Dicționare/Metainformații/58 - CADE/Introducerea din CADE

PREFAȚA EDITURII

Puțină vreme după înființarea societății „Cartea Românească”, Consiliul ei de administrație s’a gîndit la editarea unui Dicționar enciclopedic al limbii române, care să poată fi la îndemîna oricui. Eram singura țară, chiar față de vecinii de la sud, care nu poseda o enciclopedie cît de mică. Mai ales după alipirea la Vechiul Regat a celorlalte provincii, un dicționar enciclopedic care să cuprindă pe lîngă cuvintele usuale, tot ce represintă trecut istoric, geografia țării ca și amintirea energiilor etnice, ar fi adus cea mai serioasă contribuție la apropierea sufletească între toți cei cuprinși în granițele lărgite.

Dorința Consiliului de administrație a devenit acum fapt împlinit, iar „Cartea Românească” aduce dar neamului cel dintîiu Dicționar ilustrat al limbii române.

Început în Februarie 1926, în zilele gloriosului Ferdinand I, încoronat la Alba-Iulia ca Rege al tuturor Românilor, Dicționarul a fost isprăvit în al doilea an de Domnie al M. S. Regelui Carol al II-lea. Cu toată silința depusă, tipărirea Dicționarului a ținut aproape șase ani, ceea ce dovedește cît de mari au fost greutățile de biruit, greutăți de redactare ca și de tehnică, mărite prin înăsprirea stării economice generale. În sfîrșit valurile au fost răzbite. Am ajuns la limanul dorit.

Am avut deosebitul noroc ca redactarea să cadă pe mîini destoinice, încercați specialiști fie-care în ramura lui. D-l I.-Aurel Candrea, profesor la Universitatea din București, este un lexicograf și filolog cu reputație bine stabilită. D-l prof. G. Adamescu, membru corespondent al Academiei Române, este cunoscut prin lucrăzile sale bibliografice.

Le rămînem recunoscători pentru rîvna depusă, ca și pentru munca grea săvîrșită, spre a duce la bun sfîrșit o operă atît de anevoios de îndeplinit. Lor le revine meritul întreg de a fi știut să închege o lucrare care va însemna, credem, un punct luminos în evoluția culturii naționale.

La rîndul nostru nu am ocolit nici un sacrificiu, pentru ca tehnica tipăririi să corespundă cuprinsului, iar dicționarul românesc să nu fie mai prejos de acele dicționare străine, cu care erau obișnuiți majoritatea cărturarilor noștri. Tragem nădejde că aprecierea cititorilor nu ne va fi defavorabilă în această privință.

Cele 11 milioane și mai bine de litere, cuprinse în dicționar, sînt citețe, clare ; materialul întrebuințat a fost fabricat anume pentru această lucrare.

Nu am făcut nici o economie la cheltuiala mare pentru ilustrații, anume desenate pentru Dicționar, cele mai multe după izvoarele, nepublicate unele, din bogata colecțiune a Academiei Române.

Dicționarul ilustrat al limbii române este format din trei părți:

1. Dicționarul limbii, cu cuvintele cele mai întrebuințate în cuprinsul României.
2. Locuțiuni, maxime, proverbe străine și române.
3. Geografia și datele istorice referitoare în special la toate provinciile românești, cît și sumare biografii a oamenilor de seamă. În întreaga această parte nu s’au pierdut din vedere țara și neamul, ci s’a insistat cu deosebire asupra a tot ce poate să ne intereseze pe noi. Nu s’a trecut cu vederea nici personalitățile minoritarilor din România de azi.

Ca prinos adus Academiei Române, am adăugat lista membrilor ei activi și corespondenți.

Textul e lămurit prin numeroase ilustrațiuni de tot soiul.

Dicționarul cuprinde:

Peste 7.000 de gravuri în text, mult mai numeroase decît în dicționarele similare străine.

83 tablouri enciclopedice, mai toate referitoare la România.

120 hărți geografice în text (între altele fie-care județ din România).

Peste 1.000 portrete ale personagiilor celebre străine, dar mai ales române.

10 hărți în culori (continentele și România).

13 planșe în culori (tablouri vestite ale pictorilor români, decorațiile românești, etc.).

Încheind cu bine această operă, adusă drept prinos neamului și țării, nu ne putem opri să nu mulțumim celor cari ne-au dat o mînă de ajutor, pentru a birui multe din piedicele ivite în cale.

D-lui Prof. univ. I. Bianu, președintele Academiei Române, îi rămînem recunoscători pentru că ne-a pus la îndemînă, cu toată însuflețirea, bogatele colecțiuni de stampe ale înaltei instituțiuni de cultură națională, spre a folosi pentru figurile trebuitoare.

Din primele momente consiliul de administrație al „Creditului industrial” ne-a sprijinit în chip deosebit, ceea ce ne-a mărit curajul de a încerca o întreprindere costisitoare de editură.

Mulțumim și D-lui Ing. Dan Costinescu, directorul fabricei de hîrtie „Letea”, pentru grija ce și-a dat-o ca vagoanele de hîntie, necesară pentru tipărirea dicționarului, să fie de calitate superioară și uniformă.

Nu putem uita nici echipa de lucrători și pe conducătorii lor pricepuți, cari au contribuit, prin zelul lor, ca dicționarul să apară în condițiuni tehnice demne de o instituție românească, arătînd astfel că sînt legați și sufletește de ea.

Ne-am pus toată străduința ca să împlinim cum se cuvine o lucrare de a cărei însemnătate în evoluția noastră culturală ne-am dat seamă, de îndată ce am pășit la împlinirea dorinței exprimată de Consiliul nostru de administrație.

Față de țară, gîndul nostru a fost curat, încercînd, cu mari sacrificii, să umplem un gol simțit în literatura noastră. Pe cititori îi rugăm să fie îngăduitori cu lipsurile inerente unei asemenea lucrări, iar de sprijinul ce-l vom găsi la ei, atîrnă îndreptarea din viitor.

CARTEA ROMÂNEASCĂ.

PREFAȚĂ

Dicționarul de față se datorește stăruințelor depuse pe lîngă mine de simpaticii conducători ai Institutului de cultură națională „Cartea Românească”. Dacă lucrarea ce și-au propus să hărăzească neamului e izbutită, și dacă umple în sfîrșit golul simțit pîn’ acum de lipsa unui bun lexic românesc, Domniilor-lor trebue să li se adreseze toate mulțumirile; dacă, din potrivă, lucrarea mea nu corespunde așteptărilor publicului căruia i se adresează, vina n’o poartă Domniile-lor, ci smeritul scriitor al acestor rînduri, care poate n’a fost destul de pregătit pentru îndeplinirea frumoasei misiuni ce i s’a încredințat. O singură scuză ar putea-o invoca autorul, pentru micșorarea vinei lui, anume că a făcut tot ce e omenește posibil, jertfindu-și o bună parte a vieții, muncind ani îndelungați cîte 16 ore pe zi, ca să adune într’un mănunchiu florile răzlețite pe ici pe colo ale graiului românesc, pe care să-l pună cu drag la îndemîna ori-cui, ca să-i poată sluji de pildă și îndrumare, de dascăl și sfătuitor în toate împrejurările. Recunosc, din capul locului, că mare mi-a fost îndrăzneala de a lua asupră-mi — un om singur, supus ca ori-care altul slăbiciunilor — înfăptuirea unui astfel de ideal. Dar, Dumnezeu mi-e martor, nu mi-am precupețit nici timpul nici sănătatea, ca să pot duce la bun sfîrșit greaua întreprindere ce luasem asupră-mi. Căci — precum zice diaconul Coresi, în epilogul Psaltirii lui din 1570, „deaca văzui că mai toate limbile au cuvîntul lu Dumnezeu în limba lor, numai noi, Rumînii, n’avem”, — constatînd, cu durere, că toate neamurile din jurul nostru, Sîrbii, Bulgarii, Cehii, Polonii, Rușii și Ungurii, ca să nu vorbesc de popoarele din Apus, au de mult la îndemînă admirabile dicționare naționale, de care pot fi mîndri, numai noi, Românii, nu, am cedat în cele din urmă stăruințelor „Cărții Românești” și m’am pus cu rîvnă pe muncă. Ce e dreptul, lucrarea aceasta ar fi putut-o face alții mai tineri și mai pricepuți, poate, decît mine, și golul acesta ar fi putut fi umplut mai de mult, dar... n’au făcut-o. Și-au dat seama, probabil, mai bine decît mine, de greutățile întreprinderii și mai ales de munca, istovitoare ce urma s’o depună. Se vede că cunoșteau aforismul vestitului filolog Scaliger (1540-1609) că „mai ușoară poate fi socotită pentru cineva osînda de a munci toată viața la ocnă decît aceea de a face un dicționar”, sau, poate, jurămîntul lexicografului Giuseppe Rigutini (1830-1903) care, în al său ,,Vocabolario italiano della lingua parlata” (Firenze, 1893), strecurase, printre rînduri, la pag. 1284, ca și strigătul înnăbușit de durere al omului supus unor cazne grozave: „non voglio più comporre vocabolarj finchè campo!” (n’am să mai fac dicționare cît oiu trăi!). De altfel, știam mai de mult, din experiență, ce însemnează să te înhami la o astfel de lucrare. Începusem adică, acum 25 de ani, colegul meu Ov. Densusianu și cu mine, alcătuirea unui „Dicționar general al limbii române”, în editura casei Socec. Tipărisem litera A într’o fasciculă de aproape 200 de pagini, dar redactarea și publicațiunea s’au oprit aci. Împrejurări independente de voința noastră ne-au silit să renunțăm la continuarea lucrării. Țin, cu acest prilej, să atrag atențiunea că litera A a prezentului Dicționar e în mare parte reproducerea sus-zisei publicațiuni, datorite colaborării cu Ov. Densusianu. Planul, în trăsături generale, conceput de amîndoi, a rămas aproape același în restul lucrării. Materialul strîns pentru continuarea Dicționarului și redacțiunea de la B-Z sînt însă în întregime opera subsemnatului; căci zecile de mii de fișe cu extrase din lecturi, făcute mai ’nainte, pentru alcătuirea „Dicționarului general”, dacă n’au servit de „fultuială ianicerilor”, ca sărmana bibliotecă a tatălui lui Costache Negruzzi, au slujit, în timpul ocupațiunii, la aprinsul pipelor și la întreținerea focului din apartamentul meu, în care se lăfăiau dușmanii.

M’am pus deci pe muncă... muncă titanică, de care numai cei ce s’au îndeletnicit cu acest gen de lucrări își pot da seama. Trebuiau extrase citatele din sute și sute de volume, în parte necercetate. Noroc că cele mai multe le citisem mai de mult și subliniasem în ele cuvintele ce mă interesau. Extragerea acestor cuvinte pe fișe și copierea întregei fraze din care făceau parte e meritul soției mele. Fără ajutorul inteligent pe care mi l-a dat în tot cursul lucrării, niciodată Dicționarul acesta n’ar fi văzut lumina zilei. Patru sute douăzeci și cinci de mii de fișe, scrise de mîna ei, clasate în ordine alfabetică și așezate în 140 de cutii de cîte 30 de cm. lungime e materialul pe care mi l-a pus la îndemînă și pentru care-i sînt adînc recunoscător. Trei ani și mai bine a durat scrierea fișelor, și de trei ori pe atîția ani de muncă fără răgaz i-am consacrat redactării Dicționarului. În sfîrșit, în ziua de 4 Octombrie a.c., dată memorabilă de acum înainte pentru mine, răbdarea mea, pusă la grea încercare, a fost recompensată : ultimul articol al Dicționarului, cuvîntul Zuzuit — zuzuit dulce la urechile mele — fu redactat și cele din urmă foi de manuscris le expediam tipografiei cu tradiționala subscripție Sfîrșit!!! însoțită de zeci de puncte de exclamație. Nouă ani din viața mea, nouă ani de muncă silnică, de înfrigurare, de nopți întregi de meditare, de renunțare la tot ce-i e îngăduit ori-cui să guste din agrementele existenței, iată ce reprezintă acest Dicționar. Dacă totuși lucrarea mea e departe de a fi desăvîrșită, rog pe cititor s’o judece cu îngăduință și cu duhul blîndeței și să n’o condamne pentru lipsurile și scăderile ce va constata, căci „și voi înșivă sînteți oameni cu inimă de țărînă ca și noi, și cu fire neprecepătoare de toate”, cum se exprimă, în graiu-i naiv, diaconul Coresi, în Predoslovia „Evangheliei cu învățătură” din 1580.

PLANUL DICȚIONARULUI.

Lucrarea mea, după cum se anunță prin titlu, cuprinde repertoriul aproape complet al cuvintelor dispărute din graiu și acelea care se întrebuințează astăzi.

Din limba veche am dat, pe lîngă cuvintele curente care circulau în graiu și pe acelea care se refereau la stările de lucruri din trecut, la demnități, angarale, obiceiuri, etc. și unora din acești termeni le-am dat adesea, după importanța lor, o atențiune deosebită. Materialul a fost cules din textele bisericești sau din scrierile cu cuprins religios, din pravile și din cronici, din tot felul de documente (hrisoave, zapise, hotărnicii), etc. Am lăsat afară numai acele turcisme care n’au fost niciodată cunoscute de marea masă a populațiunii și care se întîlnesc numai sporadic la cronicari. De asemenea n’am menționat unele derivate fanteziste ale Mitropolitului Dosoftei sau ale lui Dimitrie Cantemir, și nici acele slavisme fără importanță care se întîlnesc cîte o singură dată în textele bisericești. Atît cu privire la limba din trecut.

Altfel stau lucrurile cu privire la limba de astăzi. În aceasta intră: 1^{0} cuvintele băștinașe comune mai tuturor Românilor de dincoace de Dunăre; 2^{0} cuvintele care circulă numai într’o parte a teritoriului țării; 3^{0} neologismele curente, cele mai multe de origine franceză, cunoscute de mai toți oamenii culți ; 4^{0} termenii tehnici, introduși treptat, de la o vreme încoace, privitori la toate ramurile științei și, în genere, la toate manifestațiunile activității omenești. Acestor patru categorii de cuvinte le-am consacrat o atențiune specială în redactarea Dicționarului.

În ce privește prima categorie, adică cuvintele băștinașe comune tuturor Românilor de dincoace de Dunăre, tratarea lor în Dicționar s’a făcut pe larg, ilustrîndu-se fie-care nuanță de înțeles cu cîte unul sau mai multe citate din scriitori. Unele din ele, în special cele privitoare la istoria noastră, la așezămintele din trecut, la viața și îndeletnicirile țăranului, la datine și credințe, la literatura populară, etc., sînt adesea adevărate articole de enciclopedie (👉 alun, babă, baladă, balaur, ban^{2}, basm, boier, claie... strigoiu, vîrcolac, zînă, zmeu). Acestea și altele justifică pe deplin titlul de „enciclopedic“ pe care l-am dat Dicționarului. Toate locuțiunile și proverbele curente, cu explicațiunile lor, precedate totdeauna de semnul 🅟, spre a fi găsite la prima ochire, au fost incorporate la locul cuvenit. Am socotit că trebuesc deschise larg porțile pentru aceste expresiuni caracteristice, care oglindesc așa de fidel modul de gîndire și întreaga psihologie a poporului. Cred astfel că n’am lăsat de o parte nimic din ceea ce trebuia pentru a scoate la iveală vitalitatea acestor termeni curat românești, moșteniți din generație în generație, de atîtea veacuri, și pe care neologismele caută să-i cotropească. Acești termeni constitue miezul limbii noastre. În jurul lor au venit să se grupeze treptat cuvintele pătrunse mai tîrziu în graiu. Potrivit împrejurărilor, sau mai bine supunîndu-se necesităților, aceste cuvinte și-au lărgit cu timpul întrebuințarea, altoindu-se cu sensuri nouă, rezultat inerent al progresului și al cerințelor culturii.

Nu tot astfel stau lucrurile cu termenii din a doua categorie, provincialismele întrebuințate numai ici, colo de Românii de dincoace sau de dincolo de Carpați, din Muntenia sau din Moldova, din Oltenia sau din Dobrogea, de la munte sau de la șes. Pe acestea le-am trecut în Dicționar precedate de semnul ❍, cu indicația regiunii unde circulă. Recunosc că însemnările de Băn. Bucov. Maram. etc., făcute de mine, spre a arăta partea țării unde se aud acești termeni, prezintă cîteodată ceva arbitrar. Nu totdeauna un cuvînt însoțit de ex. de indicația Băn. circulă numai în Banat. Dese ori întrebuințarea lui radiază și mai departe, în partea apusană a Olteniei sau la N. de Mureș, în Crișana sau în colțul de S.-V. al Ardealului. Neavînd la îndemînă mijloacele de control, nici mult așteptatul Atlas linguistic al graiului românesc, am fost nevoit să mă mulțumesc cu izvoarele de care dispuneam. Aceasta în ce privește extensiunea teritorială a cuvîntului. Mai grea a fost însă, în foarte multe cazuri, redarea sensului exact al cutărui sau cutărui cuvînt întrebuințat numai în cîte un colțișor oare-care al țării. Nu odată mi s’a întîmplat ca răspunsurile ce mi s’au dat cu privire la înțelesul unui cuvînt să fie diametral opuse între ele sau să fie așa de vagi, așa de neînțelese, încît lămurirea ce mi se dedea echivala cu zero. Nici revistele, nici diferite alte publicațiuni care înregistrează forme dialectale, cu explicațiunile lor, nu mi-au fost în multe cazuri de folos; ba, din potrivă, mă încurcau mai mult. Iată cîteva exemple de felul cum sînt explicate unele cuvinte în diferite publicațiuni :

Padină, care circulă în Oltenia, Banat și în Munții Sucevei, e explicat astfel:

a) „Loc potrivă sub deal; poalele unei coaste” (Boceanu, Glosar de cuvinte din Mehedinti, p. 17).

b) „Groapă, crov” (Mehedinți — Noua Revistă Română, VIII, p. 87).

c) „Fața dealului” (Banat — ibid., p. 194).

d) „Pajiște, loc neted și cu iarbă” (Munții Sucevei — Șezătoarea, III, 84).

Smidă, termen cunoscut în Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat, etc. e definit în următoarele chipuri:

a) „Desiș de spini, rugi și tufe de alun” (Bihor — Convorbiri lilerare, XX, 1017).

b) „Locul unde a rămas tăietură de pădure” (Munții Sucevei — Șezătoarea, II, 43) și cam tot astfel în Bucovina ,,loc unde se găsește multă căzătură de pădure și copaci putregăiți” (Stefanelli, Documente, p. 4) și în Moldova „pădure căzută la pămînt, copac peste copac, și care a început a putrezi și a o cuprinde smeura și murele” (Șezătoarea, V, 174).

c) „Morman de butuci și crengi, aruncate peste olaltă în desordine” (Transilvania — Pașea, Glosar, s. v.).

d) „Pădure de brazi mici” (Transilvania — Păcală, Monografia comunei Rășinariu, p. 141).

Zăpodie, termen frecuent în topografie:

a) „Ruptură de deal” (Chirițeseu, Grănicerul, glos.).

b) „Față întinsă pe deal mare sau mic” (C. Conachi, în Uricariul, I, 228).

c) „O poieniță în mijlocul unei păduri” (I. Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, I, 337) și „boltitură, adîncătură mare în coasta unui deal” (Id. ibid.).

d) „Vale” (Biblia de la 1688, Ierem. XLVIII, 8 și tot astfel în Codicele Todorescu, 1141, edit. Drăganu, p. 228).

Iată felul de informațiuni pe care le-am avut cu privire la sute și sute de cuvinte dialectale. Nu e deci exclus ca — ori-cîtă bunăvoință aș fi pus ca să mă regăsesc în acest dedal de sensuri și, adesea, de forme stîlcite — să se fi strecurat ici și colo cîte o interpretare inexactă. Acestea vor dispărea, nădăjduesc, în ediția viitoare, cu ajutorul binevoitorilor cititori, cari, în interesul superior al științei, mă vor informa și mă vor îndruma pe calea cea bună.

Neologismele curente, totdeauna precedate de semnul *, au fost explicate sau prin cuvintele curat Românești care le corespund, sau, în lipsa acestora, printr’o definiție scurtă, dar cît se poate de clară. Citate din autori s’au dat numai la o parte restrînsă din acestea. M’am ferit de a introduce în Dicționar acele formațiuni de cuvinte recente, cum sînt, d. ex. a conferenția „a ținea o conferență” (de ce nu atunci și a discursa „a face un discurs”?), a concerta „a da un concert”, etc. etc., create, de ieri de alaltăieri, de cîte un gazetar francez și adoptate cu prea multă grabă și ușurință de presa noastră. De asemenea cuvinte nu se simțea nevoie și n’au ce căuta în limbă. Am însemnat totdeauna cu ⦿ acele cuvinte sau expresiuni care se abat de la firea limbii noastre, pe care vulgul le-a stîlcit, și care, prin urmare, trebue evitate. De asemenea, am însoțit de semnul ‼ acele cuvinte sau sensuri, care se întrebuințează rar sau apar numai în operele unora din literații noștri de frunte și sînt mai toate creațiuni proprii ale acestora.

Dintre termenii tehnici, introduși de puțină vreme în limbă, mai toți din franțuzește, am menționat numai o parte relativ restrînsă, precedîndu-i și pe aceștia de semnul *, care indică originea lor recentă. M’am mulțumit să aleg, din miile de cuvinte, întrebuințate numai de specialiștii fie-cărei arte sau științe, numai pe acelea pe care cititorul le poate întîlni cîteodată în lecturile curente, iar nu în scrierile speciale. E poate o măsură arbitrară, dar n’am putut face altfel. Dacă aș fi procedat altminteri, aș fi încărcat Dicționarul cu un balast de mii de cuvinte pe care cititorul n’ar fi avut, poate, niciodată prilejul să le caute. Dar, cu modul acesta, la întrebarea naivă ce mi s’a pus de atîtea ori: „cîte cuvinte are Dicționarul dumitale”, aș fi putut răspunde cu mîndrie: „cincizeci de mii” ori „șaizeci de mii”, în loc de aproape patruzeci de mii, cît cuprinde și cît trebue să cuprindă în realitate. Ca și cum valoarea unui dicționar trebue judecată după numărul de cuvinte înșirate!

De asemenea, nu s’au trecut în Dicționar, pentru economie de spațiu, substantivele verbale derivate din infinitive, ca ajutare, căptușire, cunoaștere, încărcare, înverzire, etc., al căror înțeles e numai acțiunea exprimată de verb, fără alt sens complementar. Acelea însă care, pe lîngă înțelesul abstract de „faptul de a…”, au căpătat și alte sensuri accesorii, ca d. ex. clădire, lucrare, mîncare, vedere, etc., le-am înregistrat regulat la locul lor. Ca să nu încarc iarăși prea mult Dicționarul cu înșirarea tuturor cuvintelor compuse cu ne-, care exprimă o noțiune contrarie sau negativă, ca neașezat, nefăcut, nepricepere, necuviincios, etc., am arătat la pag. 828 felul cum am procedat.

După aceste lămuriri indispensabile cu privire la alegerea cuvintelor introduse în Dicționar, să arătăm acum modul în care a fost tratat fie-care articol în parte.

Sensurile fie-cărui cuvînt sînt despărțite prin ¶ și precedate de cîte o cifră închisă în cerc 1 2 3… Am început, nu cu înțelesul cel mai comun pe care-l are, ci cu cel mai vechiu, din care s’au desvoltat treptat celelalte. Am căutat, în felul acesta, să stabilesc, pe cît posibil, înlănțuirea logică între sensurile derivate și cel primitiv. Și de oare ce, cum remarcă foarte judicios Voltaire „un dictionnaire sans citation est un squelette”, fie-care definiție sau lămurire a unui sens este urmată de unul sau mai multe citate din scrieri, care vin să ateste întrebuințarea cuvîntului și să completeze adesea definiția dată. Am căutat totdeauna, din zecile de exemple ce aveam extrase pentru unele sensuri, să aleg pe cele mai clare, pe cele mai caracteristice, pe cele mai frumoase. Fraza citată are, în cele mai multe cazuri, un înțeles deplin; acolo unde, din pricina lungimii citatului, a fost nevoie să-l scurtez, am însemnat prin … omisiunile făcute din textul original.

Cît privește scrierile și autorii din cari am extras exemplele, a trebuit să fac, firește, o selecțiune. Am dat, în primul rînd, o atenție deosebită literaturii populare și scrierilor neperitoare, în graiu curat popular, ale lui Creangă, Ispirescu, Ion Pop Reteganul, Anton Pann…, textelor bisericești și cronicilor. Am făcut apoi extrase din operele în proză și versuri ale literaților de seamă, dispăruți din

mijlocul nostru. Din scrierile literare ale autorilor în viață, n’am citat decît foarte puțin, și anume din aceia la cari cuvintele provinciale sau rare abundă la tot pasul. Să mă ierte, deci, pleiada de scriitori de frunte cari fac astăzi fala literaturii noastre, că nu i-am citat în Dicționar, și aceasta pentru motivul, binecuvîntat și de ei și de mine, că se află încă în viață. Lucrările de specialitate, mai vechi și mai nouă, mi-au furnisat și ele un număr respectabil de citate. De altfel, recunosc că am ciugulit, pe ici pe colo, cîte un citat din dicționarele lui Tiktin, Laurian-Massim, Costinescu, Fr. Damé, cînd exemplele găsite la aceștia erau mai caracteristice decît acelea pe care le extrăsesem eu din alte scrieri. De altă parte, Dicționarul în curs de publicațiune al Academiei Române și „Dicționarul universal” de L. Șăineanu mi-au fost de un real folos la tot pasul. Dacă însă recunosc, în mod cinstit, că m’am servit de aceste lucrări, aceasta nu vrea să zică că am făcut tot timpul împrumuturi din acestea. Coincidențele de definiții și de exemple ce se constată, destul de rar, de altfel, își au explicarea firească că, și unii și alții, am fost nevoiți să recurgem la aceleași mijloace de informațiune, uneori singurele existente, și că am făcut, atît ei cît și eu, extrase din aceleași scrieri.

Etimologia fie-cărui cuvînt e dată, numai cînd e sigură, la sfîrșitul articolului, între paranteze pătrate [] și cu litere rărite. Atunci cînd cuvîntul străin din care derivă cel românesc are o formă identică, sau aproape identică cu acesta, m’am mulțumit, pentru economie de spațiu, să dau simpla indicațiune fr. (= francez), sau it. (= italian), sau tc. (= turcesc), etc. Originea unui cuvînt derivat din altul românesc e indicată, sau între paranteze pătrate d. ex. [fală], sau în corpul articolului, prin cuvîntul de origine scris cu litere rărite. Acolo unde lipsește ori-ce informațiune cu privire la etimologie, însemnează că originea cuvîntului e necunoscută sau că cea propusă de filologi e foarte dubioasă.

În ce privește ortografia, m’am abătut întru cîtva de la scrierea curentă, înlocuind pe â cu î, păstrîndu-l însă numai în Român și derivatele lui. Imperfectul verbelor de a patra conjugare l-am redat prin -eam, -eai…, în loc de -iam, -iai… al scrierii oficiale. Aceste modificări par a fi proiectate și de Academie, dar nu s’a luat pîn’ acum nici o hotărîre în privința lor.

Ordinea alfabetică se deosebește și ea puțin de cea adoptată pîn’ acum, întru cît am despărțit pe i de î, pe s de ș și pe t de ț. Astfel, la căutarea unui cuvînt în Dicționar, să se aibă în vedere că î vine în urma lui i, ș e așezat după s, iar ț după t.

EXECUȚIUNEA TEHNICĂ.

Trecînd de la lămuririle date cu privire la redactarea Dicționarului la acelea relative la executarea tehnică a lucrării, țin să atrag atențiunea că am renunțat la caracterele cursive, întrebuințate de obiceiu pentru citate, în urma constatării făcute că obosesc prea mult ochii și îngreuează căutarea unei informațiuni în articolele mai lungi. Le-am înlocuit cu caractere semi-grase, care au avantajul de a ieși mai în evidență, fără a prezenta inconvenientul de a obosi vederea.

S’au întrebuințat în total 7 feluri de caractere, fie-care cu destinația lor specială, și anume:

1. MAJUSCULE GRASE, pentru cuvintele din capul articolului.
2. MAJUSCULE SEMI-GRASE, pentru formele secundare din capul articolului.
3. Caractere cursive, pentru abreviațiuni, însemnări gramaticale și numele științifice ale animalelor sau plantelor.
4. Caractere de rînd, de corp 7, pentru definirea cuvintelor.
5. Semi-grase de rînd, pentru exemple, citate din autori sau forme gramaticale.
6. Capitaluțe mărunte, între paranteze, pentru indicarea autorilor.
7. Caractere de rînd, de corp 6, pentru explicația figurilor.

Își poate ori-cine închipui că o lucrare, executată cu o atît de mare diversitate de caractere, nu prezenta o muncă ușoară pentru un corector. Grație însă străduinței și perspicacității ajutorului meu, D-l Gheorghe G. Predescu, licențiat în litere, care a citit de cîte 5-6 ori, cu multă băgare de seamă, toate corecturile, nu s’au strecurat decît foarte puține greșeli de tipar, dacă se ține seamă de enormul număr de aproape 11 milioane de litere întrebuințate în Dicționarul limbii române. Pentru ajutorul lui inteligent și desinteresat, țin să-i aduc și pe această cale mulțumirile mele.

Semnele simbolice 🐒 🏛 🌍 etc. întrebuințate pentru a înlocui abreviațiunile obicinuite, ca (Zool.), (Arheol.), (Geogr.), etc. le-am preferat pentru două motive: 1 pentru scurtimea lor, putînd astfel cîștiga un spațiu destul de apreciabil ; 2 pentru înlesnirea găsirii, într’un articol mai lung, a sensului special căutat. Înțelegerea de la sine a acestor semne nu prezintă o mare dificultate, așa că cititorul nu va avea nevoie să recurgă în tot momentul la tabela explicativă.

Ilustrațiunea Dicționarului cu gravuri instructive, clare și artistice, a fost una din grijile de căpetenie ale mele și ale Casei editoare. Mai mulți desenatori, în frunte cu D-l Kalman, lucrînd sub direcțiunea Domnului Menny Toneghin — harnicul șef al editurii „Cărții Românești”, care m’a mai ajutat, cu experiența-i luminată în toate chestiunile tehnice dificile — au executat cele peste 6000 de gravuri și tabele de ansamblu. Acestor abili mînuitori ai peniței m’am asociat și eu adesea, executînd mai bine de 500 de desenuri. N’am căutat prin acest mare număr de ilustrațiuni, care întrece tot ce s’a făcut pîn’ acum în lexicografie, să fac din Dicționarul meu o carte de poze. Fie-care gravură își are rostul ei precis: să lămurească o noțiune necunoscută sau puțin cunoscută, să precizeze mai bine o definițiune, uneori prea sumară. Mai ales, în ce privește etnografia, datinele și lucrurile din trecut, n’am ezitat să consult sute și sute de volume, să răsfoiesc mii de stampe din prețioasa colecțiune a Academiei Române. Am mai recurs pentru acestea la admirabilele lucrări de etnografie ale Domnilor N. Iorga, G. Oprescu, Tache Papahagi, Tzigara-Samurcaș, Vuia, și la bogata colecție de fotografii a Seminarului de Sociologie din București de sub măiastra conducere a colegului D. Gusti.

Nu pot încheia această prefață, mai lungă decît aș fi dorit să fie, fără a adresa mulțumirile mele cele mai călduroase neobosiților conducători ai „Cărții Românești”, Consiliului de administrație, Domnilor Directori generali, Carol Rasidescu și Nicolae Ionnițiu, Domnilor administratori-delegați profesor A. G. Ioachimescu și inginer G. Dobrovici și veneratului președinte al acestui înalt Institut de cultură, profesorului și savantului Ion Simionescu. Domniile-lor n’au ezitat nici un moment să dea curs tuturor cerințelor mele cu privire la executarea tipografică desăvîrșită a lucrării, deși sacrificiile materiale ce impuneau uneori editurii erau considerabile. Numai grație lor, această publicațiune unică în analele tipografiei românești, a putut apărea în condițiuni tehnice admirabile.

Paris, 23 Octombrie 1931,

I.-AUREL CANDREA.

PREFAȚĂ

Nu e trebuință să arăt necesitatea unui dicționar istoric și geografic. În toate țările civilizate se publică multe și se țin în curent cu mersul evenimentelor prin edițiuni numeroase. La noi s’a făcut pînă azi prea puțin în această direcție. De aceea m’am decis să mă apuc de lucru și să trec peste toate greutățile pentru a-l da gata odată cu partea I din Dicționarul Enciclopedic al Cărții Românești.

Trebue să arăt aci normele de cari m’am călăuzit la alcătuirea lui.

De și este dicționar universal, am dat mai mare desvoltare numelor proprii celor privitoare la România și la Români, iar din cele streine am ales pe cele cari fac parte din cultura generală strict necesară ori-cui și pe cele cari au legătură cu țara și poporul român. De aceea nume de Francezi, Germani, etc. cari nu figurează de loc sau prea pe scurt în dicționarele respective, se vor găsi aci cu desvoltări mai mari privitoare la raportul lor cu ale noastre. Am insistat la publiciști asupra acelor opere cari privesc țara noastră, la literați am arătat cari sînt traducerile românești.

Geografia a fost tratată mai pe larg la țările apropiate sau legate politicește ori economicește de noi, mai pe scurt la celelalte, deci mai mult pentru Europa, mai puțin pentru celelalte continente. Privitor la România am pus munții, rîurile, lacurile, etc., iar în privința centrelor de populație am dat loc tuturor orașelor, comunelor rurale cari au o populație de peste 2.000 locuitori, plus acelea cari au o notă interesantă din alte puncte de vedere.

Geografia României a fost o parte grea de redactat, pentru că în cursul anilor cît a ținut lucrarea acestui dicționar s’au produs legi administrative (1925, 1929), cari au modificat limitele județelor și numele lor, orînduirea comunelor rurale, gruparea lor în circumscripții administrative. Legea din 1931 n’am putut-o ținea în seamă, fiindcă lista comunelor și satelor a apărut cînd lucrarea noastră era întocmită aproape pînă la ultimele litere. Greutatea mare a stat în faptul că unele comune din lista anexată legii din 1925 nu figurează nici ca sate în cea din 1929.

În privința numelor de persoane românești am căutat să aplic criteriile pe cari le am văzut ținute în seamă de diferite dicționare străine de același fel. Am pus persoane din diferite categorii și ocupațiuni sociale, domnitori, oameni politici (toți miniștrii de la 1859 pînă azi), magistrați la Înalta Curte de Casație, militari, scriitori, artiști, comercianți, etc., căutînd a înfățișa astfel toată activitatea desfășurată în țările noastre în cursul secolelor. Firește, e vorba de cei decedați. În ce privește pe cei în viață, am avut norme fixe, și am ținut să figureze: Membrii Academiei Române (toate categoriile), profesorii universitari cari au cel puțin 25 de ani de funcțiune (din 1905), scriitorii și artiștii cari au obținut premiul național, dintre oamenii politici cei cari au fost prezidenți de consiliu sau șefii partidelor care au fost vreodată chemate a forma guvernul. Țin să accentuez că n’am intenționat să fac un dicționar al contemporanilor, ci un dicționar istoric. În privința portretelor, n’am pus pe al nici unui om în viață, afară de membrii familiei regale.

Pentru a lămuri cît mai complet pe cititori, am notat accentul fiecărui cuvînt, pe cît mi-a fost posibil să-l aflu, căci la numirile geografice românești n’am avut totdeauna informații și unele n’au fost sigure. Am însemnat și pronunțarea numelor streine: am făcut-o cu aproximație, servindu-mă de literele obișnuite în românește și în limbi mai cunoscute, fără a complica prin semne convenționale. Cînd n’am fost bine informat, am renunțat la ea. Ortografia numelor proprii streine am păstrat-o la cele moderne, iar la cele antice (latinești și grecești) am simplificat-o, cum fac și Italienii, firește după pronunțarea îndatinată la noi mai ales prin cărțile de școală, dar am notat în parenteză și scrierea care se găsește în limba germană sau franceză.

Pentru listele de cărți ale autorilor, am avut mare supărare din pricina obiceiului ce s’a luat de către unii dintre editori de a nu pune anul imprimării. Asemenea și la traduceri, la cari lipsește de multe ori și numele traducătorului.

Mi-am impus ca redactarea să fie cît se poate mai obiectivă — și pentru cei decedați, dar mai ales pentru cei în viață — am expus numai faptele lăsînd la o parte calificarea lor.

Firește că într’o lucrare de felul acesta nu poate fi vorba de originalitate. Dacă un scriitor francez a zis despre cărți în genere: „on fait les livres avec des livres”, apoi cu atît mai mult se poate zice aceasta despre un dicționar. Aci trebue să te mulțumești cu cercetările altora. Din aceste cercetări a trebuit să fac o alegere cînd informațiile erau contradictorii. Mi s’a întîmplat să găsesc, chiar în lexicoanele streine, cazuri în cari faptele a două persoane erau atribuite uneia din ele. Nu mai vorbesc de nepotrivirea de date (naștere, moarte) de la un lexicon la altul. Pentru a remedia, într’o măsură, greșeli posibile, am preferit pentru persoanele din diferite țări datele din lexicoanele respective, cu gîndul că mai bine trebue să știe un autor italian cînd s’a născut ori a murit un Italian și tot așa pentru Francezi, Germani, etc. Greutatea cea mare a fost pentru partea românească: lipsuri de informații și contradicții între izvoare. Ca să fiu bine documentat ar fi trebuit să întreprinz însumi cercetări istorice speciale și călătorii prin țară, ceea ce ar fi fost, firește, imposibil, față de timpul și mijloacele de care am dispus. Partea de contribuție personală este în ceea ce privește specialitatea mea și informațiile ce am luat de la diferite instituții în privința organizării sau funcționării lor sau a unor date necesare.

Așa dar, după cărțile ce am cercetat am lucrat Dicționarul meu. Am avut și ajutorul cîtorva persoane cărora țin să le mulțumesc aci: d-lui Profesor I. Simionescu, pentru controlul părții științifice, d-lui general C. Constandache, pentru partea militară, d-lui Svilocosici, pentru numele sîrbești, d-lui Porsche, profesor în Sibiu, pentru informații privitoare la localități și persoane din Transilvania, d-lor I. Lupu și M. Maievschi, funcționari ai Bibliotecii Academiei, pentru materialul din lexicoanele ungurești și rusești, funcționarilor superiori de la diferite ministere la cari m’am adresat pentru informații, direcției recensămîntului, precum și tuturor persoanelor particulare cari mi-au dat relațiuni și date privitoare la persoana lor sau a membrilor familiei lor. Asemenea d-lui M. Toneghin, care mi-a dat un prețios ajutor pentru partea tehnică, realizarea ilustrațiilor, etc.

Îlustrațiile am căutat să le iau după cele mai bune izvoare (indicînd izvorul pentru cazul celor puțin cunoscute).

În așezarea alfabetică, am pus cuvintele cu a, apoi cele cu ă, asemenea pe cele cu i și apoi cele cu î, cele cu s și apoi cele cu ș, cele cu t și apoi cele cu ț.

Încă un cuvînt înainte de a termina. Chestiunea greșelilor de tipar. Mi-am dat toate silințele să fie cît mai puține, am avut și ajutorul cîtorva persoane bine-voitoare, afară de corectorii speciali ai tipografiei. Dar oricum, nu negăm că vor fi rămas încă (am și descoperit cîteva în coalele deja trase); de aceea voiu încheia reproducînd următoarele din Molitfelnicul tipărit la Tîrgoviște în 1713:

„Iară cei ce vă veți întîmpla a ceti… ce greșală veți afla veri în cuvinte veri în slove, îndreptați cu duhul blîndeațelor, nepuindu-ne în ponos, că precum iaste cu neputință ceriul a să vedea fără de nori, așa și tipariul fără de greșală”.

GHEORGHE ADAMESCU.

Le premier livre d’une nation est le dictionnaire de sa langue.

VOLNAY.