Articol/Punctuație/Punctuația

De la Dexonline wiki
Jump to navigation Jump to search

Punctuația este un sistem de semne grafice convenționale (semnele de punctuație) care au rolul de organizare sintagmatică a enunțurilor (adică de a despărți unitățile sintactice după raporturile stabilite între părți de propoziție, propoziții și fraze șamd) și de a atrage atenția asupra prozodiei și a intonației corespunzătoare diverselor tipuri de propoziții. Punctuația poate constitui un indiciu de lectură a textelor scrise. Semnele de punctuație corespund intonației și pauzei din vorbire; totuși între ele neexistînd o corespondență perfectă. Prozodia enunțurilor este redată numai parțial prin punctuație, care nu reflectă și intensitatea rostirii, lungirea sunetelor, ritmul, debitul vorbirii etc.

Deoarece nu există întotdeauna o demarcație clară între semnele ortografice și cele de punctuație, se impune tratarea și discutarea acestora în paralel.

Aspecte definitorii

În conformitate cu ultima ediție a Gramaticii limbii române, semnele de punctuație întrebuințate în scrierea limbii române sunt: punctul [.]; semnul întrebării [?], semnul exclamării [!], virgula [,], punctul și virgula [;], două puncte [:], linia de dialog [—], linia de pauză [–], parantezele rotunde ( ) și, în textele științifice, parantezele drepte [ ] sau unghiulare < >, punctele de suspensie [...], cratima (liniuța de unire sau de despărțire ) [-], ghilimelele (semnele citării) repetate [„”], uneori avînd formă unghiulară [« »], iar, în textele științifice, ghilimelele simple [' '] sau duble [" "] și bara oblică [/].

'Semnele ortografice folosite în limba română (în conformitate cu ultima ediție a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic) sunt apostroful [’], bara oblică [/], spațiul (blancul) [ ], cratima [-], linia de pauză [–], punctul [.] și virgula [,].

Este demn de menționat că există neconcordanțe între punctul de vedere al Gramaticii limbii române (GLR2008) și cel al Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM2), în ciuda existenței unei coordonării centralizate între cele două lucrări normative. Astfel, conform Gramaticii limbii române doar punctul, bara oblică, linia de pauză și cratima sunt utilizate și ca semne ortografice.

Se observă și faptul că se preferă definițiile enumerative în locul celor explicative, fapt care se reflectă prin lipsa încercării unei delimitări clare între semnele de punctuație și cele ortografice. De asemenea, nici una dintre lucrări nu consideră nici accentele și nici notația cantității vocalelor (în special pentru i scurt) ca fiind semne ortografice (primele sunt opționale în prezent, deși normele vechi – dinainte de 1932 – defineau clar anumite cazuri de uz).

Aspecte normative

Norma punctuației este mai puțin strictă decît alte norme ale limbii literare (cum este, de exemplu, cea ortografică). Există reguli obligatorii, prescriptive (cum este cea care cere marcarea prin punct a finalului frazelor enunțiative, Citesc ce îmi recomanzi[.], sau izolarea interjecțiilor și a vocativelor, Hai[,] ne așteaptă mama!, Răspunde[,] Ioane[!]), dar există mai ales reguli prohibitive (de exemplu, regula care interzice separarea subiectului de predicat sau cea a determinărilor obligatorii față de regent, dacă nu există intercalări. Multe reguli sunt însă facultative, permițînd alegerea dintre mai multe semne de punctuație sau dintre utilizarea unui semn și, respectiv, absența punctuației. Astfel, semnul exclamării alternează cu virgula sau cu absența punctuației mai ales după interjecțiile urmate de vocative: Măi[!] omule!, Măi[,] omule!, Măi omule!. Ghilimelele sunt utilizate în concurență cu linia de dialog, ca mărci ale vorbirii directe. Semnul două puncte poate însoți ghilimelele sau linia de dialog, precedînd secvența în vorbire directă, sau se poate folosi, în absența altor semne de punctuație, ca marcă unică a vorbirii directe. Parantezele sunt utilizate în concurență cu linia de pauză și cu virgula, ca mărci ale intercalării. Linia de pauză are funcții comune cu bara oblică și cu cratima. Virgula și cratima alternează în structurile care exprimă aproximația prin numerale juxtapuse. În ceea ce privește semnele ortografice, aceasta este mai puțin cunoscută și ca atare mai puțin folosită în conformitate cu prevederile normative (din DOOM2 în acest caz). Din acest motiv, multe edituri sau redacții își creează seturi de reguli (diferite de la editură la editură) pentru a păstra consistența dintre lucrările editate.

Un aspect care a fost omis la crearea acestor norme este cel referitor la forma acestor semne, în special a celor mai puțin folosite sau a celor pentru care există un standard comun internațional. Astfel, o decizie a Academiei Române recomandă folosirea ghilimelelor „” (așa numitele ghilimele 99-99), dar nu impune ca obligatorie această recomandare.

Scurtă istorie a punctuației

Evoluția semnelor de punctuație

Imediat după apariția alfabetului textele scrise nu conțineau spații între cuvinte, cel mai probabil datorită influenței scrierilor hieroglifice, unde nu exista această necesitate (fiecare glifă reprezenta un concept, practic „cuvîntul” era o propoziție. De aceea, este firesc faptul că, la început, semnele de punctuație au fost folosite pentru a marca limitele dintre cuvinte. Le întîlnim cu această valoare în documente epigrafice foarte vechi. Pe tablele eugubine (table de bronz, datînd aproximativ din secolul al VIII-lea î.e.n., găsite în localitatea Eugubio din Italia), în partea scrisă cu caractere etrusce fiecare cuvînt este urmat de două puncte (:). În partea, scrisă cu caractere latine, cuvintele sînt despărțite prin punct (.). Cel mai vechi document care utilizează semne ortografice este stela lui Meșa (secolul al IX-lea î.e.n.), care conține puncte (.) pentru despărțirea cuvintelor și linii orizontale (-) pentru delimitarea secțiunilor textului.

Forma semnelor de punctuație a variat foarte mult de-a lungul timpului. Într-o inscripție din Atena (450 î.e.n.), cuvintele sînt separate prin cîte trei sau patru puncte. Aceste puncte sînt așezate în linie dreaptă verticală ( sau ), în triunghi (), în careu () sau în romb (). În alte inscripții grecești, în locul punctelor apar diverse figuri arbitrare: romburi, ramuri, inimi, cruci. După sigle (litere care alcătuiesc o prescurtare) apare adesea un romb sau un X. Tot în Atena secolului al V-lea î.e.n., Euripide utiliza semne speciale pentru marcarea pauzelor (deși nu se foloseau spațiile între cuvinte), însă fără a avea consistență.

În inscripțiile latine, cel mai frecvent semn de punctuație este punctul rotund (.). Cel mai vechi însă este punctul de formă pătrată (). Alte semne de punctuație care apar sînt: V (în inscripțiile îngrijite), / mai rar, niște desene în formă de frunzulițe (începînd din epoca lui August și pînă într-o perioadă destul de recentă) și, în mod neobișnuit, semne de o formă cu totul originală, ca, spre exemplu, o pasăre. în felul acesta, semnele de punctuație au ajuns să fie un mijloc de ornamentație; de aceea se puneau uneori după fiecare silabă. Cel mai folosit semn de punctuație a fost punctul – alb (o) sau negru () – care putea fi întrebuințat și ca semn de abreviere după inițiala unui prenume sau după un cuvînt prescurtat prin una sau mai multe litere. În general, toate aceste semne de punctuație, indiferent de formă, aveau rolul de a despărți între ele cuvintele (întregi sau prescurtate). Spre deosebire de celelalte, punctul era întrebuințat și ca semn de abreviere.

În China, deși majoritatea textelor păstrate nu foloseau nici un fel de semn de punctuație, există unele texte din perioada regatelor combatante (secolul al III-lea î.e.n.) care folosesc simbolurile pentru marcarea sfîrșitului de capitol și pentru sfîrșitul propoziției.

Aristofan din Bizanț (secolul al III-lea î.e.n.) este primul care a folosit semnele de punctuație pentru a marca pauzele (necesare și din punct de vedere scenic): punctul mediu (·), corespunzător virgulei noastre (o pauză scurtă), subpunctul (.), plasat sub nivelul textului, marcînd o pauză mai lungă (corespunzătoare semnului punct și virgulă), și punctul perfect (), corespunzător unei pauze mai lungi (punctele de suspensie din ziua de azi). De menționat că nici în aceste texte nu se foloseau semne pentru segmentarea textului în cuvinte. Sistemul lui Aristofan din Bizanț a avut o largă răspîndire, dar nu s-a generalizat.

Primele manuscrise care au semne de punctuație datează aproximativ din secolul al VIII-lea e.n. În secolul al VIII-lea e.n. a început să fie folosit spațiul ca delimitator de cuvinte. Semnele de punctuație au continuat însă să fie foarte variate, atît ca formă, cît și ca întrebuințare. Abia odată cu descoperirea tiparului s-a născut punctuația modernă, cu semnele pe care le folosim și azi: punctul, virgula, punctul și virgula, semnul întrebării și semnul exclamării. Aceste semne s-au generalizat în scrierea tuturor limbilor, cu cîteva excepții. De pildă, în texte scrise în limba greacă veche și modernă, se folosesc, între altele, următoarele semne: punctul superior (), care are valoare de punct și virgulă sau de două puncte, și punctul și virgula (;), care corespunde semnului întrebării din sistemul nostru.

Istoria semnelor

Punctul

Ca și în alte scrieri, cel dintîi semn de punctuație folosit în scrisul românesc este punctul. El apare în cele mai vechi texte scrise la noi cu chirilice, atît în limba slavă, cît și în românește. La început, punctul nu marca numai sfîrșitul de frază, ci separa și propozițiile din interiorul unei fraze, uneori chiar grupuri de cuvinte și cuvinte izolate.

Virgula

Virgula apare sporadic, cu funcțiunea pe care o are astăzi, din secolul al XVI-lea, confundîndu-se însă uneori cu punctul.

Semnul întrebării

Tot în secolul al XVI-lea începe să apară, după modelul scrierii grecești, semnul întrebării redat prin punct și virgulă. Această particularitate stăruie pînă în pragul secolului al XVIII-lea, dar între timp, încă din secolu al XVII-lea, se introduce și semnul întrebării asemănător cu cel de astăzi. în unele tipărituri, cele două semne de întrebare alternează.

Faptul că semnul întrebării se pune în scris abia la sfîrșitul propozițiilor și al frazelor interogative creează dificultăți pentru cititor, deși pentru autorul comunicării caracterul enunțiativ este clar încă de la începutul propoziției. Pentru a remedia acest neajuns, în scrierea spaniolă, în afară de semnul întrebării pus la sfîrșitul propozițiilor și al frazelor interogative, se pune unul și la început, de astă dată în poziție răsturnată (¿) – ¿Qué hora es?”. Şi în scrierea noastră semnul întrebării înainte de propozițiile interogative apare sporadic în cîteva texte din secolul al XX-lea, ca urmare a influenței spaniole.

Semnul exclamării

Același lucru se întîmplă și cu semnul exclamării ().

Două puncte

Două puncte încep să apară în secolul al XVII-lea, fie pentru a anunța o citare, fie pentru a introduce o înșirare sau o explicație. Semnele citării de tip actual se întîlnesc întîi în tipăriturile ardelene ale secolului al XVII-lea; în principate se folosesc, în aceeași epocă, pentru a cuprinde citarea, parantezele. Acestea însă au și funcțiunea parantezelor de azi : explicații, cuvinte incidente, indicații bibliografice. Punctuația completă, așa cum se folosește astăzi, apare abia la începutul secolului al XIX-lea, mai întîi în cărțile tipărite în Transilvania și apoi în cele din principate. Sub influența tipăriturilor, punctuația ajunge să fie aplicată apoi și în scrisul de mînă.

Punctul

Articol principal - Punctul

Punctul este un semn grafic care este folosit în textele scrise ca semn de punctuație pentru a marca sfîrșitul unei propoziții sau fraze enunțiative. Corespunde unei pauze lungi în vorbire.

Săniile porniră iar încet [.] Frigul creştea odată cu lumina [.] Printre grămezi de nouri, se vedea luna în aburi violeţi [.]
Sadoveanu

Aceasta nu este, însă, singura întrebuințare a punctului, el fiind folosit și ca semn ortografic: după majoritatea abrevierilor (nume și cuvinte) și ca separator pentru datele calendaristice.

B[.] P[.] Hasdeu (Bogdan Petriceicu); I[.] L[.] Caragiale (Ion Luca); prof[.] (profesor); acad[.] (academician); 31[.]08[.]89 (31 august 1989); 01[.]01[.]93 (1 ianuarie 1993)

Semnul întrebării

Semnul exclamării

Virgula

Punctul și virgula

Două puncte

Linia de dialog și linia de pauză

Parantezele

Punctele de suspensie

Cratima

Ghilimelele

Apostroful

Bara oblică

Spațiul (blancul)

Alte semne

Bibliografie

  1. [GLR2008] Academia Română – Gramatica limbii române – Editura Academiei Române, București, 2006, 2008 (ambele tiraje)
  2. [GLR1966] Academia R.S.R. – Gramatica limbii române, ediția a II-a – Editura Academiei R.S.R, București, 1966
  3. [GLR1954] Academia R.P.R – Gramatica limbii române – Editura Academiei R.P.R, București, 1954
  4. [DOOM2] Academia Română – Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic, ediția a II-a, Editura Academiei Române, București, 2005
  5. [DOOM] Academia R.S.R. – Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic – Editura Academiei R.S.R, București, 1981
  6. [GramTiktin] H. Tiktin – Gramatica română – Editura Tempo!, București, 1945
  7. [IOOP4] Academia R.S.R. – Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a IV-a– Editura Academiei R.S.R, București, 1987
  8. [IOOP3] Academia R.S.R. – Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a III-a– Editura Academiei R.S.R, București, 1972
  9. [IOOP2] Academia R.S.R. – Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a II-a– Editura Academiei R.S.R, București, 1966
  10. [IOOP1] Academia R.P.R. – Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția I – Editura Academiei R.P.R, București, 1960
  11. [DSL] A. Bidu-Vrânceanu et al. – Dicționar de științe ale limbii, ediția a II-a – Editura Nemira, București, 2005
  12. [MDO1955] Academia R.P.R. – Mic dicționar ortografic – Editura Academiei R.P.R, București, 1955
  13. [OrtoGraur] Al. Graur – Mic tratat de ortografie – Editura Științifică, București, 1974
  14. [GramAvram] Mioara Avram – Gramatica pentru toți – Editura Academiei R.S.R, București, 1986
  15. [OrtoAvram] Mioara Avram – Ortografie pentru toți , ediția a II-a – Editura Litera Internațional, București – Chișinău, 2002
  16. Sextil Pușcariu
  17. Timotei Cipariu