Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Dezbateri/Dan Alexe - Despre legăturile românei cu albaneza”

partea I - formatare pînă la „a se perinda”
(versiunea inițială (formatare minimală, corectare + fixare diacritice))
 
(partea I - formatare pînă la „a se perinda”)
Linia 14: Linia 14:




Sigur, e mai comod să scrii că limba și cultura română au o „dimensiune orphică și zamolxiană” (ELIADE 1990, t. I, p. 151) și să practici ceea ce ar putea fi numit o „etnolingvistică” patriotică și izolaționistă, decît să studiezi, fără prejudecăți politice sau culturale, relațiile limbii române cu celelalte limbi din Balcani, în special cu cea care i-a fost cea mai apropiată în epoca formării și care poate furniza cheia originii poporului român: limba albaneză. Relațiile de rudenie ale românei cu albaneza sînt sistematic minimalizate de lingviștii români, care reduc în mod tradițional înrudirea la una pur lexicală și încă și acolo la numai cîteva zeci de cuvinte. Din dorința de a sublinia deosebirile dintre cele două limbi, s-a discutat foarte mult pentru a decide dacă albaneza e o limbă coborîtoare din iliră, pe cînd daca, și indirect româna, ar prezenta mai degrabă elemente tracice (cf. VRACIU 1980, p. 27 et sq.). În realitate, ignoranta aproape totală în care ne aflăm în legătură cu particularitățile ilirei și ale tracei nu ne permit să tragem nici un fel de concluzie.
Sigur, e mai comod să scrii că limba și cultura română au o „dimensiune orphică și zamolxiană” (ELIADE 1990, t. I, p. 151) și să practici ceea ce ar putea fi numit o „etnolingvistică” patriotică și izolaționistă, decît să studiezi, fără prejudecăți politice sau culturale, relațiile limbii române cu celelalte limbi din Balcani, în special cu cea care i-a fost cea mai apropiată în epoca formării și care poate furniza cheia originii poporului român: limba albaneză. Relațiile de rudenie ale românei cu albaneza sînt sistematic minimalizate de lingviștii români, care reduc în mod tradițional înrudirea la una pur lexicală și încă și acolo la numai cîteva zeci de cuvinte. Din dorința de a sublinia deosebirile dintre cele două limbi, s-a discutat foarte mult pentru a decide dacă albaneza e o limbă coborîtoare din iliră, pe cînd dacă, și indirect româna, ar prezenta mai degrabă elemente tracice (cf. VRACIU 1980, p. 27 et sq.). În realitate, ignoranta aproape totală în care ne aflăm în legătură cu particularitățile ilirei și ale tracei nu ne permit să tragem nici un fel de concluzie.




Linia 20: Linia 20:




În realitate, relațiile trecute ale românei cu albaneza au fost mult mai intime decît au vrut să o recunoască vreodată lingviștii și istoricii români. Discursul dominant rămîne însă și astăzi cel practicat în vremea lui de Eliade, care califica româna drept un „miracol”, dînd exemple cum ar fi acela că e singura limbă romanică în care s-a păstrat articolul enclitic: „se spune în română lup, lupul, lupului, etc. exact ca în latină lupus, lupum, lupi” (ELIADE 1943, p. 19). Departe însă de a fi un „miracol istoric”, româna este o limbă neolatină care, printr-un proces de convergență, s-a modificat structural devenind o limbă balcanică. Bulgara și macedoneana –limbi slave– au trecut prin același proces. Româna și albaneza nu sînt așadar singure în această situație. Ele formează împreună cu bulgara, macedoneana, și într-o mai mică măsură sîrba și greaca modernă ceea ce a fost numit o „uniune lingvistică”, sau „uniunea lingvistică balcanică”. Conceptul a fost avansat de lingviștii Weigand și Sandfeld (cf. SANDFELD 1930). În România, însă, cu rare excepții, cum a fost Rosetti, care accepta conceptul de „uniune lingvistică balcanică” (ROSETTI 1968, p. 203 sq.), aceste apropieri structurale dintre română și celelalte limbi balcanice s-au văzut în general respinse (cf. RUSSU 1970; MACREA 1971). Lingviștii locali le-au respins prin argumente care în concepția „clasică” păreau de nezdruncinat, ex.: „româna nu se diferențiază structural de celelalte limbi romanice printr-o trăsătură nelatină, ci prin restructurarea elementelor latine însăși” (sic! MACREA 1971, p. 41). Între timp, însă, a fost acceptat tot mai mult un alt concept, cel de „convergență” a limbilor. Trubețkoi propusese deja această teorie a convergenței, dînd ca model tocmai limbile balcanice, iar mai recent ideea a fost aplicată la studiul limbilor indo-europene în ansamblu (TRUBETKOI, 1987; RENFREW 1989).
În realitate, relațiile trecute ale românei cu albaneza au fost mult mai intime decît au vrut să o recunoască vreodată lingviștii și istoricii români. Discursul dominant rămîne însă și astăzi cel practicat în vremea lui de Eliade, care califica româna drept un „miracol”, dînd exemple cum ar fi acela că e singura limbă romanică în care s-a păstrat articolul enclitic: „se spune în română ''lup'', ''lupul'', ''lupului'', etc. exact ca în latină ''lupus'', lupum'', ''lupi''” (ELIADE 1943, p. 19). Departe însă de a fi un „miracol istoric”, româna este o limbă neolatină care, printr-un proces de convergență, s-a modificat structural devenind o limbă balcanică. Bulgara și macedoneana – limbi slave – au trecut prin același proces. Româna și albaneza nu sînt așadar singure în această situație. Ele formează împreună cu bulgara, macedoneana, și într-o mai mică măsură sîrba și greaca modernă ceea ce a fost numit o „uniune lingvistică”, sau „uniunea lingvistică balcanică”. Conceptul a fost avansat de lingviștii Weigand și Sandfeld (cf. SANDFELD 1930). În România, însă, cu rare excepții, cum a fost Rosetti, care accepta conceptul de „uniune lingvistică balcanică” (ROSETTI 1968, p. 203 sq.), aceste apropieri structurale dintre română și celelalte limbi balcanice s-au văzut în general respinse (cf. RUSSU 1970; MACREA 1971). Lingviștii locali le-au respins prin argumente care în concepția „clasică” păreau de nezdruncinat, ex.: „româna nu se diferențiază structural de celelalte limbi romanice printr-o trăsătură nelatină, ci prin restructurarea elementelor latine însăși” (sic! MACREA 1971, p. 41). Între timp, însă, a fost acceptat tot mai mult un alt concept, cel de „convergență” a limbilor. Trubețkoi propusese deja această teorie a convergenței, dînd ca model tocmai limbile balcanice, iar mai recent ideea a fost aplicată la studiul limbilor indo-europene în ansamblu (TRUBETKOI, 1987; RENFREW 1989).




Tipologic, româna nu este astăzi altceva decît o limbă balcanică , al cărei vocabular de origine latină de-abia dacă-l depășește cantitativ pe cel al albanezei și a cărei gramatică a devenit identică cu cea a albanezei și a slavei macedo-bulgare. Revenind la exemplul lui Eliade, e interesant de remarcat că articolul enclitic pe care el îl pomenea este, la rîndul său, o trăsătură lingvistică balcanică: atît româna și albaneza, cît și macedoneana și bulgara, posedă un articol postpus. Lucrul a fost, desigur, remarcat de multă vreme, alături de exemplele contrarii, precum faptul că structura verbală și sistemul pronominal al limbii române sînt de proveniență latină, ceea ce nu este cazul în albaneză și cu atît mai puțin în limbile slave de sud. Tipologic, însă, în ceea ce privește sintaxa și structura frazei, româna, albaneza și macedoneana sînt limbi identice structural, dar cu un lexic diferit. Româna e apropiată de albaneză nu numai prin acele două duzini de cuvinte „moștenite din substratul comun”, cum sînt miez, viezure, varză, barză, etc. În realitate, o mare parte a fondului LATIN al limbii române e comună românei și albanezei.
Tipologic, româna nu este astăzi altceva decît o limbă balcanică, al cărei vocabular de origine latină de-abia dacă-l depășește cantitativ pe cel al albanezei și a cărei gramatică a devenit identică cu cea a albanezei și a slavei macedo-bulgare. Revenind la exemplul lui Eliade, e interesant de remarcat că articolul enclitic pe care el îl pomenea este, la rîndul său, o trăsătură lingvistică balcanică: atît româna și albaneza, cît și macedoneana și bulgara, posedă un articol postpus. Lucrul a fost, desigur, remarcat de multă vreme, alături de exemplele contrarii, precum faptul că structura verbală și sistemul pronominal al limbii române sînt de proveniență latină, ceea ce nu este cazul în albaneză și cu atît mai puțin în limbile slave de sud. Tipologic, însă, în ceea ce privește sintaxa și structura frazei, româna, albaneza și macedoneana sînt limbi identice structural, dar cu un lexic diferit. Româna e apropiată de albaneză nu numai prin acele două duzini de cuvinte „moștenite din substratul comun”, cum sînt ''miez'', ''viezure'', ''varză'', ''barză'', etc. În realitate, o mare parte a fondului LATIN al limbii române e comună românei și albanezei.




Sigur, unii termeni proveniți din latină se întîlnesc numai în română, dar albaneza posedă, la rîndul său, latinisme care nu există în română, sau care au dispărut. Mai mult, evoluția fonetică similară a latinismelor în română și în albaneză indică împrumuturi simultane și identice, ceea ce nu se explică decît prin conviețuirea, prin locuirea într-un spațiu comun a vorbitorilor acestor două limbi. De altfel, mulți termeni s-au îndepărtat mai mult în română de forma lor latină inițială: alb. lepur, din lepor, -em, față de rom. iepure, alb. pulë, din lat. pulla, pullus, față de rom. pui, alb. fshat, din *fossatum, față de rom. sat (vezi însă „în pădurea sfîntă a ta și în toate fsatele tale”, Psaltirea Scheiană, apud NOICA 1996, p. 219).
Sigur, unii termeni proveniți din latină se întîlnesc numai în română, dar albaneza posedă, la rîndul său, latinisme care nu există în română, sau care au dispărut. Mai mult, evoluția fonetică similară a latinismelor în română și în albaneză indică împrumuturi simultane și identice, ceea ce nu se explică decît prin conviețuirea, prin locuirea într-un spațiu comun a vorbitorilor acestor două limbi. De altfel, mulți termeni s-au îndepărtat mai mult în română de forma lor latină inițială: alb. ''lepur'', din ''lepor, -em'', față de rom. ''iepure'', alb. ''pulë'', din lat. ''pulla'', ''pullus'', față de rom. ''pui'', alb. ''fshat'', din ''*fossatum'', față de rom. ''sat'' (vezi însă „în pădurea sfîntă a ta și în toate ''fsatele'' tale”, Psaltirea Scheiană, apud NOICA 1996, p. 219).




De fapt, după cum o voi arăta în acest articol, instituții și concepte atît de importante pentru spiritul culturii române, cum sînt cuvînt, stăpîn, vatră se explică, chiar și atunci cînd sînt moștenite din latină (cuvînt), sau din fondul comun indo-european (vatră), numai prin intermediul limbii albaneze și numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi. O serie de alți termeni pe care îi credem românești sînt pure albanisme rămase în limbă în urma lungului contact intens fără de care asemenea fenomene nu ar fi fost posibile.
De fapt, după cum o voi arăta în acest articol, instituții și concepte atît de importante pentru spiritul culturii române, cum sînt ''cuvînt'', ''stăpîn'', ''vatră'' se explică, chiar și atunci cînd sînt moștenite din latină (''cuvînt''), sau din fondul comun indo-european (''vatră''), numai prin intermediul limbii albaneze și numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi. O serie de alți termeni pe care îi credem românești sînt pure albanisme rămase în limbă în urma lungului contact intens fără de care asemenea fenomene nu ar fi fost posibile.




Albaneza pare să se fi desprins de română prin faptul că ea a fost latinizată numai parțial. (Trubețkoi o numea, de altfel, o limbă „semi-romană”, adică latinizată numai pe jumătate; TRUBETKOI, 1987, p. 47.) Această latinizare neterminată a albanezei, deși masivă, s-a oprit la nivelul lexicului, pe cînd în română fuziunea lingvistică a mers mult mai departe, cuprinzînd întregul sistem pronominal și structura verbului.
Albaneza pare să se fi desprins de română prin faptul că ea a fost latinizată numai parțial. (Trubețkoi o numea, de altfel, o limbă „semi-romană”, adică latinizată numai pe jumătate; TRUBEȚKOI, 1987, p. 47.) Această latinizare neterminată a albanezei, deși masivă, s-a oprit la nivelul lexicului, pe cînd în română fuziunea lingvistică a mers mult mai departe, cuprinzînd întregul sistem pronominal și structura verbului.


Discuția, de un secol și jumătate încoace, este foarte aprigă între filologii români, care pînă acum nu au văzut, sau nu au vrut să vadă aceea că pe lîngă toate trăsăturile comune binecunoscute, și pe care lingvistica românească încearcă în general să le minimalizeze, cele două limbi, româna și albaneza, mai sînt unite și prin fondul lor latin comun. De exemplu, în capitolul „Cuvinte romanice comune albanezei și românei”(RUSSU 1970), I.I. Russu grupează (urmîndu-l aici pe H. Mihăescu) aceste „cuvinte comune” în patru categorii, dintre care prima, cea mai importantă, cea care conține cuvintele latine păstrate atît în albaneză cît și în română, se reduce pentru el la 270 de termeni, care sînt, cu excepția lui aer, aur și argint, nu dintre cei mai uzuali. Mai mult, din dorința de a dovedi că asemănările lexicale româno-albaneze se pot datora fondului-comun traco-ilir și că nu e nevoie să se presupună un contact geografic recent sau îndepărtat între vorbitorii celor două limbi, Russu prezintă și o listă de termeni „autohtoni în română dar care lipsesc în albaneză” (RUSSU 1970, p. 101), termeni din care în realitate o bună parte se explică imediat prin albaneză, pe cînd alții prezintă asemănări evidente cu termeni similari din această limbă, chiar dacă diferențele în fonetism au nevoie de unele explicații. Pe deasupra, unii termeni sînt prezenți în mod abuziv în această listă, de ex. barză sau mire, a căror origine albaneză este neîndoielnică. Alte cuvinte au un corespondent imediat în albaneză: zăr, zară, căciulă, iar alții, „fără etimologie”, precum bordei, se explică de îndată: borde=gaură în albaneză. La fel de sistematic, Russu reduce numărul termenilor autohtoni comuni românei și albanezei la „vreo 70, poate maximum 72” (RUSSU 1970, p. 103; printre aceste cuvinte Russu include și căciulă, prezentat de el mai înainte ca inexistent în albaneză, iar pe de altă parte el nu-l include aici pe a flutura, termen pur albanez. Cf.: Me fluturue në t’shkëlqyeshmet naltësina/Să zbor pe minunatele înălțimi. Esad Mekuli în PODRIMJA și HAMITI 1979)


Discuția, de un secol și jumătate încoace, este foarte aprigă între filologii români, care pînă acum nu au văzut, sau nu au vrut să vadă aceea că pe lîngă toate trăsăturile comune binecunoscute, și pe care lingvistica românească încearcă în general să le minimalizeze, cele două limbi, româna și albaneza, mai sînt unite și prin fondul lor latin comun. De exemplu, în capitolul „Cuvinte romanice comune albanezei și românei”(RUSSU 1970), I.I. Russu grupează (urmîndu-l aici pe H. Mihăescu) aceste „cuvinte comune” în patru categorii, dintre care prima, cea mai importantă, cea care conține cuvintele latine păstrate atît în albaneză cît și în română, se reduce pentru el la 270 de termeni, care sînt, cu excepția lui ''aer'', ''aur'' și ''argint'', nu dintre cei mai uzuali. Mai mult, din dorința de a dovedi că asemănările lexicale româno-albaneze se pot datora fondului-comun traco-ilir și că nu e nevoie să se presupună un contact geografic recent sau îndepărtat între vorbitorii celor două limbi, Russu prezintă și o listă de termeni „autohtoni în română dar care lipsesc în albaneză” (RUSSU 1970, p. 101), termeni din care în realitate o bună parte se explică imediat prin albaneză, pe cînd alții prezintă asemănări evidente cu termeni similari din această limbă, chiar dacă diferențele în fonetism au nevoie de unele explicații. Pe deasupra, unii termeni sînt prezenți în mod abuziv în această listă, de ex. ''barză'' sau ''mire'', a căror origine albaneză este neîndoielnică. Alte cuvinte au un corespondent imediat în albaneză: ''zăr'', ''zară'', ''căciulă'', iar alții, „fără etimologie”, precum ''bordei'', se explică de îndată: ''borde'' = gaură în albaneză. La fel de sistematic, Russu reduce numărul termenilor autohtoni comuni românei și albanezei la „vreo 70, poate maximum 72” (RUSSU 1970, p. 103; printre aceste cuvinte Russu include și căciulă, prezentat de el mai înainte ca inexistent în albaneză, iar pe de altă parte el nu-l include aici pe a flutura, termen pur albanez. Cf.: ''Me fluturue në t’shkëlqyeshmet naltësina''/„Să zbor pe minunatele înălțimi.” Esad Mekuli în PODRIMJA și HAMITI 1979)


Nimeni nu a căutat pînă acum să repertorieze în profunzime fondul lexical latin comun românei și albanezei, probabil pentru că rezultatul unei asmenea anchete ar putea fi extrem de deranjant. O privire atentă ne va arăta însă că româna și albaneza sînt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea  unei populații (strămoșii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a cuprins și sistemul verbal, precum și pe cel pronominal, pe cînd albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale, comparabile cu valul irezistibil de franțuzisme și latinisme introduse în engleză după cucerirea normandă. Dar, conviețuirea celor două popoare de agricultori și păstori seminomazi a continuat și după această latinizare inegală, dovadă numărul mare de albanisme rămase în română fără a mai fi înțelese.


Nimeni nu a căutat pînă acum să repertorieze în profunzime fondul lexical latin comun românei și albanezei, probabil pentru că rezultatul unei asemenea anchete ar putea fi extrem de deranjant. O privire atentă ne va arăta însă că româna și albaneza sînt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea  unei populații (strămoșii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a cuprins și sistemul verbal, precum și pe cel pronominal, pe cînd albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale, comparabile cu valul irezistibil de franțuzisme și latinisme introduse în engleză după cucerirea normandă. Dar, conviețuirea celor două popoare de agricultori și păstori seminomazi a continuat și după această latinizare inegală, dovadă numărul mare de albanisme rămase în română fără a mai fi înțelese.


Concordanțele fonologice


'''Concordanțele fonologice'''


Exemplele pe care le voi prezenta sînt schematice, sumare, în limitele acestui articol. După o ruptură geografică și culturală greu de situat în istorie, cele două limbi au urmat o evoluție fonetică divergentă, evoluție care amintește ceea ce s-a întîmplat în spațiul iberic, unde s-a ajuns la formarea spaniolei și portughezei, distinse fonetic de exemplu prin apariția unui ș în portugheză înainte de t sau p, sau în poziție finală, față de s în spaniolă. Un fenomen similar distinge albaneza de româna, unde în tot fondul vechi latin al celor două limbi există o corespondență automată sh (ș) albanez - s românesc, precum în shigjetë : săgeată; shkallë: scară; shëndét: sănătate; short: soartă; shtrat: strat; ngushtë: îngust; trisht: trist; kreshtë: creastă, etc.
Exemplele pe care le voi prezenta sînt schematice, sumare, în limitele acestui articol. După o ruptură geografică și culturală greu de situat în istorie, cele două limbi au urmat o evoluție fonetică divergentă, evoluție care amintește ceea ce s-a întîmplat în spațiul iberic, unde s-a ajuns la formarea spaniolei și portughezei, distinse fonetic de exemplu prin apariția unui ''ș'' în portugheză înainte de ''t'' sau ''p'', sau în poziție finală, față de ''s'' în spaniolă. Un fenomen similar distinge albaneza de româna, unde în tot fondul vechi latin al celor două limbi există o corespondență automată '''''sh''''' (''ș'') albanez – '''''s''''' românesc, precum în ''shigjetë'': „săgeată”; ''shkallë'': „scară”; ''shëndét'': „sănătate”; ''short'': „soartă”; ''shtrat'': „strat”; ''ngushtë'': „îngust”; ''trisht'': „trist”; ''kreshtë'': „creastă”, etc.




În notarea grafică –pur convențională și relativ recentă– a limbii albaneze, ë reprezintă un ă sau un î, atît în termenii derivați din latină: armë: armă; pulpë: pulpă; turmë: turmă, cît și în termeni autohtoni, tradițional de etimologie necunoscută pungë: pungă. Substantivele feminine care se termină în ë/ă îl înlocuiesc cu articolul hotărît -a: arma: arma; pulpa: pulpa; qafa: ceafa. q reprezintă aproximativ un ci- românesc, cum putem auzi în „cireadă”: qepë-ceapă (diftongarea română a intervenit recent, după venirea slavilor; așa se face că slavonismul pola dă polë in alb., dar poală în rom., la fel ca în latinismele care o vreme au trebuit să se pronunțe identic, dar care în română au cunoscut aceeași diftongare: pemë: poamă, etc.; pemë desemnează însă, în același timp, și pomul, arborele fructifer, fiind simultan pom și poamă: Një pemë e shëndoshë jep fruta të mira./Un pom sănătos dă fructe bune. (Matei 7: 17)). Unui -p- latinesc prezent în interiorul cuvîntului într-un grup consonantic îi corespunde -p- în română și -f- în albaneză: luftë : luptă; luftëtar: luptător; kofshë: coapsă. LL este un l dur, care în fondul lexical latin cel mai arhaic corespunde unui r românesc (qjell: cer; fill: fir, albaneza fiind aici mai apropiată lexical de latină decît româna).
În notarea grafică – pur convențională și relativ recentă – a limbii albaneze, '''''ë''''' reprezintă un ''ă'' sau un ''î'', atît în termenii derivați din latină: ''armë'': armă; ''pulpë'': pulpă; ''turmë'': turmă, cît și în termeni autohtoni, tradițional de etimologie necunoscută ''pungë'': pungă. Substantivele feminine care se termină în '''''ë/ă''''' îl înlocuiesc cu articolul hotărît -a: arma: arma; pulpa: pulpa; qafa: ceafa. q reprezintă aproximativ un ci- românesc, cum putem auzi în „cireadă”: ''qepë'': „ceapă” (diftongarea română a intervenit recent, după venirea slavilor; așa se face că slavonismul ''pola'' ''polë'' in alb., dar ''poală'' în rom., la fel ca în latinismele care o vreme au trebuit să se pronunțe identic, dar care în română au cunoscut aceeași diftongare: ''pemë'': „poamă”, etc.; ''pemë'' desemnează însă, în același timp, și pomul, arborele fructifer, fiind simultan „pom” și „poamă”: ''Një pemë e shëndoshë jep fruta të mira''./Un pom sănătos dă fructe bune. (Matei 7: 17)). Unui '''''-p-''''' latinesc prezent în interiorul cuvîntului într-un grup consonantic îi corespunde '''''-p-''''' în română și '''''-f-''''' în albaneză: ''luftë'': „luptă”; ''luftëtar'': „luptător”; ''kofshë'': „coapsă”. '''''LL''''' este un ''l'' dur, care în fondul lexical latin cel mai arhaic corespunde unui ''r'' românesc (''qjell'': „cer”; ''fill'': „fir”, albaneza fiind aici mai apropiată lexical de latină decît româna).




Reconstituind corespondențele fonetice și etimologice, putem determina în același timp care sînt termenii împrumutați de română din albaneză, și care sînt cei autohtoni, provenind din vechiul fond comun. De exemplu, „mazăre” se arată a fi un împrumut (din alb. modhullë) în ciuda afirmațiilor contrarii ale lui Russu (RUSSU 1970, p. 24, reluîndu-l pe Gustav Meyer), întrucît forma cuvîntului corespunde acelei vechi evoluții fonetice românești, care face ca unei consoane interdentale albaneze, -dh-, în poziție intervocalică, să-i corespundă -z- în română, limbă ce nu posedă o asemenea consoană interdentală, -dh-, identică cu th din articolul englezesc the, (cf. bardhë>barză; despre trecerea lui -ll din modhullë la -r din mazăre vezi paragraful anterior). În schimb, în termenii proveniți dintr-un vechi fond comun, unui dh- albanez arhaic îi corespunde automat în română dentala d-, ex.: shurdh : surd; gardh: gard.
Reconstituind corespondențele fonetice și etimologice, putem determina în același timp care sînt termenii împrumutați de română din albaneză, și care sînt cei autohtoni, provenind din vechiul fond comun. De exemplu, „mazăre” se arată a fi un împrumut (din alb. ''modhullë'') în ciuda afirmațiilor contrarii ale lui Russu (RUSSU 1970, p. 24, reluîndu-l pe Gustav Meyer), întrucît forma cuvîntului corespunde acelei vechi evoluții fonetice românești, care face ca unei consoane interdentale albaneze, '''''-dh-''''', în poziție intervocalică, să-i corespundă '''''-z-''''' în română, limbă ce nu posedă o asemenea consoană interdentală, '''''-dh-''''', identică cu ''th'' din articolul englezesc ''the'', (cf. ''bardhë'' > ''barză''; despre trecerea lui '''''-ll-''''' din ''modhullë'' la '''''-r-''''' din ''mazăre'' vezi paragraful anterior). În schimb, în termenii proveniți dintr-un vechi fond comun, unui '''''dh''''' albanez arhaic îi corespunde automat în română dentala ''d'', ex.: ''shurdh'': „surd”; ''gardh'': „gard”.




Odată stabilite aceste corespondențe, unitatea lexicală inițială dintre română și albaneză devine imediat vizibilă și ușor de reconstituit: qjell: cer, shigjetë: săgeată, shkallë : scară. Më pëlqen muzika: îmi place muzica, etc. Verë și pranverë (vară și primăvară), fshat și qytét (sat și cetate), katund și kolibe (cătun și colibă, acesta din urmă fiind un împrumut comun de la slavii din sud). Coincid pînă și numele populare ale lunilor, de ex. scurtul (februarie)~shkurt, sau cireșar (iunie)~qershor. Nici nu e de mirare: limba trebuie căutată, cum scria cu exaltare Hasdeu, „în cătune, în colibe, în bordeie” (apud NOICA 1996, p. 223; bordei este de altfel dat de dicționarele românești ca fiind de etimologie necunoscută, dar, cum spuneam înainte, o privire la albanezul borde, gaură, ne va arăta pe dată etimologia).
Odată stabilite aceste corespondențe, unitatea lexicală inițială dintre română și albaneză devine imediat vizibilă și ușor de reconstituit: ''qjell'': „cer”, ''shigjetë'': „săgeată”, ''shkallë'': „scară”. ''Më pëlqen muzika'': „îmi place muzica”, etc. ''Verë'' și ''pranverë'' („vară” și „primăvară”), ''fshat'' și ''qytét'' („sat” și „cetate”), ''katund'' și ''kolibe'' („cătun” și „colibă”, acesta din urmă fiind un împrumut comun de la slavii din sud). Coincid pînă și numele populare ale lunilor, de ex. „scurtul” (februarie)~''shkurt'', sau „cireșar” (iunie)~''qershor''. Nici nu e de mirare: limba trebuie căutată, cum scria cu exaltare Hasdeu, „în cătune, în colibe, în bordeie” (apud NOICA 1996, p. 223; bordei este de altfel dat de dicționarele românești ca fiind de etimologie necunoscută, dar, cum spuneam înainte, o privire la albanezul ''borde'' – „gaură”, ne va arăta pe dată etimologia).




Concordanțe lexicale
'''Concordanțe lexicale'''
 


Concordanțe lexicale între română și albaneză sînt prea numeroase pentru a fi trecute în revistă aici. Ele acoperă toate domeniile vieții sociale și economice, raporturile familiale, obiectele cotidiene, animalele, plantele și fenomenele naturale:
Concordanțe lexicale între română și albaneză sînt prea numeroase pentru a fi trecute în revistă aici. Ele acoperă toate domeniile vieții sociale și economice, raporturile familiale, obiectele cotidiene, animalele, plantele și fenomenele naturale:


* ''korb'': „corb”; ''fashë'': „fașă”; ''faqe'': „față”; ''mort'': „moarte”; ''kreshtë'': „creastă”; ''mëngë'': „mînecă”; ''mërqinje'': „mărăcine”; ''mështeknë'': „mesteacăn”; ''mashkull'' : „mascur”; ''eshkë'': „iască”; ''rrotë'': „roată”; ''shkëndije'': „scînteie”; ''shesh'': „șes”; ''shëndét'': „sănătate”; ''shkallë'': „scară”; ''shkencë'': „știință” (unde termenul albanez e mai apropiat de latinescul ''scientia'');
* ''paqe'': „pace”; ''ligj'': „lege”; ''gjyukatë'': „judecată” (v. „giudecată”); ''kryq'': „cruce”; ''ushtrí''-''ushtria'': „oștire”-„oștirea”; ''shigjetë'': „săgeată”; ''shigjetàr'': „săgetător” („arcaș”);
* ''kalë'': „cal”; ''peshk'', pl. ''peshq'': „pește”, pl. „pești”; ''paret'': „perete”; ''pulpë'': „pulpă”; ''turmë'': „turmă”; ''shekull'': „secul”, „secol”; ''qendër'': „centru”;
* Verbe: ''shkëmbej'': „a schimba”; ''mërmërij'': „a murmura”; ''shkruaj'': „a scrie”; ''tradhtí'': „a trăda” (de aici: ''tradhtár'': „trădător”).


korb: corb; fashë: fașă; faqe: față; mort: moarte; kreshtë: creastă; mëngë: mînecă;  mërqinje: mărăcine; mështeknë: mesteacăn; mashkull : mascur; eshkë: iască; rrotë: roată; shkëndije: scînteie; shesh: șes; shëndét: sănătate; shkallë: scară; shkencë: știință (unde termenul albanez e mai apropiat de latinescul scientia);
paqe: pace; ligj: lege; gjyukatë: judecată (v. giudecată); kryq: cruce; ushtrí-ushtria: oștire-oștirea; shigjetë: săgeată; shigjetàr: săgetător (arcaș);
kalë: cal; peshk, pl. peshq: pește, pl. pești; paret: perete; pulpë: pulpă; turmë: turmă; shekull: secul, secol; qendër: centru;


Verbe: shkëmbej: a schimba; mërmërij: a murmura; shkruaj: a scrie; tradhtí: a trăda (de aici: tradhtár: trădător).
Există, de asemenea, o serie de adverbe comune, cum e acum, ''acuma'', presupus în română a proveni din ''eccum modo'', dar a cărui folosire este identică în multe cazuri cu cea a albanezului ''akóma'', care are sensul principal de încă, alunecînd însă spre sensurile românescului ''acum(a)'': ''Ç’kërkon akoma''?/ „Ce caută acuma?”, altfel zis: „Ce mai vrea?” Unele adverbe au fost însă preluate fără a mai fi înțelese, în expresii reconstruite prin analogii semantice. Mulți termeni albanezi prezenți în română au trebuit, de la o vreme, proptiți prin alți termeni, ca un fel de proteză semantică, atunci cînd sensul lor inițial a început să se piardă, de exemplu: ''kuk'', care înseamnă în albaneză „singur”, a fost întărit în ''singur cuc''; în expresia ''ghiuj bătrîn'', „om în vîrstă și ramolit”, ''ghiuj'' nu este altceva decît albanezul ''gjysh'', „bunic”. '„Ghiuj bătrîn” a fost format prin același procedeu protetic ca și „moș bătrîn”. Anumite forme verbale albaneze au dus la expresii adverbiale în românește: de la verbul ''rras'': „a umple cu vîrf, a îndesa ceva în ceva”, avem în română „plin (umplut) ras”. Expresia „a cădea într-o rînă” trimite la participiul verbului ''bie'', „a cădea”, care e ''rënë'', „căzut”.




Există, de asemenea, o serie de adverbe comune, cum e acum, acuma, presupus în română a proveni din eccum modo, dar a cărui folosire este identică în multe cazuri cu cea a albanezului akóma, care are sensul principal de încă, alunecînd însă spre sensurile românescului acum(a): Ç’kërkon akoma?/ Ce caută acuma?, altfel zis: Ce mai vrea? Unele adverbe au fost însă preluate fără a mai fi înțelese, în expresii reconstruite prin analogii semantice. Mulți termeni albanezi prezenți în română au trebuit, de la o vreme, proptiți prin alți termeni, ca un fel de proteză semantică, atunci cînd sensul lor inițial a început să se piardă, de exemplu: kuk, care înseamnă în albaneză „singur”, a fost întărit în „singur cuc”; în expresia ghiuj bătrîn, om în vîrstă și ramolit, ghiuj nu este altceva decît albanezul gjysh, bunic. „Ghiuj bătrîn” a fost format prin același procedeu protetic ca și „moș bătrîn”. Anumite forme verbale albaneze au dus la expresii adverbiale în românește: de la verbul rras: a umple cu vîrf, a îndesa ceva în ceva, avem în română „plin (umplut) ras”. Expresia „a cădea într-o rînă” trimite la participiul verbului bie, a cădea, care e rënë, căzut.
În cazul lui „minte” - alb. ''mend'', ''mentë'', ''mendje'', se remarcă nenumărate calcuri reciproce de la o limbă la alta: „a-și pierde mințile”: ''luaj mendsh''; „a ține minte”: ''mbaj mend''; „om cu minte”: ''njeri me mend''; „a-și aduna mințile”: ''mbledh'' (lit. „a împleti”) ''mend''.




În cazul lui minte - alb. mend, mentë, mendje, se remarcă nenumărate calcuri reciproce de la o limbă la alta: a-și pierde mințile: luaj mendsh; a tine minte: mbaj mend; om cu minte: njeri me mend; a-și aduna mințile: mbledh (litt. a împleti) mend.
În alte situații, raportul singular-plural prezintă o inversare între albaneză și română, cf. ''kryq'', pl. ''kryqe'': „cruce”, pl. „cruci”. În albaneză ''kryq'' poate fi însă și un adverb, însemnînd „în cruce”, „încrucișat”. Este ceea ce întîlnim în anumite vechi expresii muntenești: „li se făcu calea cruci” (Ispirescu, Greuceanu).




În alte situații, raportul singular-plural prezintă o inversare între albaneză și română, cf. kryq, pl. kryqe: cruce, pl.cruci. În albaneză kryq poate fi însă și un adverb, însemnînd „în cruce”, „încrucișat”. Este ceea ce întîlnim în anumite vechi expresii muntenești: „li se făcu calea cruci” (Ispirescu, Greuceanu).
În sfîrșit, există și o categorie de împrumuturi care au produs alunecări semantice: alb. ''vjeshtë'', „toamnă”, a dat în română „veșted”, „a se veșteji”. DEX-ul (Dicționarul Explicativ al Limbii Române) propune însă o etimologie latinească forțată: ''*vescidus'', din ''vescus''.


În sfîrșit, există și o categorie de împrumuturi care au produs alunecări semantice: alb. vjeshtë, toamnă, a dat în română „veșted”, „a se veșteji”. DEX-ul (Dicționarul Explicativ al Limbii Române) propune însă o etimologie latinească forțată: *vescidus, din vescus.


Foarte multe corespondențe există între română și dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei, în jurul orașului Vlora și spre granița cu Grecia: ex. ''qimitér'': „cimitir”. (Celălalt mare dialect albanez este cel gheg, vorbit în nordul Albaniei și în Kosovo.) Este revelator și faptul că dintre graiurile aromâne din Balcani cel mai apropiat de daco-română este dialectul meglenit, cel mai marginal, vorbit în Grecia și în partea de sud-est a Macedoniei. Tot așa, majoritatea termenilor slavoni timpurii din română se explică mai degrabă printr-un împrumut direct din macedoneană decît din bulgară, cum se afirmă tradițional.


Foarte multe corespondențe există între română și dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei, în jurul orașului Vlora și spre granița cu Grecia: ex. qimitér: cimitir. (Celălalt mare dialect albanez este cel gheg, vorbit în nordul Albaniei și în Kosovo.) Este revelator și faptul că dintre graiurile aromâne din Balcani cel mai apropiat de daco-română este dialectul meglenit, cel mai marginal, vorbit în Grecia și în partea de sud-est a Macedoniei. Tot așa, majoritatea termenilor slavoni timpurii din română se explică mai degrabă printr-un împrumut direct din macedoneană decît din bulgară, cum se afirmă tradițional.


Albaneza și româna mai sînt înrudite și printr-un lung șir de termeni culturali care pentru Eliade erau o dovadă în plus a latinității, cum o afirma într-un volum de studii în care analiza unele teme ale folclorului și religiilor vechi din România. Așa este termenul zînă, pe care, urmînd tradiția filologică românească, Eliade îl deriva din Diana (ELIADE 1970, p. 73). Albaneza posedă însă un termen identic, ''zanë'', cu articolul hotărît ''zana''. Mai mult, și în albaneză există expresii formate cu acest cuvînt și care desemnează „un om aflat într-o stare psihologică specială, un om cuprins de zîne, zănatic”. Acolo însă unde în română sensul a devenit negativ sau pejorativ („zănatic”), în albaneză el păstrează o valoare și o funcționalitate pozitive: ''trim'' si ''zana'' este un om de foarte mare curaj, curaj deținut prin aceeași investitură magică prin care zănaticul iese din ordinea socială.


Albaneza și româna mai sînt înrudite și printr-un lung șir de termeni culturali care pentru Eliade erau o dovadă în plus a latinității, cum o afirma într-un volum de studii în care analiza unele teme ale folclorului și religiilor vechi din România. Așa este termenul zînă, pe care, urmînd tradiția filologică românească, Eliade îl deriva din Diana (ELIADE 1970, p. 73). Albaneza posedă însă un termen identic, zanë, cu articolul hotărît zana. Mai mult, și în albaneză există expresii formate cu acest cuvînt și care desemnează un om aflat într-o stare psihologică specială, un om cuprins de zîne, zănatic. Acolo însă unde în română sensul a devenit negativ sau pejorativ (zănatic), în albaneză el păstrează o valoare și o funcționalitate pozitive: trim si zana este un om de foarte mare curaj, curaj deținut prin aceeași investitură magică prin care zănaticul iese din ordinea socială.


Tot așa, ELIADE 1970 conține un întreg capitol despre Dragoș  și vînătoarea ritualică a bourului, ca animal totemic aflător la temelia mitului fondator al Moldovei, dar Eliade ar fi fost probabil nedumerit să afle că ''bour'', care provine, e drept, din lat. ''bubalus'', nu poate fi despărțit de albanezul ''buall'', mai apropiat fonetic de ''*bubal-''. Acest ''buall'' ne permite să urmărim istoria derivării fonetice a bourului românesc: unui '''''-ll-''''' (''l'' dur) în albaneză îi corespunde sistematic, în cuvintele derivate din latină, un '''''-r-''''' românesc (''caelum'' > ''qjell'', „cer”, ''scala'' > ''shkallë'', „scară”, etc., ergo: ''bubalus'' > ''buall'', „bour”). Arheologia lingvistică ne va permite cîndva să delimităm valurile succesive de contacte dintre românofoni și albanofoni, dar că a fost vorba de contacte repetate în timp, însă fără o continuitate, ne-o arată încă odată această simplă ecuație ''buall''=„bour”. Numai prin ea se explică straniul îndemn pe care țăranii români îl adresează exclusiv vitelor: „Hăis, boală”!, îndemn în care locutorii români nu mai percep sensul albanezului ''buall'', reîmprumutat și transformat, printr-o etimologie populară, în „boală”, vagă insultă aruncată unei vite de tracțiune chiar și atunci cînd nimic nu ar justifica vreo animozitate din partea stăpînului.


Tot așa, ELIADE 1970 conține un întreg capitol despre Dragoș  și vînătoarea ritualică a bourului, ca animal totemic aflător la temelia mitului fondator al Moldovei, dar Eliade ar fi fost probabil nedumerit să afle că bour, care provine, e drept, din lat. bubalus, nu poate fi despărțit de albanezul buall, mai apropiat fonetic de *bubal-. Acest buall ne permite să urmărim istoria derivării fonetice a bourului românesc: unui -ll (l dur) în albaneză îi corespunde sistematic, în cuvintele derivate din latină, un -r românesc (caelum>qjell=cer, scala>shkallë=scară, etc., ergo: bubalus>buall=bour). Arheologia lingvistică ne va permite cîndva să delimităm valurile succesive de contacte dintre românofoni și albanofoni, dar că a fost vorba de contacte repetate în timp, însă fără o continuitate, ne-o arată încă odată această simplă ecuație buall=bour. Numai prin ea se explică straniul îndemn pe care țăranii români îl adresează exclusiv vitelor: „Hăis, boală”!, îndemn în care locutorii români nu mai percep sensul albanezului buall, reîmprumutat și trasformat, printr-o etimologie populară, în boală, vagă insultă aruncată unei vite de tracțiune chiar și atunci cînd nimic nu ar justifica vreo animozitate din partea stăpînului.


'''„Stăpîne, stăpîne, mai cheamă ș-un cîne.”'''


„Stăpîne, stăpîne, mai cheamă ș-un cîne.
''Stăpîn'' e, ca și ''vatră'', sau ''copil'', unul din acele panbalcanisme de origine incertă, căruia lingviștii români, din lipsă de altceva, s-au decis să-i atribuie o origine slavă. În macedoneană, limbă slavă din Balcani aflată mult timp în contact cu graiurile aromâne și cu albaneza, ''stopan'' are sensurile de „1. proprietar;  2. capul familiei, gazdă; 3. stăpîn, patron; 4. (pop.) soț”. Adjectivul ''stopanski'' înseamnă „economic”, „de economie”, „gospodăresc”. ''Stopanstvo'' este în macedoneană „economia” în general, chiar și „economia națională”. În albaneză termenul nu există decît ca împrumut: ''stopán'' este un „brînzar, omul care face brînza la stînă”. Știm cu certitudine că în albaneză e vorba de un împrumut, întrucît nici un termen din fondul vechi de cuvinte al albanezei nu poate începe cu '''''st-'''''. În virtutea regulilor fonetice schițate mai sus, grupul consonantic inițial '''''st-''''' a evoluat istoric în albaneză spre '''''șt-''''', redat grafic prin '''''sht-''''', cum se poate vedea din lunga serie de termeni latini intrați în mod identic, din latină, atît în albaneză cît și în română: alb. ''shtat'', rom. „stat”; alb. ''shtrat'', rom. „strat” (aici pînă și pluralul fiind identic: ''shtretër'' – „straturi”); alb. ''shtremb'', rom. „strîmb”; alb. ''shtrëngoj'', rom. „a strînge”; alb. ''shtupoj'', rom. „a (a)stupa”; alb. ''shtrigë'' („vrăjitoare”), rom. „strigă”. (Cum era de așteptat, toți acești termeni de origine latină, care nu fac decît să apropie, lexical, albaneza de română, sînt lăsați de obicei deoparte atunci cînd se discută înrudirea celor două limbi.) Evoluția fonetică a lui '''''st-''''' inițial spre '''''șt-''''' avut loc chiar și în termenii pe care româna și albaneza i-au împrumutat împreună din slavă: alb. ''shtërg'', rom. „stîrc”, sau în termenii comuni neexplicabili prin latină sau slavă: alb. ''shterp'', rom. „sterp”.


Stăpîn e, ca și vatră, sau copil, unul din acele panbalcanisme de origine incertă, căruia lingviștii români, din lipsă de altceva, s-au decis să-i atribuie o origine slavă. In macedoneană, limbă slavă din Balcani aflată mult timp în contact cu graiurile aromâne și cu albaneza, stopan are sensurile de 1.proprietar;  2. capul familiei, gazdă; 3. stăpîn, patron; 4. (pop.) soț. Adjectivul stopanski înseamnă economic, de economie, gospodăresc. Stopanstvo este în macedoneană economia în general, chiar și economia națională. In albaneză termenul nu există decît ca împrumut: stopán este un brînzar, omul care face brînza la stînă. Stim cu certitudine că în albaneză e vorba de un împrumut, întrucît nici un termen din fondul vechi de cuvinte al albanezei nu poate începe cu st-. În virtutea regulilor fonetice schițate mai sus, grupul consonantic inițial st- a evoluat istoric în albaneză spre șt-, redat grafic prin sht-, cum se poate vedea din lunga serie de termeni latini intrați in mod identic, din latină, atît în albaneză cît și în română: alb. shtat, rom. stat; alb. shtrat, rom. strat (aici pînă și pluralul fiind identic: shtretër-straturi); alb. shtremb, rom. strîmb; alb. shtrëngoj, rom. a strînge; alb. shtupoj, rom. a (a)stupa; alb. shtrigë (vrăjitoare), rom. strigă. (Cum era de așteptat, toți acești termeni de origine latină, care nu fac decît să apropie, lexical, albaneza de română, sînt lăsați de obicei deoparte atunci cînd se discută înrudirea celor două limbi.) Evoluția fonetică a lui st inițial spre șt avut loc chiar și în termenii pe care româna și albaneza i-au împrumutat împreună din slavă: alb. shtërg, rom. stîrc, sau în termenii comuni neexplicabili prin latină sau slavă: alb. shterp, rom. sterp.


O evoluție identică a cunoscut grupul '''''sp''''', de ex.: alb. ''shpatë'', rom. „spadă”; alb. ''shpirt'', rom. „spirit”; alb. ''shpuzë'', rom. „spuză”; alb. ''shpëlaj'', rom. „a spăla”. (Acestui verb i se sugerează în dicționare o etimologie șubredă, din lat. ''ex-per-lavare'' (!?) De fapt, etimologia lui ''a spăla'' nu are nici o importanță pentru subiectul nostru, acest verb fiind, indiferent de originea sa, o altă dovadă a strînsei conviețuiri româno-albaneze într-o epocă pe care în stadiul actual încă nu o putem determina cu exactitudine, dar care a urmat în mod cert perioadei latinizării.)


O evoluție identică a cunoscut grupul sp, de ex.: alb. shpatë, rom. spadă; alb. shpirt, rom. spirit; alb. shpuzë, rom. spuză; alb. shpëlaj, rom. a spăla. (Acestui verb i se sugerează în dicționare o etimologie șubredă, din lat. ex-per-lavare (!?) De fapt, etimologia lui a spăla nu are nici o importanță pentru subiectul nostru, acest verb fiind, indiferent de originea sa, o altă dovadă a strînsei conviețuiri româno-albaneze într-o epocă pe care în stadiul actual încă nu o putem determina cu exactitudine, dar care a urmat în mod cert perioadei latinizării.)


Stabilind regula corespondenței fonetice, în poziție inițială, dintre '''''sh''''' (''ș'') albanez și '''''s''''' românesc, devine limpede că ''stopán'' nu poate fi decît un împrumut recent în albaneză. Dacă termenul albanez ar fi fost vechi, el ar fi devenit, prin automatismul transformărilor fonetice, ''shtëpán'' (i.e. ''ștăpán''). ''Stopán'' nu poate fi decît împrumutat de albaneză fie din slava macedoneană, fie din aromâna vlahilor din Balcani, fie din proto-română. De fapt, după cum vom vedea, este vorba de un re-împrumut al unui vechi termen albanez, efectuat printr-un feed-back cultural dintre cele mai interesante.


Stabilind regula corespondenței fonetice, în poziție inițială, dintre sh (ș) albanez și s românesc, devine limpede că stopán nu poate fi decît un împrumut recent în albaneză. Dacă termenul albanez ar fi fost vechi, el ar fi devenit, prin automatismul transformărilor fonetice, shtëpán (i.e. ștăpán). Stopán nu poate fi decît împrumutat de albaneză fie din slava macedoneană, fie din aromâna vlahilor din Balcani, sau din proto-română. De fapt, după cum vom vedea, este vorba de un re-împrumut al unui vechi termen albanez, efectuat printr-un feed-back cultural dintre cele mai interesante.


Albaneza deține un termen care pare a deriva dintr-o rădăcină identică cu cea din stăpîn: este arhaicul, prin fonetismul său actual, ''shtëpí'', „casă”. Faptul ca forma veche – și așteptată – a cuvîntului, n-a putut fi la origine decît ''*stëpí'' (''*stăpí''), ne este dovedit de către neo-grecescul ''spiti'', casă, care pare a veni din latinescul ''hospitium'', și care a dat, printr-o metateză, forma albaneză, înainte de evoluția fonetică, în aceasta limba, a lui '''''s''''' inițial spre '''''ș'''''. În virtutea legilor foneticii și a semantismului său, românescul ''stăpîn'' nu poate proveni decît de la acest vechi ''*stëpí'' (''*stăpí'') albanez. În albaneză, ''shtëpí'' ia această terminație '''''-n''''' în expresii locative, cum e ''në shtëpinë'', „în casă”.


Albaneza deține un termen care pare a deriva dintr-o rădăcină identică cu cea din stăpîn: este arhaicul, prin fonetismul său actual, shtëpí, casă. Faptul ca forma veche - și așteptata- a cuvîntului, n-a putut fi la origine decît *stëpí (*stăpí), ne este dovedit de către neo-grecescul spiti, casă, care pare a veni din latinescul hospitium, și care a dat, printr-o metateză, forma albaneză, înainte de evoluția fonetică, în aceasta limba, a lui s inițial spre ș. În virtutea legilor foneticii și a semantismului său, românescul stăpîn nu poate proveni decît de la acest vechi *stëpí (*stăpí) albanez. În albaneză, shtëpí ia această terminație -n în expresii locative, cum e në shtëpinë, „în casă”.


Pornind de aici, chestiunea originii termenului stăpîn se limpezește ușor. Benveniste, într-un articol celebru reluat în BENVENISTE 1969, pp. 87-92, a analizat relația strînsă care există în multe limbi indo-europene între numele casei și cel al stăpînului, ''stăpîn'' luat în sensul de persoană care dispune de o autoritate totală asupra familiei, precum și asupra slugilor și a oaspetelui. În societatea patriarhală indo-europeană primitivă, nevasta, oaspetele și sluga se adresau cu toții stăpînului casei cu același termen, sistematic derivat din cel care desemna casa: lat. ''dominus'' (< ''domus''), sanscrită ''dam-pátih'', gr.v. ''dem(s)-potis'' > ''despotis'', lituaniană ''vis-pats''. Ipoteza lui Benveniste se poate verifica, de altfel, invers, simetric, în negativ: în limbile în care numele stăpînului e derivat din cel pentru casă (v. ''domus'' > ''dominus''), numele „slugii”, al „servitorului” provine, alternativ, tot din acesta, cu un alt sufix: lat. ''domus'' > ''dominus'' – ''domesticus'', gr. ''de(m)spotis'' în paralel cu ''dmós'' („servitor”), etc. Or, sluga, servitorul e numit în albaneză ''shtëpiak'', „casnic”, de la ''shtëpi'', „casă”, cu sufixul de apartenență '''''-ak''''', precum în ''romak'' („roman”, de la Roma). Este limpede că ''*shtëpan''/„stăpîn” în fața lui ''shtëpiak''/„servitor” nu este altceva decît ceea ce e ''dominus'' în fața lui ''domesticus''.


Pornind de aici, chestiunea originii termenului stăpîn se limpezește ușor. Benveniste, într-un articol celebru reluat în BENVENISTE 1969, pp. 87-92, a analizat relația strînsă care există în multe limbi indo-europene între numele casei și cel al stăpînului, stăpîn luat în sensul de persoană care dispune de o autoritate totală asupra familiei, precum și asupra slugilor și a oaspetelui. În societatea patriarhală indo-europeană primitivă, nevasta, oaspetele și sluga se adresau cu toții stăpînului casei cu același termen, sistematic derivat din cel care desemna casa: lat. dominus (< domus), sanscrită dam-pátih, gr.v. dem(s)-potis > despotis, lituaniană vis-pats. Ipoteza lui Benveniste se poate verifica, de altfel, invers, simetric, în negativ: în limbile în care numele stăpînului e derivat din cel pentru casă (v. domus>dominus), numele „slugii”, al „servitorului” provine, alternativ, tot din acesta, cu un alt sufix: lat. domus>dominus-domesticus, gr. de(m)spotis în paralel cu dmós (servitor), etc. Or, sluga, servitorul e numit în albaneză shtëpiak, „casnic”, de la shtëpi, „casă”, cu sufixul de apartenență -ak, precum în romak (roman, de la Roma). Este limpede că *shtëpan/stăpîn în fața lui shtëpiak/servitor nu este altceva decît ceea ce e dominus în fața lui domesticus.
''Stăpîn'' se arată așadar a fi unul din numeroșii termeni comuni românei și albanezei și care nu există în aromână sub formă substantivală. În aromână rădăcina e numai verbală (''stãpuescu'' = „stăpînesc”), iar o asemenea asimetrie între română și aromână nu poate să nu suscite unele interogații, dat fiind că se consideră îndeobște că aromâna a avut un contact mult mai prelungit cu albaneza decît daco-româna. În realitate, foarte multe elemente lexicale par să indice contrariul.


Stăpîn se arată așadar a fi unul din numeroșii termeni comuni românei și albanezei și care nu există în aromână sub formă substantivală. În aromână rădăcina e numai verbală (stãpuescu=stăpînesc), iar o asemenea asimetrie între română și aromână nu poate să nu suscite unele interogații, dat fiind că se consideră îndeobște că aromâna a avut un contact mult mai prelungit cu albaneza decît daco-româna. În realitate, foarte multe elemente lexicale par să indice contrariul.


'''Cuvînt'''


Cuvînt


Ceea ce știm despre evoluția limbii și a societății românești nu ne ajută cîtuși de puțin să înțelegem saltul semantic de la latinescul ''conventum'' la românescul cuvînt. Un mare lingvist, cum a fost Rosetti, a preferat să nu se ocupe deloc de „cuvînt” în monumentala sa ''Istorie a limbii române'', mai degrabă decît să umple un gol oferind cine știe ce explicații șubrede (ROSETTI 1968). Dar, totul se limpezește pornind din albaneză: latinescul ''conventum'' a devenit în albaneză ''kuvënd'', pl. ''kuvënde'', aidoma, în româna veche, lui ''cuvent'' – ''cuvente'' (în aromână: ''cuvéndã''). ''Kuvënd'' desemnează o foarte importantă instituție albaneză, care a funcționat din noaptea timpurilor pînă în epoca modernă. „Pentru lucruri importante, cum e mersul la război împotriva altui clan, se ținea o adunare generală a bătrînilor clanului; este ceea ce se numea ''kuvënd'' (din latinescul ''conventum'').”(MALCOLM 1998, p. 17) De aici, de la sensul de „adunare”, s-a trecut la cel de „discuție în comun”, „dezbatere”, și, în cele din urmă, „vorbă”, „cuvînt”. Termenul și-a păstrat cele două sensuri pînă după venirea în Balcani a slavilor, care i-au preluat întregul complex semantic. Vedem asta din faptul că termenul slavon ''sobor'', „adunare”, a evoluat în Balcani în sensul de „cuvînt”, „vorbă”. (Cf. rus. ''sobor'', sîrbo-croată ''sabor'', dar macedoneană ''zbor'', „cuvînt”, „discurs”, „adunare”, ''zboruva'', „a vorbi”. Este limpede că macedoneana l-a transformat pe ''sobor'', „adunare”, în ''zbor'', „cuvînt”, sub influența ''kuvënd''-„cuvînt”-ului albano-(a)român. Printr-un alt soi de feed-back cultural, aromâna, care poseda deja ''cuvéndã'', a împrumutat și ''zbor'' de la macedoneni, creînd, pe deasupra, verbul ''zburãscu'', „vorbesc”, „a vorbi”, după modelul macedoneanului ''zboruvam''.


Ceea ce știm despre evoluția limbii și a societății românești nu ne ajută cîtuși de puțin să înțelegem saltul semantic de la latinescul conventum la românescul cuvînt. Un mare lingvist, cum a fost Rosetti, a preferat să nu se ocupe deloc de cuvînt în monumentala sa Istorie a limbii române, mai degrabă decît să umple un gol oferind cine știe ce explicații șubrede (ROSETTI 1968). Dar, totul se limpezește pornind din albaneză: latinescul conventum a devenit în albaneză kuvënd, pl. kuvënde, aidoma, în româna veche, lui cuvent-cuvente (în aromână: cuvéndã). Kuvënd desemnează o foarte importantă instituție albaneză, care a funcționat din noaptea timpurilor pînă în epoca modernă. „Pentru lucruri importante, cum e mersul la război împotriva altui clan, se ținea o adunare generală a bătrînilor clanului; este ceea ce se numea kuvënd (din latinescul conventum).”(MALCOLM 1998, p. 17) De aici, de la sensul de „adunare”, s-a trecut la cel de „discuție în comun”, „dezbatere”, și, în cele din urmă, „vorbă”, „cuvînt”. Termenul și-a păstrat cele două sensuri pînă după venirea în Balcani a slavilor, care i-au preluat întregul complex semantic. Vedem asta din faptul că termenul slavon sobor, adunare, a evoluat în Balcani în sensul de „cuvînt”, „vorbă”. (Cf. rus. sobor, sîrbo-croată sabor, dar macedoneană zbor, „cuvînt”, „discurs”, „adunare”, zboruva, „a vorbi”. Este limpede că macedoneana l-a transformat pe sobor, adunare, în zbor, cuvînt, sub influența kuvënd-cuvîntului albano-(a)român. Printr-un alt soi de feed-back cultural, aromâna, care poseda deja cuvéndã, a împrumutat și zbor de la macedoneni, creînd, pe deasupra, verbul zburãscu, „vorbesc”, „a vorbi”, după modelul macedoneanului zboruvam.


Româna nord-dunăreană are la rîndul său „a sporovăi”, prezentat în dicționare ca avînd o etimologie necunoscută. (DEX-ul propune, fără convingere, „probabil contaminare între a spori și a ciorovăi” (sic!). „A sporovăi” nu e în realitate altceva decît macedoneanul ''zboruva'', „a vorbi”. Mai mult, derivațiile din ''kuvënd'' = „cuvînt” sînt paralele în română și în albaneză: ''kuvendój'' = „a cuvînta”, ''kuvendár'' = „cuvîntător”. Înainte de a fi un exemplu de latinitate și de „miracol românesc”, ''cuvînt'' nu este de fapt decît o dovadă suplimentară dintr-o lungă serie de dovezi ale conviețuirii strînse a românilor în același spațiu cu albanezii și slavii macedoneni din sudul peninsulei balcanice.


Româna nord-dunăreană are la rîndul său a sporovăi, prezentat în dicționare ca avînd o etimologie necunoscută. (DEX-ul propune, fără convingere, „probabil contaminare între a spori și a ciorovăi” (sic!). A sporovăi nu e în realitate altceva decît macedoneanul zboruva, „a vorbi”. Mai mult, derivațiile din kuvënd/cuvînt sînt paralele în română și în albaneză: kuvendój=a cuvînta, kuvendár=cuvîntător. Înainte de a fi un exemplu de latinitate și de „miracol românesc”, cuvînt nu este de fapt decît o dovadă suplimentară dintr-o lungă serie de dovezi ale conviețuirii strînse a românilor în același spațiu cu albanezii și slavii macedoneni din sudul peninsulei balcanice.


 
'''A se perinda'''
A se perinda




Linia 124: Linia 120:




In schimb, albaneza posedă un termen apropiat fonetic: perëndim este apusul soarelui. Paradigma semantică a rădăcinii perënd- este foarte complexă. Unul din sensurile principale este cel de „declin”, sau de „apus” în toate înțelesurile cuvîntului. De aici perëndim i diellit, apusul soarelui. Perëndim mai înseamnă apoi și „Apusul”, sau „ Occidentul ” geografic. Perëndúar este ceva care s-a dus, sau a dispărut: despre un timp dispărut pentru totdeauna se poate spune kohë i perëndúar, așa cum și în română se spune despre timp că „se perindă”. Dar, și mai straniu, Perëndí este în albaneză Dumnezeu (perëndí, zeu, perëndía, zeiță).
În schimb, albaneza posedă un termen apropiat fonetic: perëndim este apusul soarelui. Paradigma semantică a rădăcinii perënd- este foarte complexă. Unul din sensurile principale este cel de „declin”, sau de „apus” în toate înțelesurile cuvîntului. De aici perëndim i diellit, apusul soarelui. Perëndim mai înseamnă apoi și „Apusul”, sau „Occidentul” geografic. Perëndúar este ceva care s-a dus, sau a dispărut: despre un timp dispărut pentru totdeauna se poate spune kohë i perëndúar, așa cum și în română se spune despre timp că „se perindă”. Dar, și mai straniu, Perëndí este în albaneză Dumnezeu (perëndí, zeu, perëndía, zeiță).


Or, sensul principal, în limba română, al lui a se perinda este cel de „a merge prin multe locuri”, „a hălădui”. Dicționarele române au inversat, dintr-un zel etimologic, sensurile, împingîndu-l pe „a hălădui”, „a cutreiera” pe ultimul loc și punîndu-l mai în față pe „a trece”, sau „a veni unul după altul”, sens apărut tîrziu și numai prin analogie cu pe rînd.
Or, sensul principal, în limba română, al lui a se perinda este cel de „a merge prin multe locuri”, „a hălădui”. Dicționarele române au inversat, dintr-un zel etimologic, sensurile, împingîndu-l pe „a hălădui”, „a cutreiera” pe ultimul loc și punîndu-l mai în față pe „a trece”, sau „a veni unul după altul”, sens apărut tîrziu și numai prin analogie cu pe rînd.
Linia 132: Linia 128:




Creier
'''Creier'''
 


Evoluția fonetică a lui creier din latinescul cerebellum, cum găsim în DEX, e neverosimilă. O asemenea derivație ar fi produs în română ceva precum „celber”; de altfel, varianta veche a cuvîntului este crier. Creier nu e altceva decît pluralul albanez krerë, capete (de la krye, cap). (Cf. „Ishin afro dy mijë krerë./Erau aproape două mii de capete.”, Marcu 5: 13.) Că și în română era inițial un plural o știm de la cronicari, care nu foloseau forma creier, ci numai crieri, la plural. Si astăzi spunem creieri, la plural, în multe expresii cotidiene, dintre care în unele termenul încă mai păstrează sensul inițial de „cap” sau „vîrf”: cf. „în creierii munților”.
Evoluția fonetică a lui creier din latinescul cerebellum, cum găsim în DEX, e neverosimilă. O asemenea derivație ar fi produs în română ceva precum „celber”; de altfel, varianta veche a cuvîntului este crier. Creier nu e altceva decît pluralul albanez krerë, capete (de la krye, cap). (Cf. „Ishin afro dy mijë krerë./Erau aproape două mii de capete.”, Marcu 5: 13.) Că și în română era inițial un plural o știm de la cronicari, care nu foloseau forma creier, ci numai crieri, la plural. Si astăzi spunem creieri, la plural, în multe expresii cotidiene, dintre care în unele termenul încă mai păstrează sensul inițial de „cap” sau „vîrf”: cf. „în creierii munților”.
Linia 138: Linia 135:
Semantic, e revelator și faptul că atît în albaneză cît și în română termenul cap, în română uneoriv sub forma capăt, mai are și sensul de „început”, „sursă”, de exemplu capătul unui rîu, sau sensul de „sfîrșit”, identic cu cel luat în albaneză de krye.
Semantic, e revelator și faptul că atît în albaneză cît și în română termenul cap, în română uneoriv sub forma capăt, mai are și sensul de „început”, „sursă”, de exemplu capătul unui rîu, sau sensul de „sfîrșit”, identic cu cel luat în albaneză de krye.


në krye të gjashtë muajv : la capătul a șase luni, adică după șase luni
* në krye të gjashtë muajv : la capătul a șase luni, adică după șase luni
 
* në krye të tryezës : în capul mesei, în capul trapezei
në krye të tryezës : în capul mesei, în capul trapezei


Si aici, apropierea între română și albaneză se face prin dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei. Este interesant faptul că un plural a putut fi înțeles ca un singular, invers de ceea ce se petrecea de obicei.
Si aici, apropierea între română și albaneză se face prin dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei. Este interesant faptul că un plural a putut fi înțeles ca un singular, invers de ceea ce se petrecea de obicei.




False plurale, false etimologii
'''False plurale, false etimologii'''


În albaneză există o serie întreagă de termeni sfîrșind în -q, pronunțat -ci, care au fost luați în română drept forme de plural: ex. kopaq, ciomag, bîtă, trunchi, de la care în română s-a format singularul copac. În anumite dialecte românești se folosea încă recent forma singulară copaci, ca în albaneză, de exemplu, în basmele culese de Ispirescu: „luă zmeul un copaci”, „d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copaci”(Tinerețe fără bătrînețe), „Copaciul subt care se adumbrise era măreț” (Cele douăsprezece fete de împărat), etc.
În albaneză există o serie întreagă de termeni sfîrșind în -q, pronunțat -ci, care au fost luați în română drept forme de plural: ex. kopaq, ciomag, bîtă, trunchi, de la care în română s-a format singularul copac. În anumite dialecte românești se folosea încă recent forma singulară copaci, ca în albaneză, de exemplu, în basmele culese de Ispirescu: „luă zmeul un copaci”, „d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copaci”(Tinerețe fără bătrînețe), „Copaciul subt care se adumbrise era măreț” (Cele douăsprezece fete de împărat), etc.
Linia 161: Linia 157:




Foarte
'''Foarte'''


În dialectul gheg din nordul Albaniei și din Kosovo fort, foarte, se folosește exact ca în română. Așa se face că în zona orașului Scutari se spune mir fort, sau fort i mir: foarte bine, iar comparativul de la mir este ma i mir: mai bine, și tot așa ma i shkurt: mai scurt, etc. Tot în zona Scutarilor, fostul consul austro-ungar din Janina, Julius Pisko, notase, acum mai bine de un secol, caracterizarea unui rîu: asht fort i rebt, i.e. „este foarte repede”. În acea regiune, sat nu se spunea altfel decît katun iar calul, care în albaneza literară e kal(ë), devine spre Scutari un arhaic kval, ca pentru a arăta dinadins că vine din caballus (exemple extrase din PISKO 1896). Tot așa, nu numai că pluralul de la kal(ë) este kuaj, ca în românește cai, dar albanezul merge și el kaluar, altfel zis călare, fiind atunci un kalorës:călăreț. Si, în sfîrșit, diminitivul de la kal(ë) este în albaneză kalush, care a ajuns să desemneze în română acea bucată de lemn ce se înfundă în gura animalelor sau a oamenilor torturați.
În dialectul gheg din nordul Albaniei și din Kosovo fort, foarte, se folosește exact ca în română. Așa se face că în zona orașului Scutari se spune mir fort, sau fort i mir: foarte bine, iar comparativul de la mir este ma i mir: mai bine, și tot așa ma i shkurt: mai scurt, etc. Tot în zona Scutarilor, fostul consul austro-ungar din Janina, Julius Pisko, notase, acum mai bine de un secol, caracterizarea unui rîu: asht fort i rebt, i.e. „este foarte repede”. În acea regiune, sat nu se spunea altfel decît katun iar calul, care în albaneza literară e kal(ë), devine spre Scutari un arhaic kval, ca pentru a arăta dinadins că vine din caballus (exemple extrase din PISKO 1896). Tot așa, nu numai că pluralul de la kal(ë) este kuaj, ca în românește cai, dar albanezul merge și el kaluar, altfel zis călare, fiind atunci un kalorës:călăreț. Si, în sfîrșit, diminitivul de la kal(ë) este în albaneză kalush, care a ajuns să desemneze în română acea bucată de lemn ce se înfundă în gura animalelor sau a oamenilor torturați.
Linia 173: Linia 169:




Eu unul/eu una
'''Eu unul/eu una'''


Unë este în albaneză pronumele pesonal de persoana întîia, eu. De aici, prin analogie, formula eu unul (eu ună), unde un termen valah întărește unul albanez, precum în ghiuj bătrîn, sau tot așa cum persoana întîia a verbului a avea, am, a fost calchiată după albanezul kam, eu am. Lingviștii au remarcat de mult forma aberantă a verbului a avea la persoana întîia singular, unde terminația -m nu se justifică decît prin analogie cu albaneza.
Unë este în albaneză pronumele pesonal de persoana întîia, eu. De aici, prin analogie, formula eu unul (eu ună), unde un termen valah întărește unul albanez, precum în ghiuj bătrîn, sau tot așa cum persoana întîia a verbului a avea, am, a fost calchiată după albanezul kam, eu am. Lingviștii au remarcat de mult forma aberantă a verbului a avea la persoana întîia singular, unde terminația -m nu se justifică decît prin analogie cu albaneza.




A canoni
'''A canoni'''


A canoni, sau a canuni, „a chinui”, pune de asemenea o problemă etimologică și istorică, întrucît, deși proveniența termenului e limpede, el venind dintr-un kanon sau kanun grecesc sau turcesc, e mai puțin limpede despre ce fel de canon, sau lege, ar putea fi vorba. E știut în schimb că viața albanezilor, în special a celor din nord, din Malësi, a fost reglementată din noaptea timpurilor și pînă în zilele noastre de celebrul Kanun, set de legi orale atribuite legendarului Lek Dukagjini. Importanța Kanun-ului pentru cultura albaneză este covîrșitoare, el acoperea toate aspectele vieții sociale (cf. MALCOLM 1998, pp. 17-19), dar mai ales regulile răzbunării, ale vendettei traditionale a albanezilor. Elementul fundamental al Kanun-ului, și odată cu el al întregului cod social al albanezilor, este besa, cuvîntul de onoare, a cărui încălcare atrage după sine moartea. Bessi era și numele unuia din cele mai importante triburi tracice. Besa a dat o serie de termeni derivati în albaneză, printre care besoj, a crede, ceea ce sugerează o explicație a unui vechi nume de familie românesc cum e Besoiu. Multe nume de persoană românești dintre cele mai vechi sînt fie explicabile prin albaneză (ex. Delia < delja, mioară, oiță), fie se întîlnesc în cronici care îi situează pe purtătorii acestor nume în Balcani, în zona Kosovo-ului de azi sau în Macedonia (cum este banalul nume macedonean Mirce/Mircea).
A canoni, sau a canuni, „a chinui”, pune de asemenea o problemă etimologică și istorică, întrucît, deși proveniența termenului e limpede, el venind dintr-un kanon sau kanun grecesc sau turcesc, e mai puțin limpede despre ce fel de canon, sau lege, ar putea fi vorba. E știut în schimb că viața albanezilor, în special a celor din nord, din Malësi, a fost reglementată din noaptea timpurilor și pînă în zilele noastre de celebrul Kanun, set de legi orale atribuite legendarului Lek Dukagjini. Importanța Kanun-ului pentru cultura albaneză este covîrșitoare, el acoperea toate aspectele vieții sociale (cf. MALCOLM 1998, pp. 17-19), dar mai ales regulile răzbunării, ale vendettei traditionale a albanezilor. Elementul fundamental al Kanun-ului, și odată cu el al întregului cod social al albanezilor, este besa, cuvîntul de onoare, a cărui încălcare atrage după sine moartea. Bessi era și numele unuia din cele mai importante triburi tracice. Besa a dat o serie de termeni derivati în albaneză, printre care besoj, a crede, ceea ce sugerează o explicație a unui vechi nume de familie românesc cum e Besoiu. Multe nume de persoană românești dintre cele mai vechi sînt fie explicabile prin albaneză (ex. Delia < delja, mioară, oiță), fie se întîlnesc în cronici care îi situează pe purtătorii acestor nume în Balcani, în zona Kosovo-ului de azi sau în Macedonia (cum este banalul nume macedonean Mirce/Mircea).
Linia 200: Linia 196:




Gata, a fi gata, a găti
'''Gata, a fi gata, a găti'''


Albaneza are adjectivul gati, care, ca și corespondentul său român, este invariabil. Gati se mai foloseste și în expresii precum: „eram gata să cad”/gati sa s’rashë. Gatis este a (se)găti, a împodobi. Gatitu! e ordinul care se dă în armată soldaților și care corespunde lui drepți! Ideea este, desigur, că ei sînt gata, sînt gătiți. Gatim e în albaneză bucătăria, pentru că acolo se gătește. Bucătărie, la rîndul ei, pe care dicționarele îl dau ca fiind legat de un ipotetic latinesc *buccata, derivat secund din bucca, gură, pare mai degrabă de nedespărțit de albanezul bukë, pîine. Acesta din urmă este de altfel atestat încă din antichitate, în celebra istorie a lui Herodot în care copiii păstrați într-o izolare totală sfîrșesc prin a pronunța în mod natural cuvîntul frigian pentru pîine: bek-os. De la bukë, printr-un sufix de agent comun românei și albanezei, -tar, se formează în mod natural *bukëtar, așa cum de la peshk, pește, avem în albaneză peshkatar, pescar. Ca un argument în plus, brutarul este numit astăzi în albaneză bukëpjekës, cel care coace pîinea. Dar, termenul însuși de brutar are o etimologie albaneză. Lingviștii români îl elucidează ca provenind din termenul regional brut, puțin folosit, cu sensul de „pîine neagră”. Atît brut, cît și brutar, trimit însă la o serie de termeni albanezi legați de fabricarea pîinii, cum e mbrujtje, operatiunea prin care se frămîntă coca pe vatră.
Albaneza are adjectivul gati, care, ca și corespondentul său român, este invariabil. Gati se mai foloseste și în expresii precum: „eram gata să cad”/gati sa s’rashë. Gatis este a (se)găti, a împodobi. Gatitu! e ordinul care se dă în armată soldaților și care corespunde lui drepți! Ideea este, desigur, că ei sînt gata, sînt gătiți. Gatim e în albaneză bucătăria, pentru că acolo se gătește. Bucătărie, la rîndul ei, pe care dicționarele îl dau ca fiind legat de un ipotetic latinesc *buccata, derivat secund din bucca, gură, pare mai degrabă de nedespărțit de albanezul bukë, pîine. Acesta din urmă este de altfel atestat încă din antichitate, în celebra istorie a lui Herodot în care copiii păstrați într-o izolare totală sfîrșesc prin a pronunța în mod natural cuvîntul frigian pentru pîine: bek-os. De la bukë, printr-un sufix de agent comun românei și albanezei, -tar, se formează în mod natural *bukëtar, așa cum de la peshk, pește, avem în albaneză peshkatar, pescar. Ca un argument în plus, brutarul este numit astăzi în albaneză bukëpjekës, cel care coace pîinea. Dar, termenul însuși de brutar are o etimologie albaneză. Lingviștii români îl elucidează ca provenind din termenul regional brut, puțin folosit, cu sensul de „pîine neagră”. Atît brut, cît și brutar, trimit însă la o serie de termeni albanezi legați de fabricarea pîinii, cum e mbrujtje, operatiunea prin care se frămîntă coca pe vatră.




Vatră
'''Vatră'''


Sigur, se poate pune retoric întrebarea, cum o făcea Graur (citat in RUSSU 1970, p. 80), „cînd ne-au fost oare albanezii superiori ca să luăm de la ei termeni de civilizație precum vatră, moș, etc.”? În realitate, vatră, care există în română, albaneză și în multe limbi slave, ce l-au împrumutat de la păstorii semi-nomazi aromâni, este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul său actual. Rădăcina termenului a fost identificată de mult de lingvisti: vatër, vatra, de la răd. *ater, foc, v. avest. atar foc, lat. *ater, negru, osetă (limbă iraniană din Caucaz) art, foc. Ceea ce este inexplicabil în varianta balcanică a rădăcinii este proteza consonantică inițială -v. Stim însă că procedeul de a adăuga un v- protetic initial rădăcinilor unor termeni arhaici moșteniți care încep cu vocală este un procedeu propriu limbii albaneze. Sînt afectate în primul rînd multe cuvinte provenite din acel vechi fond lexical pe care putem, provizoriu, să-l botezăm ilir, și care este limpede indo-european. Ex.: vesh, ureche, de la răd. *aus-, întîlnită în latină în aus-cultare, prus. ausins, urechi, lit. ausìs, let. àuss, ureche. Dar, procedeul a fost aplicat și unor termeni latini vocală initială, care primesc la rîndul lor în albaneză proteza v-: verbër, orb, cu derivatele verboj, a orbi și verbërí, orbire; vepër, vepra, operă, creație; gheg vorfën= orfan (tosc varfërë); vadís, a uda. Îl putem adăuga aici și pe oare, a cărui etimologie acceptată îl face să provină din lat. volet, dar care corespunde exact alb. vallë, așa după cum operă îi corespunde lui vepër, iar orb lui verbër. Nimic asemănător acestei proteze consonantice inițiale nu există în celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care vatër, vatra, nu poate fi decît un termen albanez, împrumutat de limbile vecine: româna, macedoneana, sîrba, etc. Evolutia de la *ater la vatër, vatra nu a putut avea loc decît în albaneză.
Sigur, se poate pune retoric întrebarea, cum o făcea Graur (citat in RUSSU 1970, p. 80), „cînd ne-au fost oare albanezii superiori ca să luăm de la ei termeni de civilizație precum vatră, moș, etc.”? În realitate, vatră, care există în română, albaneză și în multe limbi slave, ce l-au împrumutat de la păstorii semi-nomazi aromâni, este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul său actual. Rădăcina termenului a fost identificată de mult de lingvisti: vatër, vatra, de la răd. *ater, foc, v. avest. atar foc, lat. *ater, negru, osetă (limbă iraniană din Caucaz) art, foc. Ceea ce este inexplicabil în varianta balcanică a rădăcinii este proteza consonantică inițială -v. Stim însă că procedeul de a adăuga un v- protetic initial rădăcinilor unor termeni arhaici moșteniți care încep cu vocală este un procedeu propriu limbii albaneze. Sînt afectate în primul rînd multe cuvinte provenite din acel vechi fond lexical pe care putem, provizoriu, să-l botezăm ilir, și care este limpede indo-european. Ex.: vesh, ureche, de la răd. *aus-, întîlnită în latină în aus-cultare, prus. ausins, urechi, lit. ausìs, let. àuss, ureche. Dar, procedeul a fost aplicat și unor termeni latini vocală initială, care primesc la rîndul lor în albaneză proteza v-: verbër, orb, cu derivatele verboj, a orbi și verbërí, orbire; vepër, vepra, operă, creație; gheg vorfën= orfan (tosc varfërë); vadís, a uda. Îl putem adăuga aici și pe oare, a cărui etimologie acceptată îl face să provină din lat. volet, dar care corespunde exact alb. vallë, așa după cum operă îi corespunde lui vepër, iar orb lui verbër. Nimic asemănător acestei proteze consonantice inițiale nu există în celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care vatër, vatra, nu poate fi decît un termen albanez, împrumutat de limbile vecine: româna, macedoneana, sîrba, etc. Evolutia de la *ater la vatër, vatra nu a putut avea loc decît în albaneză.
Linia 212: Linia 208:
Rezumînd cele de mai sus, vedem că, parafrazîndu-l pe Călinescu, care în Istoria literaturii române oferea dovezi lexicale ale latinității limbii române, putem foarte bine să înlocuim pur și simplu, în textul lui Călinescu, termenii românesti prin cei albanezi corespunzători: „Albanezul crede în engjëllj, în zana, și a fost botezat de prift. El nu e pagán, căci vede, deasupra lui, pe qiell...etc., etc. El merge la pyll (pădure), la mal (munte), la shesh, kaluar (călare) pe kalë.”(CăLINESCU 1988, p. 8) Ca să nu mai vorbim de faptul că nu am luat aici în considerare decît vocabularul de bază al albanezei literare. E greu de spus ce surprize ne va putea rezerva studierea termenilor dialectali, a arhaismelor, sau a etimologiei albaneze. Totuși, pînă și o analiză sumară ne arată că instituții și concepte atît de importante cum sînt cuvînt, stăpîn, vatră se explică, chiar atunci cînd sînt moștenite din latină (cuvînt), sau din fondul comun indo-european (vatră), numai prin intermediul limbii albaneze și numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi.
Rezumînd cele de mai sus, vedem că, parafrazîndu-l pe Călinescu, care în Istoria literaturii române oferea dovezi lexicale ale latinității limbii române, putem foarte bine să înlocuim pur și simplu, în textul lui Călinescu, termenii românesti prin cei albanezi corespunzători: „Albanezul crede în engjëllj, în zana, și a fost botezat de prift. El nu e pagán, căci vede, deasupra lui, pe qiell...etc., etc. El merge la pyll (pădure), la mal (munte), la shesh, kaluar (călare) pe kalë.”(CăLINESCU 1988, p. 8) Ca să nu mai vorbim de faptul că nu am luat aici în considerare decît vocabularul de bază al albanezei literare. E greu de spus ce surprize ne va putea rezerva studierea termenilor dialectali, a arhaismelor, sau a etimologiei albaneze. Totuși, pînă și o analiză sumară ne arată că instituții și concepte atît de importante cum sînt cuvînt, stăpîn, vatră se explică, chiar atunci cînd sînt moștenite din latină (cuvînt), sau din fondul comun indo-european (vatră), numai prin intermediul limbii albaneze și numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi.


Bibliografie
 
'''Bibliografie'''


BENVENISTE, Emile, Le vocabulaire des institutions indo-européennes, Vol, I. Économie, parenté, société, Paris, Minuit, 1969 (ed. nouă 1993).
BENVENISTE, Emile, Le vocabulaire des institutions indo-européennes, Vol, I. Économie, parenté, société, Paris, Minuit, 1969 (ed. nouă 1993).
1.252 de modificări