Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Mioara Avram/XXVI. Cu sau fără cratimă?”

Linia 271: Linia 271:
Greșelile legate de folosirea cratimei în asemenea situații sînt de două feluri. Pe de o parte, se întîlnesc grafii inacceptabile în mod absolut, incorecte în orice împrejurare; de exemplu, ''ami'', ''ma'', ''vam'' sau ''a-le'', ''î-l'', ''î-și'', ''cînta-i'', ''cînta-și'', ''cînta-ți'', ''fuse-se'', ''merge-ți'', ''ve-ți'', ''vorbi-ți'' (în loc de ''a-mi'', ''m-a'', ''v-am'', respectiv ''ale'', ''îl'', ''își'', ''cîntai'', ''cîntași'', ''fusese'', ''mergeți'', ''veți'', ''vorbiți''). Pe de altă parte, se întîlnesc grafii care ar fi corecte în alte situații, dar sînt greșite în contextul dat; în această situație intră toate exemplele de omofone diferențiate prin scrierea cu sau fără cratimă, de felul celor din listele anterioare (de exemplu: ''Bine a-ți venit! ''în loc de... ''ați venit'' și ''pentru ați reproșa'' în loc de... ''a-ți reproșa''), dintre care unele pot avea chiar mici contexte aparent comune. Astfel, se scrie corect ''L-a cules de pe drumuri'', dar ''La cules e mare veselie''; ''Pentru a-i crede e nevoie de dovezi'', dar ''Ai crede una ca asta?'', ''Mai bate'' (''vîntul'') și ''M-ai bate'' (''dacă ai putea''); ''Ei s-au supărat'', dar ''E trist sau supărat?'' În asemenea situații e necesară o atenție sporită.
Greșelile legate de folosirea cratimei în asemenea situații sînt de două feluri. Pe de o parte, se întîlnesc grafii inacceptabile în mod absolut, incorecte în orice împrejurare; de exemplu, ''ami'', ''ma'', ''vam'' sau ''a-le'', ''î-l'', ''î-și'', ''cînta-i'', ''cînta-și'', ''cînta-ți'', ''fuse-se'', ''merge-ți'', ''ve-ți'', ''vorbi-ți'' (în loc de ''a-mi'', ''m-a'', ''v-am'', respectiv ''ale'', ''îl'', ''își'', ''cîntai'', ''cîntași'', ''fusese'', ''mergeți'', ''veți'', ''vorbiți''). Pe de altă parte, se întîlnesc grafii care ar fi corecte în alte situații, dar sînt greșite în contextul dat; în această situație intră toate exemplele de omofone diferențiate prin scrierea cu sau fără cratimă, de felul celor din listele anterioare (de exemplu: ''Bine a-ți venit! ''în loc de... ''ați venit'' și ''pentru ați reproșa'' în loc de... ''a-ți reproșa''), dintre care unele pot avea chiar mici contexte aparent comune. Astfel, se scrie corect ''L-a cules de pe drumuri'', dar ''La cules e mare veselie''; ''Pentru a-i crede e nevoie de dovezi'', dar ''Ai crede una ca asta?'', ''Mai bate'' (''vîntul'') și ''M-ai bate'' (''dacă ai putea''); ''Ei s-au supărat'', dar ''E trist sau supărat?'' În asemenea situații e necesară o atenție sporită.


Mijloacele de verificare a soluției alese sînt diverse. Cele mai simple constau în substituirea cu alte cuvinte (sinonime) sau cu forme ale aceluiași cuvînt, iar în cazul grupurilor de cuvinte și în eventuale reconstituiri ale cuvintelor cu eliziuni. De exemplu, se poate reține că se scriu într-un cuvînt: ''cea'' cînd poate fi înlocuit cu ''acea'' sau ''aceea'' sau cînd se opune lui ''hăis''; ''dea'' cu ''deie''; ''iar'' cu ''iarăși'' sau cu ''și''; ''sa'' cu ''ei'' sau cu ''lui''; ''sau'' cu ''ori''. De asemenea, că se scriu cu cratimă: ''c-a'' și ''c-ai'', ''c-al'', ''c-ale'', ''c-am'', ''c-ar'', ''c-are'', ''c-ați'' cînd ''c''- poate fi întregit în ''că''; ''m-a'', ''m-ai'', ''m-au''... și ''v-a'', ''v-ați'', ''v-am''... cînd ''m-'' și ''v-'' pot fi întregite în ''mă'', ''vă''; ''n-a'', ''n-ai'', ''n-am''... cînd ''n-'' corespunde lui ''nu''.


Analiza și alegerea scrierii corecte pot fi mai dificile în cazul unor cuvinte și forme învechite sau/și regionale necunoscute de cel pus în situația de a le scrie. De exemplu: forme verbale inverse ca ''dat-a'' (omofonă cu substantivul ''data''), ''plîns-a'' (omofonă cu ''plînsa'', participiu devenit adjectiv și substantiv) sau ''plînsu-mi-s-a'' (în care finalul e omofon cu posesivul ''sa''), forme populare de viitor sau de prezumtiv însoțite de pronume, ca ''v-oi'', ''v-om'', ''v-or'' + infinitivul cu sensul „vă voi..., vă vom..., vă vor...” (omofone cu ''voi'', ''vom'', ''vor''). Un exemplu de acest fel, care necesită o analiză mai subtilă, este unicul caz în care grafia ''v''-''a'' poate fi corectă pentru indicativul viitor sau pentru prezumtiv: dacă înseamnă „vă va”, cu un auxiliar regional de viitor (''Odihniți-vă'', ''că v-a fi destul'', în care ''v-a fi ''corespunde literarului ''vă va fi'' (''fiind''), cf. regionalul ''v-o fi'', dar ''va fi'' dacă sensul este „are să fie, o să fie, o fi” fără implicarea pronumelui ''vă'').


'''3.''' Problema alegerii între scrierea cu cratimă și cea cu apostrof se pune în puține situații în cadrul ortografiei actuale.


Precizarea este necesară pentru că nu e vorba de scrisul orientat — din ignoranță sau din snobism — după norme abolite de 44 de ani. După cum se știe, în 1953 apostroful și-a restrîns mult întrebuințările, fiind înlocuit de cratimă în situațiile în care marca în același timp eliziunea unei vocale (finale sau inițiale) și rostirea împreună a două cuvinte sau a unor părți din două cuvinte: de exemplu, ''într-o'' < ''întru o'', ''n-am'' < ''nu am'', ''s-a dus'' < ''se a dus'', ''vino-ncoace'' < ''vino încoace'' (nu ''într’o'', ''n’am'', ''s‘a dus'', ''vino’ncoace''). Rațiunea acestei înlocuiri a fost simplificarea, întrucît unul dintre punctele cel mai des încălcate ale ortografiei anterioare, din 1932, era distincția dintre scrierea cu apostrof și cea cu cratimă.


Apostroful continuă să fie folosit în ortografia românească actuală, dar numai în situații mai mult sau mai puțin accidentale, rare în scrierea curentă, ceea ce-i dă statutul unui semn marginal. Aceasta duce, pe de o parte, la multă nesiguranță în folosirea lui și la descrieri nesatisfăcătoare ale noii sale condiții, iar, pe de altă parte, la impresia că el ar fi dispărut cu totul din scrierea limbii române.




Linia 281: Linia 286:




Mijloacele de verificare a soluției alese sînt diverse. Cele mai simple constau în substituirea cu alte cuvinte (sinonime) sau cu forme ale aceluiași cuvînt, iar în cazul grupurilor de cuvinte și în eventuale reconstituiri ale cuvintelor cu eliziuni. De exemplu, se poate reține că se scriu într-un cuvînt: ''cea'' cînd poate fi înlocuit cu ''acea'' sau ''aceea sau cînd ''se opune lui ''hăis''; ''dea'' cu ''deie''; ''iar'' cu ''iar''ăș''i'' sau cu ș''i''; ''sa'' cu ''ei'' sau cu ''lui''; ''sau'' cu ''ori''. De asemenea, că se scriu cu cratimă: ''c-a'' și ''c-ai'', ''c-al'', ''c-ale'', ''c-am'', ''c-ar'', ''c-are'', ''c-ați'' cînd ''c''- poate fi întregit în ''c''ă; ''m-a'', ''m-ai'', ''m-au''... și ''v-a'', ''v-ați'', ''v-am''... cînd ''m-'' și ''v-'' pot fi întregite în ''m''ă, ''v''ă; ''n-a'', ''n-ai'', ''n-am''... cînd ''n-'' corespunde lui ''nu''.




Analiza și alegerea scrierii corecte pot fi mai dificile în cazul unor cuvinte și forme învechite sau/și regionale necunoscute de cel pus în situația de a le scrie. De exemplu: forme verbale inverse ca ''dat-a'' (omofonă cu substantivul ''data''), ''plîns-a'' (omofonă cu ''plînsa'', participiu devenit adjectiv și substantiv) sau ''plînsu-mi-s-a'' (în care finalul e omofon cu posesivul ''sa''), forme populară de viitor sau de prezumtiv însoțite de pronume, ca ''v-oi'', ''v-om'', ''v-or'' + infinitivul cu sensul „vă voi..., vă vom..., vă vor...” (omofone cu ''voi'', ''vom'', ''vor''). Un exemplu de acest fel care necesită o analiză mai subtilă este unicul caz în care grafia ''v''-''a'' poate fi corectă pentru indicativul viitor sau pentru prezumtiv: dacă înseamnă „vă va”, cu un auxiliar regional de viitor (''Odihniți-v''ă, ''că v-a fi destul'', în care ''v-a fi ''corespunde literarului ''vă va fi ''(''fiind''), cf. regionalul ''v-o fi'', dar ''va fi ''dacă sensul este „are să fie, o să fie, o fi” fără implicarea pronumelui ''v''ă).


3. Problema alegerii între scrierea cu cratimă și cea cu apostrof se pune în puține situații în cadrul ortografiei actuale.
Precizarea este necesară pentru că nu e vorba de scrisul orientat — din ignoranță sau din snobism — după norme abolite de 44 de ani. După cum se știe, în 1953 apostroful și-a restrîns mult întrebuințările, fiind înlocuit de cratimă în situațiile în care marca în același timp eliziunea unei vocale (finale sau inițiale) și rostirea împreună a două cuvinte sau a unor părți din două cuvinte: de exemplu, ''într-o'' < ''întru o'', ''n-am'' < ''nu am'', ''s-a dus ''<'' se a dus'', ''vino-ncoace'' < ''vino încoace ''(nu'' într’o'', ''n’am'', ''s‘a dus'', ''vino’ncoace''). Rațiunea acestei înlocuiri a fost simplificarea, întrucît unul dintre punctele cel mai des încălcate ale ortografiei anterioare, din 1932, era distincția dintre scrierea cu apostrof și cea cu cratimă.Apostroful continuă să fie folosit în ortografia românească actuală, dar numai în situații mai mult sau mai puțin accidentale, rare în scrierea curentă, ceea ce-i dă statutul unui semn marginal. Aceasta duce, pe de o parte, la multă nesiguranță în folosirea lui și la descrieri nesatisfăcătoare ale noii sale condiții, iar, pe de altă parte, la impresia că el ar fi dispărut cu totul din scrierea limbii române.




Lingviști
349 de modificări