Despărțirea în silabe

1. Despărţirea în silabe

Despărţirea în silabe a unor cuvinte se face, în scris, cu ajutorul cratimei (-) şi poate avea unul din următoarele scopuri:

• să indice rostirea sacadată: Mă-ga-ru-le!;
• să indice, în cazul poeziei, metrica versului;
• să ajute despărţirea la capăt de rând.

2. Despărţirea la capăt de rând

Scopul principal al despărţirii la capăt de rând este de a face economie de spaţiu.

Nu se aplică despărţirea la capăt de rând dacă este neeconomică, şi dacă duce la dificultăţi de înţelegere sau este neelegantă.

Despărţirea în scris a cuvintelor la capăt de rând se marchează prin cratimă, care se scrie numai după secvenţa de la sfârşitul primului rând.

Sunt posibile două modalităţi de despărţire a cuvintelor la capăt de rând:

• după pronunţare: bi-no-clu;
• după structură (la limita elementelor de compunere ale unui cuvânt): bin-o-clu.

Normele actuale prevăd despărţirea după pronunţare, dar este acceptată şi despărţirea după structură.

Regulă generală (valabilă pentru ambele modalităţi):

Nu se lasă la sfârşit sau la început de rând o secvenţă care nu este silabă.

Excepţie: grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărţirii.

Nu se despart la capăt de rând:

• cuvintele monosilabice (cele care conţin fie o singură vocală, fie un singur diftong sau triftong).
• secvenţele iniţiale şi finale constituite dintr-un singur sunet, redat prin:
  • o consoană + -i „şoptit” (nu: lu-pi);
  • o vocală (nu: a-er, u-riaş, caca-o, vu-i)
  • grupurile ortografice scrise cu cratimă (nu: s-|a, i-|o, las-|o, mi-|i).

3. Despărţirea după pronunţare

Regulile despărţirii în scris după pronunţare se referă la litere, dar privesc pronunţarea cuvintelor în tempo lent şi au drept criterii valorile literelor în scrierea limbii române şi poziţia lor în diverse succesiuni.

Despărţirea după pronunţare nu duce totdeauna la silabe propriu-zise, "fonetice", şi se face după reguli dintre care unele sunt mai mult sau mai puţin convenţionale.

În limba română se face distincţie, pe de o parte, între litere-vocale şi litere-consoane –prin care înţelegem semnele grafice care notează, cu precădere, sunete-vocale, respectiv sunete-consoane – şi, pe de altă parte, între vocale propriu-zise şi semivocale -care sunt sunete cu un comportament diferit, notate cu ajutorul unor litere-vocale (şi, în unele împrumuturi, chiar cu litere-consoane: w) – , precum şi de situaţiile în care anumite litere nu notează niciun sunet, ci servesc numai ca semne grafice.

4. Litere-vocale

La despărţirea la capăt de rând care implică litere-vocale trebuie să se aibă în vedere că:

• literele e, i, o, u, w şi y notează atât sunete-vocale propriu-zise, cât şi semivocale, despărţirea depinzând de valoarea lor;
• literele e şi i pot servi şi ca simple semne grafice, fără a nota sunete, şi anume după c, g, ch şi gh, şi în aceste cazuri nu contează ca vocale: cea-ră [čară], gea-muri, chea-mă, ghea-ră, nu ce-ară etc. (dar lice-an, ci-anură, ge-ologie, chi-asm, ghi-oc etc.);
• litera i la finală de cuvânt sau în interiorul unor compuse, când notează un i ,,şoptit", nu contează din punctul de vedere al despărţirii la capăt de rând: flori, pomi, minţi, urşi, az-vârli ind. prez., mişti, lincşi, sfincşi; ori-când (dar înflo-ri, azvâr-li inf., perf.s. etc.).

În principiu, în cazul literelor-vocale:

• doua litere-vocale alăturate care notează vocale propriu-zise se despart;
• când literele e, i, o, u, w sau y notează o semivocală, despărţirea se face înaintea lor.

Literele-vocale care notează diftongi şi triftongi nu se despart între ele.

5. Succesiunile V-V

(V-V(S), V-VC(C)) („Două vocale alăturate se despart”)

Două litere-vocale alăturate care notează vocale propriu-zise se despart – cu alte cuvinte, vocalele în hiat se despart.

Cele două vocale pot fi:

• identice: a-alenian; ale-e; fi-inţă; alco-ol; ambigu-ul;
• diferite: antia-erian, bacala-ureat; hobby-uri.

Se despart şi două vocale alăturate dintre care a doua face parte dintr-un diftong descendent: cre-ai, famili-ei, feme-ii, gre-oi.

Regula este valabilă indiferent dacă a doua vocală formează singură o silabă sau împreună cu una sau mai multe consoane: şti-inţă, bănu-ind.

Combinaţiile de două vocale care, în unele împrumuturi sau nume proprii scrise cu grafii străine, au valoarea unui singur sunet, ca în limba de origine, nu se despart: ee [i] (splee-nul), eu [ö] (cozeu-rul), ie [i] (lie-duri), ou [u] (cou-lomb).

6. Succesiunile V-S

((S)V-SV, (S)V-SVS, V-SSV)

("Un diftong şi un triftong se despart de vocala sau de diftongul precedente")

În succesiunile de litere-vocale în care e, i, o, u sau y notează o semivocală aceasta trece la secvenţa următoare când se află

• după o vocală propriu-zisă, iar e, i, o, u sau y fac parte dintr-un
  • -diftong ascendent: agre-ează, accentu-ează; ace-ea [ačeia], mama-ia, tă-ia, tămâ-ia, su-ia; tămâ-ie, pro-iect, su-ie; du-ios; ro-iul; gă-oace, dubi-oasă; ro-ua no-uă; a-yatolah;
  • -triftong: tă-iai, vo-iau, le-oaică; cre-ioane; înşe-uează;
• după un diftong ascendent (deci tot după o vocală), iar e, i, o, u sau y fac parte dintr-un diftong (ploa-ie, stea-ua) sau dintr-un triftong (chiar dacă acesta nu este scris ca atare: dumnea-ei [dumněa-ĭeĭ]).

Altfel spus, diftongii alăturaţi se despart sau diftongii şi triftongii se despart de vocala sau de diftongul care le precedă.

7. Litere-consoane

Această despărţire se referă la consoanele aflate între vocale.

La despărţire trebuie să se aibă în vedere faptul că din punctul de vedere al despărţirii la capăt de rând se comportă ca o singură consoană:

• litera x;
• ch şi gh înainte de e, i; h nu are valoarea unui sunet nici în împrumuturi şi nume proprii străine în care precedă o consoană: foeh-nul [fönul].
• consoanele urmate de i „şoptit”;
• q + u când are valoarea [kv].

Regulile generale privind despărţirea literelor-consoane sunt:

• o consoană între litere-vocale trece la secvenţa următoare;
• în succesiunile de două-patru consoane, despărţirea se face, de regulă, după prima consoană;
• în succesiunile (foarte rare) de cinci consoane, despărţirea se face după a doua consoană.

8. C

(V-CV, VS-CV, SVS-CV, V-CSV)

(„O consoană între vocale trece la secvenţa următoare”)

O consoană între litere-vocale trece la secvenţa următoare: ba-bii, fa-că, po-diş, rea-fişa, le-ge, ha-haleră, nea-jutorat, ira-kian, mă-lin, tea-mă, lu-nă, ma-pă, soa-re, ie-se, ma-şină, ia-tă, ta-tă, ta-vă, kilo-watt, ta-xi; ree-xamina, ra-ză, flo-rile, fu-gi (ind.perf.s.), o-chi (verb), po-mii.

La fel se comportă şi

• ch, gh (+ e, i) în cuvinte româneşti: ure-che, nea-chitat, le-ghe, li-ghioană;
• qu [kv]: se-quoia.

Regula este valabilă şi când litera-vocală dinaintea consoanei notează o semivocală – element al unui diftong descendent (au-gust, bojdeu-că, doi-nă, mai-că, pâi-ne, hai-ku) sau al unui triftong cu structura SVS (lupoai-că) ori când consoana este urmată de un diftong: re-seamănă.

O consoană urmată de i „şoptit” nu se desparte de vocala precedentă: ari, buni, cobori, flori, fugi (ind. prez.), ochi (substantiv), pomi, auzi (ind. prez.).

Se comportă ca o singură consoană combinaţiile de două sau trei litere-consoane din cuvinte şi nume proprii cu grafii străine care notează, conform normelor ortografice ale diferitelor limbi, un singur sunet: ck [k] (ro-cker), dg [ğ] (Me-dgidia) dj [ğ] (qzerbai-djan), gn [ñ] (Sali-gny), sh [ş] (banglade-shian), th [t] (ca-tharsis), ts [ţ] (jiu-ji-tsu), tch [č] (ke-tchup).

9. Succesiunea C-C

(VC-CV, VSC-CV, V -CSV)

(„Două consoane între vocale se despart”)

Doua litere-consoane între litere-vocale se despart, a doua consoană trecând la secvenţa următoare.

Cele două consoane pot fi:

• identice, notând acelaşi sunet ca şi consoana simpla (kib-butz, mil-Iefiori, în-nora, inter-regn, bour-rée, fortis-simo, wat-tul) sau, în cazul lui cc + e, i, sunete diferite ([kč]): ac-cent; h nu are valoarea unui sunet nici în împrumuturi şi nume proprii străine în care precedă o consoană dublă: ohm-metru [ommetru].
• diferite: ic-ni, tic-sit, ac-tiv, frec-venţă, caf-tan, vaj-nic, cal-cula, mul-te, toam-na, în-ger, lun-git, mun-te, cap-să, aştep-ta; azvâr-li (inf., perf.s.), cer-ne; ur-şii; as-cet, os-cior, as-tăzi, muş-ca, ex-cursie, imix-tiune;

Regula este valabilă şi când litera-vocală dinaintea consoanei notează o semivocală, element al unui diftong descendent (trais-tă) sau când după consoană urmează o semivocală, element al unui diftong: dor-mea.

Sunt tratate la fel succesiunile de două sunete consoane dintre care prima este notată prin două litere: business-man, watt-metru.

În schimb, c, g urmate de h (+ e, i) care notează două sunete în împrumuturi se despart: bog-head [bog-hed].

Consoanele urmate de i „şoptit” se comportă ca o consoană: albi (adj.), az-vârli (ind. prez.), cerbi, dormi (ind. prez.), ori-ce –dar al-bi (vb.), az-varli (inf., perf. s.), dormi (inf., perf. s.).

EXCEPŢII

1. Trec împreună la secvenţa următoare succesiunile de consoane care au ca al doilea element l sau r şi ca prim element b, c, d, f, g, h, p, t şi v, adică grupurile bl: ca-blu, br: neo-brăzat, cl: pro-clama, cr: nea-crit, dl: Co-dlea, dr: co-dru, fl: nea-flat,fr: pana-frican, gl: nea-glutinat, gr: nea-gricol, hl: pe-hlivan, hr: ne-hrănit, pl: su-pl, pr: cu-pru, tl: ti-tlu, tr: li-tru, vl: nee-vlavios, vr: de-vreme. Pentru combinaţiile de două consoane din cuvinte şi nume proprii cu grafii străine care notează, conform normelor ortografice ale diferitor limbi, un singur sunet a se vedea regula pentru C.
2. Nu se despart literele-consoane duble din cuvinte şi nume proprii cu grafii străine, care notează sunete distincte de cele notate prin consoana simpla corespunzătoare din limba romana: ll [l’] (caudi-llo), zz [ţ]: (pi-zzicato).

10. Succesiunea C-CC

(„Trei consoane între vocale se despart după prima consoană”)

În succesiunile de trei consoane, despărţirea se face după prima consoană: ob-şte, fil-tru, circum-spect, delin-cvent, lin-gvist, cin-ste, con-tra, vâr-stă, as-clepiad, cus-cru, es-planadă, as-pru, as-tru, dez-gropa.

Regula este valabilă şi când litera-vocală dinaintea consoanei notează o semivocală –element al unui diftong descendent: mais-tru.

La fel se despart şi consoanele urmate de ch, gh (+ e, i): în-chega, în-chide, în-gheţa, în-ghiţi.

Sunt tratate la fel succesiunile de trei litere-consoane din împrumuturi şi cuvinte străine în care combinaţiile ch, gh notează un singur sunet (tech-neţiu, af-ghan) sau în care prima consoană este urmată de i „şoptit”: câteşi-trei.

Unele succesiuni de trei litere-consoane din cuvinte şi nume proprii cu grafii străine se comportă ca o singură consoană: tch [č] în ke-tchup.

EXCEPŢIE

În următoarele succesiuni de trei consoane, despărţirea se face după primele două consoane: lp-t: sculp-ta, mp-t: somp-tuos, mp-ţ: redemp-ţiune, nc-ş: linc-şii, nc-t: punc-ta, nc-ţ: punc-ţie, nd-v: sand-vici, rc-t: arc-tic, rt-f: jert-fă, st-m: ast-mul.

Alte succesiuni de trei consoane care se despart după a doua consoană (ltč, ldm, lpn; ndb, ndc, nsb, nsc (şi nsč), nsd, nsf, nsh, nsl, nsm, nsn, nsp, nss, nsv; ntl; rgş, rtb, rtc, rth, rtj, rtm, rtp, rts, rtt, rtţ, rtv; stb, stc, std, stf, stg, stl, stn, stp, str, sts, stt, stv) nu trebuie memorate, deoarece se întâlnesc în cuvinte „formate” (semi)analizabile, cărora li se poate aplica despărţirea după structură, care este destul de transparenta şi conduce la acelaşi rezultat. Este vorba de:

• compuse: alt|ceva, ast|fel, feld|mareşal, fiind|că, hand|bal;
• formaţii cu elemente de compunere, ca port-: port|bagaj, port|cuţit, port|hart, port|jartier, port|moneu, port|perie, port|sabie, port|tabac, port|ţigaret, port|vizit;
• derivate cu prefixe:
  • post-: post|belic, post|comunism, post|decembrist, post|faţă, post|garanţie, post|liceal, post|natal, post|paşoptist, post|revoluţionar, post|sincron, post|tota1itar, post|verbal;
• trans-: trans|borda, trans|carpatic, trans|cendental, trans|danubian, trans|făgărăşean, trans|humanţă, trans|lucid, trans|misibil, trans|naţional, trans|portabil, trans|saharian, trans|vaza;
• derivate de la baze terminate în grupuri de consoane cu sufixe ca -lâc (savant|lâc), -nic (pust|nic, stâlp|nic, zavist|nic), -şor (târg|şor).

11. Succesiunea C-CCC

(„Patru consoane între vocale se despart după prima consoană”)

În succesiunile de patru consoane între vocale, despărţirea se face după prima consoană: ab-stract, con-structor, în-zdrăveni.

EXCEPŢII

1. Despărţirea CC-CC

În unele succesiuni de patru consoane, ca rstv, rstn, în care nicio segmentare fonetică nu se susţine, despărţirea se face după a doua consoană: feld-spat, gang-ster, tung-sten, horn-blendă.

Alte succesiuni de patru consoane care se despart după a doua consoană (nsfr, nsgr, nspl, rtch, rtdr, rtsc, rtst, stpr, stsc, stşc) nu trebuie memorate, deoarece se întâlnesc în cuvinte "formate" (semi)analizabile, cărora li se poate aplica despărţirea după structură, care este destul de transparentă şi conduce la acelaşi rezultat. Este vorba de:

• formaţii cu elementul de compunere port-: port|drapel, port|sculă, port|stindard;
• derivate cu prefixe:
  • post-: post | prândial, post|scenium, post|şcolar;
  • trans-: trans|frontalier, trans|gresa, trans|planta.

Sunt tratate la fel succesiunile în care primele două consoane sunt urmate de ch, gh (+ e, i): port-chei.

2. Despărţirea CCC-C

În unele succesiuni de patru consoane în care nicio segmentare fonetică nu se susţine, despărţirea se face, convenţional, după a treia consoană: dejurst-vă, vârst-nic (în ultimul caz, cu acelaşi rezultat ca al despărţirii după structură).

12. Succesiunea CC-CCC

(„Cinci consoane intre vocale se despart după a doua consoană”)

În succesiunile de cinci consoane (foarte rare), despărţirea se face după a doua consoană: ang|strom; opt|sprezece.

Sunt tratate la fel succesiunile care cuprind combinaţiile ch, gh (+ e, i): port-schi

13. Despărţirea după structură

Despărţirea după structură este acceptată atunci când capătul rândului coincide cu limita dintre componentele cuvintelor "formate". Ea coincide, în multe cazuri, cu despărţirea după pronunţare. Elementelor componente ale cuvintelor formate li se poate aplica, dacă este necesar, despărţirea după pronunţare.

Despărţirea după structură nu se foloseşte pentru a indica rostirea silabisită.

Se pot despărţi şi după structură cuvintele (semi)analizabile (formate în limba română sau împrumutate):

• compuse: arterios-cleroză/arterio|scleroză, al-tundeva/alt|undeva, des-pre/ de|spre, drep-tunghi/drept|unghi, por-tavion/port|avion, Pronos-port/prono|sport, Romar-ta/Rom|arta; Compusele care păstrează grafii străine sunt supuse numai despărţirii după structură din limba de origine: back-hand.
• derivate cu prefixe: anor-ganic/an|organic, de-zechilibru/dez|echilibru, ine-gal/ in|egal, nes-prijinit/ne|sprijinit, nes-tabil/ne|stabil, nes-trămutat/ne|strămutat pros-cenium/pro|scenium, su-blinia/su|linia; Nu se despart prefixele care s-au redus la o singură consoană: ra-lia, spul-bera.
• dintre derivatele cu sufixe, numai cele formate cu sufixe care încep cu o consoană de la teme terminate în grupuri de consoane: sa-vant-lâc, stâlp-nic, vârst-nic, za-vist-nic.

La unele dintre aceste cuvinte, despărţirea după structură coincide cu despărţirea după pronunţare, facilitând-o.

Normele actuale nu mai admit despărţirile după structură care ar conduce la secvenţe care nu sunt silabe (ca în într|ajutorare, nevr|algic) sau ar contraveni pronunţării, ca în apendic|ectomie [apendičectomie ], laring|ectomie [larinğectomie].

În compuse şi în derivatele cu prefixe în care ultimul sunet al primului element şi primul sunet al elementului următor se confundă într-o singură literă, în despărţirea după structură se acordă prioritate ultimului element sau rădăcinii: om|organic, top|onomastică.

Pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare (ab-stract, su-biect) sau evitarea despărţirii, dacă aceasta ar contraveni regulilor: a-broga, o-biect.

14. Despărţirea cuvintelor scrise cu anumite semne ortografice

1. La cuvintele scrise (obligatoriu sau facultativ) cu cratimă sau cu linie de pauză se admite – atunci când spaţiul nu permite evitarea ei – şi despărţirea la locul cratimei/liniei de pauză.

Despărţirea la locul cratimei nu se face însă când la sfârşitul primului rând sau/şi la începutul rândului următor ar rezulta o singură literă (dându-|l, i-|a, s-|a), o consoană + semivocală (mi-| a) sau o consoană + -i , „şoptit”: dă-|mi.

La grupurile ortografice mai scurte, despărţirea bazată pe pronunţare (din|tr-un, fi|r-ar, în|tr-însul/într-în|suI) trebuie evitată, deoarece măreşte numărul cratimelor, contravenind principiului estetic în ortografie; la cele mai lungi sau când este absolut necesar, despărţirea se poate face şi în alt loc decât acela al cratimei, în funcţie de poziţia ocupată faţă de sfârşitul rândului: du|cându-se.

2. La cuvintele scrise cu apostrof, pentru păstrarea unităţii lor, despărţirea la capăt de rând trebuie evitată când locul despărţirii ar coincide cu locul apostrofului.