sunt inserate într-un enunț asertiv.

[DOR] Semnul grafic numit punct marchează pauza care se face în vorbire între propoziții sau fraze independente ca sens.

Exemple

Săniile porniră iar încet [.1 Frigul creştea odată cu lumina [.] Printre grămezi de nouri, se vedea luna în aburi violeţi [.]
Sadoveanu

Sfîntul Petrea întreabă dinlăuntru :

Cine-i acolo? Eu [.] Cine eu? Eu [.] Ivan [.] Şi ce vrei? Tabacioc este? Nu-i [.] Votchi este? Nu-i [.] Femei sînt? Ba [.]

Creangă

Reguli de folosire

1. La sfîrșitul unei propoziții enunțiative propriu-zise sau al unei fraze alcătuite din propoziții enunțiative propriu-zise care se găsesc în raport de coordonare sau de subordonare.

Exemple:

a. după propoziţii enunţiative independente :

Era linişte împărătească [.]
Gala Galaction

Era o zi de iunie, luminoasă și caldă[.]
Gala Galaction

b. după fraze alcătuite din propoziţii enunţiative care se găsesc în raport de coordonare :

El sări din căruță, desprinse caii pe de lături și plecă spre mulțime[.]
Ioan Slavici

c. după fraze formate din propoziţii enunţiative care se află în raport de subordonare:

Ca să nu mai rămîie repetent și anul acesta, mam'mare, mamițica și tanti Mița au promis tînărului Goe să-l ducă-n București[.]
Caragiale


2. La sfîrșitul unei propoziții enunțiative optative sau la sfîrșitul unei fraze alcătuite din propoziții coordonate de acest fel sau din propoziții dependente de o enunțiativă optativă, cînd tonul nu este exclamativ.

Foicica macului,

Jelui-m-aș și n-am cui[.]

Teodorescu

Din loc în loc aș trece la climele străine[.]

Unde sînt alte stele și ceruri mai senine,
Dar iarăși m-aș întoarce cînd firea ar zîmbi[.]

Alexandrescu

3. La sfîrșitul unei propoziții enunțiative dubitative sau al unei fraze alcătuite din propoziții de acest fel.

Vor fi fost fericiți în țara lor[.]
Sadoveanu

4. La sfîrșitul unei propoziții enunțiative potențiale sau al unei fraze alcătuite din propoziții de acest fel.

Ascultînd grăind pe Neron plin de libov și iubire,

Ai fi zis că-i ca și Titus al lumelor îndulcire[.]

Conachi

5. La sfîrșitul unei propoziții enunțiative imperative sau al unei fraze dependente de o enunțiativă imperativă, cînd acestea sînt rostite pe un ton liniștit, care le atenuează caracterul imperativ.

Spune-ne povestea cu împăratul Măzărean[.]
Sadoveanu

Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Eminescu

6. La sfîrșitul unei propoziții interogative indirecte.

Tata a întrebat însă cîte exemplare vom trage.
Camil Petrescu

Observații

  1. Punctul este în același timp și un semn ortografic (vezi mai jos).
  2. Prin tradiție nu se pune punct după titlu, dar dacă titlul este format din mai multe unități independente se poate pune punct în interior;
  3. În ceea ce privește punctuația grupurilor de cuvinte, a propozițiilor sau a frazelor aflate în paranteză se disting două situații:
    1. cînd în paranteză se află un grup de cuvinte care nu formează o propoziție independentă, punctul se pune după paranteză;
    2. cînd în paranteză se află o propoziție independentă sau o frază, punctul se pune în interiorul parantezei.



Bibliografie

  1. [GLR2008] Academia Română – Gramatica limbii române – Editura Academiei Române, București, 2006, 2008 (ambele tiraje)
  2. [GLR1966] Academia R.S.R. – Gramatica limbii române, ediția a II-a – Editura Academiei R.S.R, București, 1966
  3. [GLR1954] Academia R.P.R – Gramatica limbii române – Editura Academiei R.P.R, București, 1954
  4. [DOOM2] Academia Română – Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic, ediția a II-a, Editura Academiei Române, București, 2005
  5. [DOOM] Academia R.S.R. – Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic – Editura Academiei R.S.R, București, 1981
  6. [GramTiktin] H. Tiktin – Gramatica română – Editura Tempo!, București, 1945
  7. [IOOP4] Academia R.S.R. – Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a IV-a– Editura Academiei R.S.R, București, 1987
  8. [IOOP3] Academia R.S.R. – Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a III-a– Editura Academiei R.S.R, București, 1972
  9. [IOOP2] Academia R.S.R. – Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a II-a– Editura Academiei R.S.R, București, 1966
  10. [IOOP1] Academia R.P.R. – Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția I – Editura Academiei R.P.R, București, 1960
  11. [DSL] A. Bidu-Vrânceanu et al. – Dicționar de științe ale limbii, ediția a II-a – Editura Nemira, București, 2005
  12. [MDO1955] Academia R.P.R. – Mic dicționar ortografic – Editura Academiei R.P.R, București, 1955
  13. [OrtoGraur] Al. Graur – Mic tratat de ortografie – Editura Științifică, București, 1974
  14. [GramAvram] Mioara Avram – Gramatica pentru toți – Editura Academiei R.S.R, București, 1986
  15. [OrtoAvram] Mioara Avram – Ortografie pentru toți , ediția a II-a – Editura Litera Internațional, București – Chișinău, 2002
  16. Sextil Pușcariu
  17. Timotei Cipariu