Articol/Rodica Zafiu/Îmi cer scuze...

De la dexonline wiki
< Articol‎ | Rodica Zafiu
Versiunea din 2 noiembrie 2017 18:09, autor: Cătălin.Frâncu (discuție | contribuții) (Cătălin.Frâncu a redenumit pagina Îmi cer scuze... în Articol/Rodica Zafiu/Îmi cer scuze... fără a lăsa o redirecționare în loc)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Sari la navigare Sari la căutare
"Rodica Zafiu"
Rodica Zafiu

Articol de Rodica Zafiu din seria Păcatele limbii. A fost publicat în România literară, nr. 39/2008

Circulă adesea indicații normative „folclorice”, bazate pe impresii subiective și judecăți nespecializate. Una dintre acestea afirmă că exprimarea îmi cer scuze ar fi greșită, singurele formulări justificate fiind îți cer scuze sau vă cer scuze. Vorbitorii care împărtășesc această judecată de valoare și-o susțin mai ales prin argumentul logico-gramatical al răsturnării de sens: ei susțin că e normal ca o persoană să ceară scuze (adică să ceară să fie iertată) altcuiva, nu sieși (cum ar părea să rezulte din exprimarea „îmi cer scuze”).


În realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate, așa cum a arătat, într-un articol din 1984, Mioara Avram («„Îmi cer scuze” sau „vă cer scuze”?», în Limba română, nr. 5; text reprodus în volumul Probleme ale exprimării corecte, 1987). Vorbind de „condamnarea nejustificată a construcției a-și cere scuze”, autoarea demonstra că ambele construcții sînt corecte: „criticile la adresa uneia dintre cele două construcții, îmi cer scuze și vă cer scuze, pot fi încadrate în categoria criticilor pedante, care mimează uneori înțelegerea confuză”. Mioara Avram plasa respingerea construcției „îmi cer scuze” în categoria mai largă a unor pseudo-norme, create de vorbitori pentru a evita ipotetice confuzii. Construcția a cere scuze are de fapt mai multe variante de realizare: fără complement indirect (cer scuze), cu un complement care indică destinatarul (cer scuze cuiva sau de la cineva) - și cu pronume în reflexiv, indicînd interesul, participarea (îmi cer scuze). Ultima construcție nu este un caz izolat în limba română; ea apare și în a-și cere iertare, a-și cere voie să plece etc., fiind îndreptățită din punct de vedere gramatical și semantic și confirmată de tradiția literară: secvența îmi cer scuze e atestată în Dicționarul limbii române (DLR), chiar la scriitorii mai vechi. Și construcția similară, în care obiectul cererii este iertarea (mai vechi: iertăciunea), e bine reprezentată, apărând de exemplu la Bălcescu („Își ceru iertăciune”) sau la Negruzzi („Am venit să-mi cer iertăciune”). În explicarea construcțiilor în cauză sînt invocate atît evoluții interne, cît și posibile calcuri din franceză. Interesant e că, așa cum arăta Mioara Avram în articolul citat, ambiguitatea expresiei nu este creată doar de valorile pronumelui în dativ, care poate indica destinatarul (îți sau vă) sau participarea intensă, interesul agentului (îmi), ci și de relația dintre verbul a cere și complementul scuze. Pentru unii vorbitori este oricum neclară expresia a cere scuze, care în principiu poate însemna fie „a cere să fie scuzat”, fie „a cere să i se prezinte scuze”.


Or, situația actuală - în măsura în care o poate reflecta, în linii mari, internetul - pare a se caracteriza printr-o frecvență ridicată a construcției intensiv-participa­tive, dar și printr-o persistență a condamnării sale, a impresiei că este o greșeală de exprimare. O căutare pe Google (cu toate limitele ei) indică 461.000 de ocurențe ale secvenței îmi cer scuze, față de doar 4.050 pentru îți cer scuze, 5.480 pentru vă cer scuze, 7.820 pentru îi cer scuze și 998 pentru le cer scuze. Formula cea mai frecventă este însă ironizată pe diverse bloguri: «și atunci, viclenia-i dosnică l-a ajutat să găsească o formulare care-l satisface: „îmi cer scuze”. Adică, își cere scuze lui însuși. Singura persoană din lume căreia merită să-i ceară scuze este EL, unicul, marele și inegalabilul șarlatan electoral (...) Politicozaurus carpato-danubianus nu a reușit încă să învețe sau nu vrea să accepte că formularea corectă este: „vă cer scuze” sau „îți cer scuze”» (tara-noastra-de-KKo.blogspot.com). Unele luări de atitudine sînt și mai violente: „Rușine! Este inadmisibil să te numești jurnalist și să nu știi să scrii corect. „Îmi cer scuze”? Îți ceri dumitale scuze, sau celor față de care ai greșit? Deci trebuia: „Îți cer scuze” sau „vă cer scuze”, nici într-un caz „îmi cer scuze” (gandul.info, 12.07.2008). Cum se întîmplă adesea, ironia sorții se manifestă în faptul că fraza de aspră condam­nare a greșelii aproapelui conține ea însăși o greșeală (nici într-un caz). Alteori, condamnările sînt mai puțin vehemente și pozițiile - mai realiste: «o altă greșeală care este frecvent întâlnită în limba română și pe care, sincer, recunosc ca o fac și eu, este „Îmi cer scuze”. Expresia corectă este „Îți cer scuze”, „Vă cer scuze”. Expresia este „a-și cere scuze de la cineva” și nicidecum „a-și cere scuze de la sine» (miresici.ro). În citatul de mai sus, se observă că și în explicație vorbitorul folosește, de fapt, fără să-și dea seama, construcția pe care din considerente raționaliste o condamnă: «expresia este „a-și cere scuze de la cineva”»).


Desigur, net preferabilă era vechea formulă, în care relația sintactico-semantică era transparentă: îmi cer iertare înseamnă „cer pentru mine iertare”, „cer iertarea mea”. De altfel, în extinderea construcției în care iertarea este înlocuită cu scuzele rolul esențial nu l-a jucat franceza, ci italiana, în care sunt curente construcțiile cu verbul echivalent lui „a cere”: chiedere scusa; formula chiedo scusa este tipică pentru întreruperea politicoasă a unui vorbitor, prin propria luare de cuvânt (un fel de „îmi permiteți?”). Substantivul scuză este un împrumut modern (din secolul al XIX-lea) din italiană, așa că nu e de mirare că a adus cu sine o serie de construcții specifice; adaptate în română într-un mod care, cum se vede, nu este încă întru totul acceptat. Cea mai lipsită de ambiguități ar fi exprimarea eliptică și exclamativă, cu intonația de rigoare: Scuze!