Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Mioara Avram/XXVI. Cu sau fără cratimă?”

Linia 281: Linia 281:
Apostroful continuă să fie folosit în ortografia românească actuală, dar numai în situații mai mult sau mai puțin accidentale, rare în scrierea curentă, ceea ce-i dă statutul unui semn marginal. Aceasta duce, pe de o parte, la multă nesiguranță în folosirea lui și la descrieri nesatisfăcătoare ale noii sale condiții, iar, pe de altă parte, la impresia că el ar fi dispărut cu totul din scrierea limbii române.
Apostroful continuă să fie folosit în ortografia românească actuală, dar numai în situații mai mult sau mai puțin accidentale, rare în scrierea curentă, ceea ce-i dă statutul unui semn marginal. Aceasta duce, pe de o parte, la multă nesiguranță în folosirea lui și la descrieri nesatisfăcătoare ale noii sale condiții, iar, pe de altă parte, la impresia că el ar fi dispărut cu totul din scrierea limbii române.


Absența accidentală din rostire a unor sunete cu diverse poziții într-un cuvînt (de la începutul, din interiorul sau de la sfîrșitul cuvîntului) poate fi marcată în unele situații prin cratimă, iar în altele prin apostrof, criteriul fiind următorul: dacă se ajunge la rostirea împreună, în sensul de cuprindere în aceeași silabă, a sunetelor din jurul celui absent (sau celor absente) se folosește cratima; dacă nu, se folosește apostroful.


'''a.''' Sunete inițiale: Absența sunetului sau sunetelor inițiale se notează cu cratimă numai după un cuvînt terminat în vocală care atrage în ultima sa silabă cuvîntul sau începutul cuvîntului următor: ''intră-n casă'', ''dacă-ntreabă'' (vezi și '''A 1'''). În toate celelalte situații (la început de comunicare, după un cuvînt terminat în consoană sau în semiconsoană și chiar într-o vocală cu care nu se formează o silabă comună) se folosește apostroful: ''‘Neața'' < ''bună dimineața''; ''tot ‘nainte''; ''mai ‘nainte''; ''așa ‘nainte''.


Prezența apostrofului nu este necesară la formațiile trunchiate devenite cuvinte de sine stătătoare, ca ''tușă'' < ''mătușă'' sau ''cică'' < ''zice că''; ea nu este obligatorie la variante cu ''n''- pentru ''în''-: ''nainte'', ''nalt'', ''nălbi''.


'''b.''' Sunete din interiorul cuvîntului: Cratima se folosește numai la eliziunea lui ''î'' de la începutul temei din formații prefixale cu ''ne-'', ''re-'' și compuse cu ''de-'': ''ne-mpăcat'', ''re-ntoarce'', ''de-mpărțit'' (vezi '''A 4'''); în celelalte situații se folosește apostroful: ''dom’le'' < ''domnule'', ''sal’tare'' < ''salutare'' etc.


Prezența apostrofului nu este necesară la cuvinte fixate în forma cu eliziune, cum este cazul adverbului ''parcă'' < ''pare că'' (nu ''par’că''), și nici chiar la variante curente ca ''cinsprezece'' sau ''cinșpe'' pentru ''cincisprezece''. Nu se pune nici apostrof, nici cratimă în variantele regionale ale unor cuvinte — primare sau compuse sudate — și ale unor forme flexionare cu ''a'' în loc de ''ea'' (vezi '''I'''), ''o'' în loc de ''eo'' sau ''u'' în loc de ''eu'': de exemplu, ''dapăn'', ''greșală'', ''lapăd'', ''margă'', ''prăjască'', ''ravăn'', ''sarbăd'', ''totdauna'', ''țapă'', ''vra'', ''zamă''; ''vro'' și ''vrodată''; ''vrun''. Se scriu însă cu cratimă (nu cu apostrof) grupuri de cuvinte cu pronunțare regională de acest tip, ca ''d-aia'' „de aceea” sau ''d-ale'' „de ale”, ''d-o'' „de o” ''d-un'' „de un”.


'''c.''' Sunete finale: Absența sunetului final se notează cu cratimă numai înaintea unui cuvînt începător cu o vocală cu care se formează o silabă comună: ''într-o'', ''m-a'', ''s-a'' etc. (vezi și '''A 1'''). În celelalte situații (la sfîrșit de comunicare, înaintea unui cuvînt care începe cu o consoană sau cu o semiconsoană) se folosește apostroful: ''Afar’!''; ''La umăr arm’!''; ''Un’ te uiți?''; ''dom’ Popescu''.




Linia 291: Linia 297:




Absența accidentală din rostire a unor sunete cu diverse poziții într-un cuvînt (de la începutul, din interiorul sau de la sfîrșitul cuvîntului) poate fi marcată în unele situații prin cratimă, iar în altele prin apostrof, criteriul fiind următorul: dacă se ajunge la rostirea împreună, în sensul de cuprindere în aceeași silabă, a sunetelor din jurul celui absent (sau celor absente) se folosește cratima; dacă nu, se folosește apostroful.


a. Sunete inițiale: Absența sunetului sau sunetelor inițiale se notează cu cratimă numai după un cuvînt terminat în vocală care atrage în ultima sa silabă cuvîntul sau începutul cuvîntului următor: ''intră-n cas''ă, ''dacă-ntreab''ă (vezi și A 1). În toate celelalte situații (la început de comunicare, după un cuvînt terminat în consoană sau în semiconsoană și chiar într-o vocală cu care nu se formează o silabă comună) se folosește apostroful: ''‘Neața'' < ''bună dimineața''; ''tot ‘nainte''; ''mai ‘nainte''; ''așa ‘nainte''.




Prezența apostrofului nu este necesară la formațiile trunchiate devenite cuvinte de sine stătătoare, ca ''tu''șă < ''mătu''șă sau ''cic''ă < ''zice c''ă; ea nu este obligatorie la variante cu ''n''- pentru ''în''-: ''nainte'', ''nalt'', ''nălbi''.b. Sunete din interiorul cuvîntului: Cratima se folosește numai la eliziunea lui ''î'' de la începutul temei din formații prefixale cu ''ne-'', ''re-'' și compuse cu ''de-'': ''ne-mpăcat'', ''re-ntoarce'', ''de-mpărțit'' (vezi A 4); în celelalte situații se folosește apostroful: ''dom’le'' < ''domnule'', ''sal’tare'' < ''salutare'' etc.




Prezența apostrofului nu este necesară la cuvinte fixate în forma cu eliziune, cum este cazul adverbului ''parc''ă < ''pare c''ă (nu ''par’c''ă), și nici chiar la variante curente ca ''cinsprezece'' sau ''cinșpe'' pentru ''cincisprezece''. Nu se pune nici apostrof, nici cratimă în variantele regionale ale unor cuvinte — primare sau compuse sudate — și ale unor forme flexionare cu ''a'' în loc de ''ea'' (vezi I), ''o'' în loc de ''eo'' sau ''u'' în loc de ''eu'': de exemplu, ''dapăn'', ''greșal''ă, ''lapăd'', ''marg''ă, ''prăjasc''ă, ''ravăn'', ''sarbăd'', ''totdauna'', ț''ap''ă, ''vra'', ''zam''ă; ''vro'' și ''vrodat''ă; ''vrun''. Se scriu însă cu cratimă (nu cu apostrof) grupuri de cuvinte cu pronunțare regională de acest tip, ca ''d-aia'' „de aceea” sau ''d-ale'' „de ale”, ''d-o'' „de o” ''d-un'' „de un”.




c. Sunete finale: Absența sunetului final se notează cu cratimă numai înaintea unui cuvînt începător cu o vocală cu care se formează o silabă comună: ''într-o'', ''m-a'', ''s-a'' etc. (vezi și A 1). În celelalte situații (la sfîrșit de comunicare, înaintea unui cuvînt care începe cu o consoană sau cu o semiconsoană) se folosește apostroful: ''Afar’!''; ''La umăr arm’!''; ''Un’ te uiți?''; ''dom’ Popescu''.


Varianta cu eliziune a unuia și aceluiași cuvînt poate fi însoțită de un semn diferit — apostrof sau cratimă — în funcție de existența/absența și felul legăturii cu un cuvînt alăturat. E cazul variantelor cuvintelor:
Varianta cu eliziune a unuia și aceluiași cuvînt poate fi însoțită de un semn diferit — apostrof sau cratimă — în funcție de existența/absența și felul legăturii cu un cuvînt alăturat. E cazul variantelor cuvintelor:
Lingviști
331 de modificări