Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Dezbateri/Alf Lombard - Despre folosirea literelor î și â”

fără descrierea modificării
Linia 14: Linia 14:
'''2.''' Există într-un număr limitat de limbi europene moderne, cu anumite variante între ele, un sunet vocalic special care a creat probleme ortografice.
'''2.''' Există într-un număr limitat de limbi europene moderne, cu anumite variante între ele, un sunet vocalic special care a creat probleme ortografice.


Sunetul apare în română, de exemplu ''sîn'', în rusă, de exemplu ''sın'' „fiu” în turcă, de exemplu ''sırt'' „spate”. Este produs cu o poziție mai posterioară a limbii decît sunetul vocalic '''i''' (anterior, ca în rom. „vin"). O denumire potrivită e „i posterior". Foneticienii îl notează cu semnul '''ɨ''' (i barat) sau '''ï''' (i cu tremă). În polonă, de exemplu ''syn'' „fiu”, și în ucraineană, de exemplu ''syn'' „fiu”, avem un sunet vocalic foarte asemănător<ref>Cf. A. Lombard, ''La prononciation du roumain'', Uppsala, 1935, p. 122-124.</ref>.
Sunetul apare în română, de exemplu ''sîn'', în rusă, de exemplu ''sın'' „fiu” în turcă, de exemplu ''sırt'' „spate”. Este produs cu o poziție mai posterioară a limbii decît sunetul vocalic '''i''' (anterior, ca în rom. „vin”). O denumire potrivită e „i posterior”. Foneticienii îl notează cu semnul '''ɨ''' (i barat) sau '''ï''' (i cu tremă). În polonă, de exemplu ''syn'' „fiu”, și în ucraineană, de exemplu ''syn'' „fiu”, avem un sunet vocalic foarte asemănător<ref>Cf. A. Lombard, ''La prononciation du roumain'', Uppsala, 1935, p. 122-124.</ref>.


Pentru reprezentarea în scris a sunetului „i posterior", limbile menționate care folosesc alfabetul latin, adică româna, polona și turca, au litere diferite. Româna de azi își acordă luxul de a avea la dispoziție două litere, echivalente între ele, create în acest scop, și anume literele '''â''' („î din a"), de exemplu român, și '''î''' („î din i"), de exemplu ''rîde'', ''hotărî''; acum o sută de ani româna folosea și o a treia literă, anume '''ê''' („î din e"), de exemplu ''vênă'', ''vênt'', ''mormênt''; în secolul trecut ea avea chiar și o a patra, anume '''û''' („î din u") de exemplu ''adûnc'' (astăzi scriem ''vînă'', ''vînt'', ''mormînt'', ''adînc''). Și limba turcă redă sunetul ei cu o literă inventată dinadins pe baza literei i, anume '''ı''' - „i fără punct"; polona folosește litera '''y'''.
Pentru reprezentarea în scris a sunetului „i posterior”, limbile menționate care folosesc alfabetul latin, adică româna, polona și turca, au litere diferite. Româna de azi își acordă luxul de a avea la dispoziție două litere, echivalente între ele, create în acest scop, și anume literele '''â''' („î din a”), de exemplu român, și '''î''' („î din i”), de exemplu ''rîde'', ''hotărî''; acum o sută de ani româna folosea și o a treia literă, anume '''ê''' („î din e”), de exemplu ''vênă'', ''vênt'', ''mormênt''; în secolul trecut ea avea chiar și o a patra, anume '''û''' („î din u”) de exemplu ''adûnc'' (astăzi scriem ''vînă'', ''vînt'', ''mormînt'', ''adînc''). Și limba turcă redă sunetul ei cu o literă inventată dinadins pe baza literei i, anume '''ı''' - „i fără punct”; polona folosește litera '''y'''.




'''3.''' Să ne concentrăm acum asupra ortografiei limbii române. Cele patru litere românești speciale - adică '''â''', '''î''', și vechile '''ê''' și '''û''' - au în multe cazuri o rațiune de a fi (o motivare, o justificare) istorică, '''etimologică''', deoarece amintesc de cuvîntul (sau elementul) latin care stă la bază, lat. ''romanus'', ''ridet, -ire'', ''vena'', ''ventus'', ''monumentum'', ''aduncus'', în cele șapte exemple date. Să ținem minte că unul din ele, '''î''', are și o justificare '''fonetică''', dat fiind că sunetul „i posterior" ('''î''') e înrudit fonetic vorbind, așa cum s-a spus deja, cu sunetul „i (anterior)”.
'''3.''' Să ne concentrăm acum asupra ortografiei limbii române. Cele patru litere românești speciale - adică '''â''', '''î''', și vechile '''ê''' și '''û''' - au în multe cazuri o rațiune de a fi (o motivare, o justificare) istorică, '''etimologică''', deoarece amintesc de cuvîntul (sau elementul) latin care stă la bază, lat. ''romanus'', ''ridet, -ire'', ''vena'', ''ventus'', ''monumentum'', ''aduncus'', în cele șapte exemple date. Să ținem minte că unul din ele, '''î''', are și o justificare '''fonetică''', dat fiind că sunetul „i posterior” ('''î''') e înrudit fonetic vorbind, așa cum s-a spus deja, cu sunetul „i (anterior)”.


Principiul fonetic și cel istoric-etimologic apar în oricare chestiune de ortografie. Adeseori ele sunt conforme și nu apare nici o problemă. În alte cazuri ele nu pot fi puse de acord, unul opunîndu-se celuilalt. Atunci ne găsim înaintea unei probleme: să menținem oare scrierea de altădată, ca să nu fie ruptă tradiția, sau să adaptăm grafia la pronunțarea actuală? În anumite limbi ortografia are un caracter general mai istoric, de exemplu în franceză și în engleză. Francezii scriu și astăzi de exemplu ''moi'', conform pronunțării din secolul XII, care era ''moi'' (ca formă românească ''moi'', la pluralul din ''moale'', rimînd cu rom. ''doi'', ''apoi'' etc.), cu toate că pronunțarea a evoluat și că în zilele noastre, cu 800 de ani mai tîrziu, se spune ''mua''; englezii persistă în scrieri ca de exemplu ''knowledge'', ce reprezintă o pronunțare medievală, foarte îndepărtată de aspectul fonetic actual al acestui cuvînt, care este ''noligi'' ('''g''' = rom. '''g''' din ''ger''); și limbile celtice sunt deosebit de conservatoare, de constante, în normele lor ortografice. Scrierea altor limbi moderne e mai fonetică. Recordul (printre limbile cu alfabetul latin) îl deține ortografia finlandeză (ajutată de faptul că în limba finlandeză lipsesc anumite sunete necunoscute în limba latină și, de aceea, nereprezentate în alfabetul latin, de exemplu „i posterior” –  ca în rom. ''râu'', '''ș''', '''č''' – ca în rom. ''cer'', '''ğ'''). Ortografia română modernă ocupă un loc intermediar.
Principiul fonetic și cel istoric-etimologic apar în oricare chestiune de ortografie. Adeseori ele sunt conforme și nu apare nici o problemă. În alte cazuri ele nu pot fi puse de acord, unul opunîndu-se celuilalt. Atunci ne găsim înaintea unei probleme: să menținem oare scrierea de altădată, ca să nu fie ruptă tradiția, sau să adaptăm grafia la pronunțarea actuală? În anumite limbi ortografia are un caracter general mai istoric, de exemplu în franceză și în engleză. Francezii scriu și astăzi de exemplu ''moi'', conform pronunțării din secolul XII, care era ''moi'' (ca formă românească ''moi'', la pluralul din ''moale'', rimînd cu rom. ''doi'', ''apoi'' etc.), cu toate că pronunțarea a evoluat și că în zilele noastre, cu 800 de ani mai tîrziu, se spune ''mua''; englezii persistă în scrieri ca de exemplu ''knowledge'', ce reprezintă o pronunțare medievală, foarte îndepărtată de aspectul fonetic actual al acestui cuvînt, care este ''noligi'' ('''g''' = rom. '''g''' din ''ger''); și limbile celtice sunt deosebit de conservatoare, de constante, în normele lor ortografice. Scrierea altor limbi moderne e mai fonetică. Recordul (printre limbile cu alfabetul latin) îl deține ortografia finlandeză (ajutată de faptul că în limba finlandeză lipsesc anumite sunete necunoscute în limba latină și, de aceea, nereprezentate în alfabetul latin, de exemplu „i posterior” –  ca în rom. ''râu'', '''ș''', '''č''' – ca în rom. ''cer'', '''ğ'''). Ortografia română modernă ocupă un loc intermediar.
Linia 35: Linia 35:




'''6.''' Acel alfabet mixt nu a putut satisface mult timp. Printr-o reformă ulterioară, ultimele resturi ale alfabetului chirilic au fost eliminate și înlocuite cu litere din alfabetul latin înzestrate cu semne diacritice, anume accente (cel ascuțit și cel circumflex, împrumutate din franceză), semicercul (folosit uneori pentru indicarea caracterului scurt al unei vocale latine) și sedila (adăugată în Franța în anul 1529, la litera c, pentru indicarea pronunțării ca „s" a acestei litere); litera care să poarte semnul a fost aleasă conform etimologiei, în cuvinte (sau elemente) moștenite din latină: '''''é, ó, â, ê, î, û; ă, ĕ, ĭ, ŭ; ḑ, ș, ț'''''. S-a scris, de exemplu, seră, din lat. ''sera, pote pote(s)t'' (diftongii ''ea'' și ''oa'' din limba română au fost reproduși cu ajutorul accentului ascuțit); lână ''lana'', câmp ''campus'', ânger ''angelus'', vênt ''ventus'', avênd ''babendo'', tênĕr ''tener'', rîde ''ridet'', rîu ''rivus'', în ''in'', hotârî (vine dintr-un radical împrumutat + -ire) (accentul circumflex a fost rezervat sunetului „i posterior”; casă ''casa'', adevěr ''ad-de-verum'', numer ''numērus'', rěsare ''resalit'', fiĭ ''filii'', fiŭ ''filius''; ḑice ''dicit'', și ''sic'', ține ''tenet'' (cuvinte care se scriu astăzi seară, poate; lînă, cîmp, înger, vînt, avînd, tînăr, rîde, rîu, în, hotărî; casă, adevăr, număr, răsare, fii, fiu; zice, și, ține). S-a scris și, de exemplu, „îmi”, unde '''''î''''' reprezintă un „zero” latin, etimonul fiind lat. ''m(ih)i''. - În cuvinte nemoștenite (de origine nelatină), sunetul „i posterior” a fost redat în general prin litera '''''î''''': dobîndă, stîlp, sfînt (împrumutate din vechea slavă). Toate acele grafii de altădată pot fi studiate de exemplu în opera citată a lui Hasdeu.
'''6.''' Acel alfabet mixt nu a putut satisface mult timp. Printr-o reformă ulterioară, ultimele resturi ale alfabetului chirilic au fost eliminate și înlocuite cu litere din alfabetul latin înzestrate cu semne diacritice, anume accente (cel ascuțit și cel circumflex, împrumutate din franceză), semicercul (folosit uneori pentru indicarea caracterului scurt al unei vocale latine) și sedila (adăugată în Franța în anul 1529, la litera c, pentru indicarea pronunțării ca „s” a acestei litere); litera care să poarte semnul a fost aleasă conform etimologiei, în cuvinte (sau elemente) moștenite din latină: '''''é, ó, â, ê, î, û; ă, ĕ, ĭ, ŭ; ḑ, ș, ț'''''. S-a scris, de exemplu, seră, din lat. ''sera, pote pote(s)t'' (diftongii ''ea'' și ''oa'' din limba română au fost reproduși cu ajutorul accentului ascuțit); lână ''lana'', câmp ''campus'', ânger ''angelus'', vênt ''ventus'', avênd ''babendo'', tênĕr ''tener'', rîde ''ridet'', rîu ''rivus'', în ''in'', hotârî (vine dintr-un radical împrumutat + -ire) (accentul circumflex a fost rezervat sunetului „i posterior”; casă ''casa'', adevěr ''ad-de-verum'', numer ''numērus'', rěsare ''resalit'', fiĭ ''filii'', fiŭ ''filius''; ḑice ''dicit'', și ''sic'', ține ''tenet'' (cuvinte care se scriu astăzi seară, poate; lînă, cîmp, înger, vînt, avînd, tînăr, rîde, rîu, în, hotărî; casă, adevăr, număr, răsare, fii, fiu; zice, și, ține). S-a scris și, de exemplu, „îmi”, unde '''''î''''' reprezintă un „zero” latin, etimonul fiind lat. ''m(ih)i''. - În cuvinte nemoștenite (de origine nelatină), sunetul „i posterior” a fost redat în general prin litera '''''î''''': dobîndă, stîlp, sfînt (împrumutate din vechea slavă). Toate acele grafii de altădată pot fi studiate de exemplu în opera citată a lui Hasdeu.




Linia 42: Linia 42:
Grafia (ei) sunt sau sunt arată foarte latină; Cicero și Cezar scriau numai așa, sunt. Provine oare forma românească din forma latină citată? Nu este așa de simplu.
Grafia (ei) sunt sau sunt arată foarte latină; Cicero și Cezar scriau numai așa, sunt. Provine oare forma românească din forma latină citată? Nu este așa de simplu.


În cele patru funcții verbale, latina are respectiv sum sumus estis sunt. Formele românești respective din secolul XVI sunt următoarele: (1) sănt/sămt/sint, (2) sem/săm, sau (spre sfîrșitul secolului) săntem/ sîntem/sintem, (3) seți/set/siți, sau (spre sfîrșitul secolului) sănteți/ sînteți/sinteți, (4) sănt/sămt/sint. Evoluția de la latină la română e încurcată; lingviștii au discutat mult istoria morfologică a verbului a fi. Formele 2 și (mai ales) 3 au fost complet refăcute; tradiția a fost ruptă. În limba română din prima epocă formele cu vocala u nu apar; scrierea cu ă, sau (mai ales înaintea grupului nt) cu i, ne orientează spre „i posterior", nicidecum spre u; grafiile cu î apar devreme.
În cele patru funcții verbale, latina are respectiv sum sumus estis sunt. Formele românești respective din secolul XVI sunt următoarele: (1) sănt/sămt/sint, (2) sem/săm, sau (spre sfîrșitul secolului) săntem/ sîntem/sintem, (3) seți/set/siți, sau (spre sfîrșitul secolului) sănteți/ sînteți/sinteți, (4) sănt/sămt/sint. Evoluția de la latină la română e încurcată; lingviștii au discutat mult istoria morfologică a verbului a fi. Formele 2 și (mai ales) 3 au fost complet refăcute; tradiția a fost ruptă. În limba română din prima epocă formele cu vocala u nu apar; scrierea cu ă, sau (mai ales înaintea grupului nt) cu i, ne orientează spre „i posterior”, nicidecum spre u; grafiile cu î apar devreme.


În secolele mai recente, forma (ei) sunt are, repet, un aspect foarte clasic. Dar este în parte o iluzie, o aparență înșelătoare. Toată această serie de patru forme are un caracter dublu. Pe de o parte, ele au fost introduse în limba cultă de școala latinistă din secolul XIX (v. ''Dicționarul limbii române al Academiei'', s.v. fi, p. 113 b; ''Gramatica limbii române a Academiei'', vol. I², 1966, p. 280); prin acest u școala menționată a vrut să ne amintească de formele latine clasice ''sunt'' și ''sumus'' (a fost propusă pentru limba română și forma complet latină (eu) ''sum''). Pe de altă parte, acel '''''u''''' caracterizează variante interesante care se găsesc în dialectul anumitor regiuni din România modernă; nu e imposibil ca acele variante să provină dintr-o tradiție cu origini în antichitate tardivă. Dar cele patru forme din limba română standard, cu sunetul „i posterior”, sînt forme refăcute, create în limbajul popular, probabil în evul mediu, prin influența conjuncturii, care avea în latină formele '''''sim simus sitis sint'''''.
În secolele mai recente, forma (ei) sunt are, repet, un aspect foarte clasic. Dar este în parte o iluzie, o aparență înșelătoare. Toată această serie de patru forme are un caracter dublu. Pe de o parte, ele au fost introduse în limba cultă de școala latinistă din secolul XIX (v. ''Dicționarul limbii române al Academiei'', s.v. fi, p. 113 b; ''Gramatica limbii române a Academiei'', vol. I², 1966, p. 280); prin acest u școala menționată a vrut să ne amintească de formele latine clasice ''sunt'' și ''sumus'' (a fost propusă pentru limba română și forma complet latină (eu) ''sum''). Pe de altă parte, acel '''''u''''' caracterizează variante interesante care se găsesc în dialectul anumitor regiuni din România modernă; nu e imposibil ca acele variante să provină dintr-o tradiție cu origini în antichitate tardivă. Dar cele patru forme din limba română standard, cu sunetul „i posterior”, sînt forme refăcute, create în limbajul popular, probabil în evul mediu, prin influența conjuncturii, care avea în latină formele '''''sim simus sitis sint'''''.
Linia 50: Linia 50:
Formele românești sunt -em -eți, cu u, din limba generală (standard) au avut un anumit succes; se văd și se aud și în zilele noastre. Dar trebuie recunoscut că au un caracter artificial, că nu reprezintă o tradiție, o moștenire, un patrimoniu, ci, mai degrabă, sau un latinism (parțial), sau un regionalism. De fapt, sunteți e abia mai latin decît sînteți. Dimpotrivă, concurentele lor cu „i posterior” își au obîrșia în româna din prima epocă, probabil chiar și în latina tardivă.
Formele românești sunt -em -eți, cu u, din limba generală (standard) au avut un anumit succes; se văd și se aud și în zilele noastre. Dar trebuie recunoscut că au un caracter artificial, că nu reprezintă o tradiție, o moștenire, un patrimoniu, ci, mai degrabă, sau un latinism (parțial), sau un regionalism. De fapt, sunteți e abia mai latin decît sînteți. Dimpotrivă, concurentele lor cu „i posterior” își au obîrșia în româna din prima epocă, probabil chiar și în latina tardivă.


Înainte de a părăsi pe sîntem și sînteți (sâ-, sû-, su-), să considerăm accentuarea. Oricum ar fi vorbită și scrisă prima lor silabă, cele două forme se accentuează sau pe această silabă, sau pe silaba următoare; acel contrast e cunoscut și prin cele două accentuări ale formelor corespunzătoare din alte verbe, ca de exemplu rămînem -eți, ținem -eți, (a)párem -eți/ (a)părém -éți. Dar există o deosebire între prezentul verbului a fi și cel al celorlalte verbe citate: lîngă rămînem -eți etc. avem infinitivul rămîneá/ rămíne, țineá/țíne, (a)părea/ (a)pare, care ne permite să constatăm dacă verbul respectiv este unul din cele care aparțin conjugării de tipul -ea sau unul din cele care aparțin celei de tipul -e. Aceste două conjugări se deosebesc numai la patru forme verbale: cea în -ea are de exemplu tăcém-tăcéți la prezent și tăceá/ tăcére la infinitiv (scurt și lung) (din lat. tacemus -etis -ere), pe cînd cea în -e are, la formele corespunzătoare, de exemplu fácem -eți și fáce/ fácere (din lat. facimus -itis -ere); la toate celelalte forme verbale (la prezent tac -i -e și fac -i -e etc. etc.) cele două conjugări se confundă. Formele sîntem -eți nu aparțin, firește, conjugării în -i, așa cum s-ar putea crede judecînd numai după formele care le servesc de infinitiv (scurt și lung), anume a fi și fire. Ne întrebăm dacă formele sîntem și sînteți aparțin conjugării în-ea (ceea ce ar da accentuarea pe terminație, sîntem -eți) sau celei în -e (ceea ce ar da accentuarea sîntem -eți). Probabil că răspunsul corect este: ele aparțin acelui sistem de forme verbale de tipul -ea/-e/ în care, la cele mai multe forme, contrastul între cele două conjugări nu apare. - La întrebarea „care din cele două accentuări din sîntem -eți e preferabilă, deci merită să fie considerată normativă?", scrierea din texte nu ne dă răspunsul; scrisul nu arată accentul. Singurul argument ni-l pune la dispoziție frecvența: în limba standard de azi accentuarea pe a doua silabă pare să fie cea mai folosită<ref>Despre istoria formelor verbului '''''a fi''''', v. Alf Lombard, ''Le verbe roumain, etude morphogique'', Lund, 1954-1955, p. 704-733; despre formele prezentului folosite în secolul XVI, v. p. 713-714; despre evoluția acestor forme, v. p. 718-721; despre ortografia lor, v. p. 733 și sf. p. 1128-1129; despre formele cu ''su-'', v. p. 721; despre confuzia între aspectul actual al formelor verbului a fi, cu variantele, v. A. Lombard și C. Gândei, ''Dictionnaire morphologique de la langue roumaine'', Lund și București, Editura Academiei, 1981, p. 1191. Despre întreaga evoluție a verbului a fi, v. A. Rosetti, ''Istoria limbii române'', I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 147-148.</ref>. ''Gramatica Academiei'' (vol. I, p. 279) dă în primul rînd ''sîntém -éți'' și în paranteză varianta ''síntem -eți''.
Înainte de a părăsi pe sîntem și sînteți (sâ-, sû-, su-), să considerăm accentuarea. Oricum ar fi vorbită și scrisă prima lor silabă, cele două forme se accentuează sau pe această silabă, sau pe silaba următoare; acel contrast e cunoscut și prin cele două accentuări ale formelor corespunzătoare din alte verbe, ca de exemplu rămînem -eți, ținem -eți, (a)párem -eți/ (a)părém -éți. Dar există o deosebire între prezentul verbului a fi și cel al celorlalte verbe citate: lîngă rămînem -eți etc. avem infinitivul rămîneá/ rămíne, țineá/țíne, (a)părea/ (a)pare, care ne permite să constatăm dacă verbul respectiv este unul din cele care aparțin conjugării de tipul -ea sau unul din cele care aparțin celei de tipul -e. Aceste două conjugări se deosebesc numai la patru forme verbale: cea în -ea are de exemplu tăcém-tăcéți la prezent și tăceá/ tăcére la infinitiv (scurt și lung) (din lat. tacemus -etis -ere), pe cînd cea în -e are, la formele corespunzătoare, de exemplu fácem -eți și fáce/ fácere (din lat. facimus -itis -ere); la toate celelalte forme verbale (la prezent tac -i -e și fac -i -e etc. etc.) cele două conjugări se confundă. Formele sîntem -eți nu aparțin, firește, conjugării în -i, așa cum s-ar putea crede judecînd numai după formele care le servesc de infinitiv (scurt și lung), anume a fi și fire. Ne întrebăm dacă formele sîntem și sînteți aparțin conjugării în-ea (ceea ce ar da accentuarea pe terminație, sîntem -eți) sau celei în -e (ceea ce ar da accentuarea sîntem -eți). Probabil că răspunsul corect este: ele aparțin acelui sistem de forme verbale de tipul -ea/-e/ în care, la cele mai multe forme, contrastul între cele două conjugări nu apare. - La întrebarea „care din cele două accentuări din sîntem -eți e preferabilă, deci merită să fie considerată normativă?, scrierea din texte nu ne dă răspunsul; scrisul nu arată accentul. Singurul argument ni-l pune la dispoziție frecvența: în limba standard de azi accentuarea pe a doua silabă pare să fie cea mai folosită<ref>Despre istoria formelor verbului '''''a fi''''', v. Alf Lombard, ''Le verbe roumain, etude morphogique'', Lund, 1954-1955, p. 704-733; despre formele prezentului folosite în secolul XVI, v. p. 713-714; despre evoluția acestor forme, v. p. 718-721; despre ortografia lor, v. p. 733 și sf. p. 1128-1129; despre formele cu ''su-'', v. p. 721; despre confuzia între aspectul actual al formelor verbului a fi, cu variantele, v. A. Lombard și C. Gândei, ''Dictionnaire morphologique de la langue roumaine'', Lund și București, Editura Academiei, 1981, p. 1191. Despre întreaga evoluție a verbului a fi, v. A. Rosetti, ''Istoria limbii române'', I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 147-148.</ref>. ''Gramatica Academiei'' (vol. I, p. 279) dă în primul rînd ''sîntém -éți'' și în paranteză varianta ''síntem -eți''.




Linia 64: Linia 64:




'''9.''' Dar foneticienii severi nu erau mulțumiți cu regulile din 1932; compromisurile nu erau pe gustul lor. Două litere pentru același sunet în loc de patru însemnau, e drept, un pas înainte; dar scopul va fi atins, după ei, abia cînd „i posterior” va fi scris peste tot cu aceeași literă. Pentru reprezentarea în scris a sunetului respectiv trebuia acum să se facă și ultimul pas, de la două litere la una singură. Dar care din cele două litere existente, '''''â''''' și '''''î''''', să fie aleasă? Desigur, litera '''''î''''', căci ea subliniază înrudirea cu „i anterior” (i propriu-zis) și este, prin urmare, superioară celeilalte din punct de vedere fonetic. Să scriem, deci, nu numai - ca înainte -în, hotărî, înger, ci și lînă, vînt, romîn. Punctul de vedere istoric-etimologic - care înainte era sacrificat în favoarea sistematizării numai în anumite cazuri, ca în ''înger, râde'' (cf. lat. ''angelus, ridet'') - a fost atunci sacrificat complet. Litera '''''î''''' a fost generalizată. Așa era scris atunci „i posterior” în toate cazurile, oricare ar fi originea cuvîntului. De atunci înainte, oricare altă literă cu circumflex era exclusă din alfabetul limbii române (numai în cîteva nume de familie a fost admisă păstrarea scrierii tradiționale cu '''''â''''', de exemplu Gâdei). Aceasta a fost hotărîrea din 16 septembrie 1953<ref>Hotărîrea aceasta a intrat în vigoare la 1 aprilie 1954, în învățămîntul superior, în restul învățămîntului valabilitatea ei a început cu anul școlar 1955-1956. V. ''Revista Limba Română'', II, 1953, nr. 5, p. 13-15; din cele 16 puncte ale hotărîrii, folosirea generală a literei î constituie întîiul. Aplicarea legii se vede în detaliu în ''Mic dicționar ortografic'', publicat în 1953 de Institutul de Lingvistică a Academiei.</ref>. Ea a marcat victoria totală a „școlii" fonetice. Cît despre cuvintele nemoștenite, străine, ele nu mai ridicau nici o problemă. Deoarece reforma nu ținea seama deloc de etimologie, se oferea posibilitatea de a scrie fără vreo ezitare și cuvintele împrumutate (de origine nelatină); regula e cît se poate de simplă și grafii oficiale ca stîlp și sfînt deveneau cu totul naturale.
'''9.''' Dar foneticienii severi nu erau mulțumiți cu regulile din 1932; compromisurile nu erau pe gustul lor. Două litere pentru același sunet în loc de patru însemnau, e drept, un pas înainte; dar scopul va fi atins, după ei, abia cînd „i posterior” va fi scris peste tot cu aceeași literă. Pentru reprezentarea în scris a sunetului respectiv trebuia acum să se facă și ultimul pas, de la două litere la una singură. Dar care din cele două litere existente, '''''â''''' și '''''î''''', să fie aleasă? Desigur, litera '''''î''''', căci ea subliniază înrudirea cu „i anterior” (i propriu-zis) și este, prin urmare, superioară celeilalte din punct de vedere fonetic. Să scriem, deci, nu numai - ca înainte -în, hotărî, înger, ci și lînă, vînt, romîn. Punctul de vedere istoric-etimologic - care înainte era sacrificat în favoarea sistematizării numai în anumite cazuri, ca în ''înger, râde'' (cf. lat. ''angelus, ridet'') - a fost atunci sacrificat complet. Litera '''''î''''' a fost generalizată. Așa era scris atunci „i posterior” în toate cazurile, oricare ar fi originea cuvîntului. De atunci înainte, oricare altă literă cu circumflex era exclusă din alfabetul limbii române (numai în cîteva nume de familie a fost admisă păstrarea scrierii tradiționale cu '''''â''''', de exemplu Gâdei). Aceasta a fost hotărîrea din 16 septembrie 1953<ref>Hotărîrea aceasta a intrat în vigoare la 1 aprilie 1954, în învățămîntul superior, în restul învățămîntului valabilitatea ei a început cu anul școlar 1955-1956. V. ''Revista Limba Română'', II, 1953, nr. 5, p. 13-15; din cele 16 puncte ale hotărîrii, folosirea generală a literei î constituie întîiul. Aplicarea legii se vede în detaliu în ''Mic dicționar ortografic'', publicat în 1953 de Institutul de Lingvistică a Academiei.</ref>. Ea a marcat victoria totală a „școlii” fonetice. Cît despre cuvintele nemoștenite, străine, ele nu mai ridicau nici o problemă. Deoarece reforma nu ținea seama deloc de etimologie, se oferea posibilitatea de a scrie fără vreo ezitare și cuvintele împrumutate (de origine nelatină); regula e cît se poate de simplă și grafii oficiale ca stîlp și sfînt deveneau cu totul naturale.




Linia 77: Linia 77:
Schema următoare dă o vedere de ansamblu a ultimelor decrete referitoare la alegerea dintre '''''â''''' și '''''î''''':
Schema următoare dă o vedere de ansamblu a ultimelor decrete referitoare la alegerea dintre '''''â''''' și '''''î''''':


{| align="center" border="1"
{| align=”center” border=”1”


|
|
Linia 120: Linia 120:
În comparație cu această problemă, cvadratura pare a fi un joc de copii.
În comparație cu această problemă, cvadratura pare a fi un joc de copii.


În situația de față este necesar ca să sacrificăm ceva, să renunțăm la una din condiții. Dar la care? La care este cel mai ușor de renunțat? Singurul răspuns posibil este; la ultima condiție, adică la cea la care au renunțat cei ce, acum cîteva generații, s-ău împăcat cu grafii ca vînt (vânt) sau zic, cu toate că istoria, etimologia, tradiția cereau imperios literele e(e) și d(d). Cu alte cuvinte: să sacrificăm etimologia. Soluția poate fi simțită ca dureroasă pentru mulți, dar alta nu văd. O justificare detaliată a acestei aserțiuni, adică o enumerare a tuturor factorilor de caracter „pro" și „contra", și o cîntărire a acestora, ar însemna, în mare parte, doar o reiterare de lucruri constatate mai sus. Este preferabil să încercăm aici să prevenim principalele obiecții posibile ale tradiționaliștilor.
În situația de față este necesar ca să sacrificăm ceva, să renunțăm la una din condiții. Dar la care? La care este cel mai ușor de renunțat? Singurul răspuns posibil este; la ultima condiție, adică la cea la care au renunțat cei ce, acum cîteva generații, s-ău împăcat cu grafii ca vînt (vânt) sau zic, cu toate că istoria, etimologia, tradiția cereau imperios literele e(e) și d(d). Cu alte cuvinte: să sacrificăm etimologia. Soluția poate fi simțită ca dureroasă pentru mulți, dar alta nu văd. O justificare detaliată a acestei aserțiuni, adică o enumerare a tuturor factorilor de caracter „pro” și „contra”, și o cîntărire a acestora, ar însemna, în mare parte, doar o reiterare de lucruri constatate mai sus. Este preferabil să încercăm aici să prevenim principalele obiecții posibile ale tradiționaliștilor.


Este adevărat că '''''î''''' din ''lînă'' și ''vînt'' nu corespunde etimologiei latine a acestor cuvinte. Dar:
Este adevărat că '''''î''''' din ''lînă'' și ''vînt'' nu corespunde etimologiei latine a acestor cuvinte. Dar:
Linia 131: Linia 131:
'''12.''' În concluzie, hotărîrea din 1965, în vigoare acum, îmi pare mai bine făcută și acceptabilă astăzi; nu merită, cred, să fie schimbată. În cazuri în care respectul față de o pronuntare actuală bine înrădăcinată e incompatibil cu respectul față de etimologie - cu alte cuvinte, cînd principiul fonetic și principiul etimologic nu pot fi puse de acord unul cu altul - legea din 1965 lasă pe primul, cel fonetic, să decidă, ceea ce îmi pare o metodă corectă. Așa au procedat, în general, „post-hajdeienii” care, în cursul ultimilor o sută de ani, au reformat ortografia românească; așa a evoluat scrierea și în cele mai multe limbi moderne (e drept, relativ puțin în franceză și engleză) și s-a aflat că metoda funcționează bine. - În ce privește scrierea cuvîntului român și familia lui, ea constituie o anomalie, o concesie acordată etimologiei, o excepție, o „favoare”. Dar merită să fie pastrată, cazul acesta fiind cu totul special.
'''12.''' În concluzie, hotărîrea din 1965, în vigoare acum, îmi pare mai bine făcută și acceptabilă astăzi; nu merită, cred, să fie schimbată. În cazuri în care respectul față de o pronuntare actuală bine înrădăcinată e incompatibil cu respectul față de etimologie - cu alte cuvinte, cînd principiul fonetic și principiul etimologic nu pot fi puse de acord unul cu altul - legea din 1965 lasă pe primul, cel fonetic, să decidă, ceea ce îmi pare o metodă corectă. Așa au procedat, în general, „post-hajdeienii” care, în cursul ultimilor o sută de ani, au reformat ortografia românească; așa a evoluat scrierea și în cele mai multe limbi moderne (e drept, relativ puțin în franceză și engleză) și s-a aflat că metoda funcționează bine. - În ce privește scrierea cuvîntului român și familia lui, ea constituie o anomalie, o concesie acordată etimologiei, o excepție, o „favoare”. Dar merită să fie pastrată, cazul acesta fiind cu totul special.


Menținerea literei '''''î''''' (în afară de cuvîntul român etc.) are avantaje fonetice clare: (1) este conformă principiului fonetic natural după care un sunet dat trebuie scris peste tot cu aceeași literă (eventual cu același grup de litere); (2) subliniază înrudirea sunetului „i posterior" („i") cu sunetul „i anterior" („i"). Din punct de vedere istoric se poate nota că litera î amintește în anumite cazuri de etimologie (exemplu rîde, rîu etc, etc.); o grafie acceptabilă care să amintească în toate cazurile de originea cuvîntului respectiv e inimaginabilă. - Din punct de vedere morfologic se poate constata că litera '''''î''''' reprezintă, față de '''''i''''', în flexiunea anumitor cuvinte, alternanța vocalică '''''î/i''''', adică subliniază înrudirea morfologică de exemplu a formelor ''(eu, ei) vînd, să vîndă, vîndut'' etc. cu formele ''(el) vinde, (tu) vinzi, (a) vinde'' etc. și a formelor de singular ''cuvînt, vînă, sfînt'' etc. cu formele corespunzătoare de plural ''cuvinte, vine, sfinți'', etc. Dar dat fiind numărul mare, în morfologia limbii române, al alternanțelor vocalice de tipul ''masă/mese, floare/flori'', acest argument din urmă nu cîntărește greu.
Menținerea literei '''''î''''' (în afară de cuvîntul român etc.) are avantaje fonetice clare: (1) este conformă principiului fonetic natural după care un sunet dat trebuie scris peste tot cu aceeași literă (eventual cu același grup de litere); (2) subliniază înrudirea sunetului „i posterior” („i”) cu sunetul „i anterior” („i”). Din punct de vedere istoric se poate nota că litera î amintește în anumite cazuri de etimologie (exemplu rîde, rîu etc, etc.); o grafie acceptabilă care să amintească în toate cazurile de originea cuvîntului respectiv e inimaginabilă. - Din punct de vedere morfologic se poate constata că litera '''''î''''' reprezintă, față de '''''i''''', în flexiunea anumitor cuvinte, alternanța vocalică '''''î/i''''', adică subliniază înrudirea morfologică de exemplu a formelor ''(eu, ei) vînd, să vîndă, vîndut'' etc. cu formele ''(el) vinde, (tu) vinzi, (a) vinde'' etc. și a formelor de singular ''cuvînt, vînă, sfînt'' etc. cu formele corespunzătoare de plural ''cuvinte, vine, sfinți'', etc. Dar dat fiind numărul mare, în morfologia limbii române, al alternanțelor vocalice de tipul ''masă/mese, floare/flori'', acest argument din urmă nu cîntărește greu.


Cît despre cele patru forme discutate ale verbului a fi, mă simt nesigur: să acordăm preferință lui '''''î''''' sau lui '''''u'''''? Aș crede că nu există, nici în acest caz, motive suficiente ca să schimbăm starea actuală; adică propun să menținem pe ''î'', și să scriem și să spunem ''(eu) sînt, (noi) sîntem, (voi) sînteți, (ei) sînt''; aceste forme sînt cele care reprezintă cel mai bine tradiția românească.) - În pronunțarea formelor sîntem și sînteți, accentuarea pe terminație merită să fie recomandată, dar accentuarea pe prima silabă poate fi acceptată: nici una nici alta nu e greșită.
Cît despre cele patru forme discutate ale verbului a fi, mă simt nesigur: să acordăm preferință lui '''''î''''' sau lui '''''u'''''? Aș crede că nu există, nici în acest caz, motive suficiente ca să schimbăm starea actuală; adică propun să menținem pe ''î'', și să scriem și să spunem ''(eu) sînt, (noi) sîntem, (voi) sînteți, (ei) sînt''; aceste forme sînt cele care reprezintă cel mai bine tradiția românească.) - În pronunțarea formelor sîntem și sînteți, accentuarea pe terminație merită să fie recomandată, dar accentuarea pe prima silabă poate fi acceptată: nici una nici alta nu e greșită.
1.252 de modificări