Articol/Ionel Funeriu/lună și luni

De la Dexonline wiki
Jump to navigation Jump to search
Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Luna este astrul nocturn care, dominând cu lumina și icoana sa cerul înstelat, a impresionat puternic umanitatea. „Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci/ și gândirilor dând viață, suferințele întuneci" zice Eminescu în Scrisoarea I; mai târziu, după cum mărturisesc contemporanii, poetul ar fi dorit să-și intituleze Lumină de lună întâiul său volum de versuri. Compozitorii, la rându-le, au fost vrăjiți de farmecul selenar. Una din cele mai cunoscute și îndrăgite compoziții beethoveniene este Sonata lunii, o Nocturnă a lui Chopin se numește Clar de lună, Claude Debussy a compus piesa muzicală Claire de lune. Pictorii n-au rămas nici ei insensibili la lucirea lunii și au inclus-o în peisajele lor. Astrologii au speculat pe seama enigmaticelor raze selenare care ascund misterele universului, în loc să le lămurească, așa încât lumina lor difuză „nu micșorează, ci tremurătoare mărește și mai tare taina nopții" (Blaga). Astronomii au scrutat luna în nopțile senine cu telescoapele lor, iar astronauții americani au vizitat-o de câteva ori, diminuându-i aura inefabilă.

Luna, ba chiar jumătatea ei, semiluna, a ajuns cândva simbolul unor puteri imperiale sau militare (persană și otomană).

Nu-i de mirare atunci că, încă din vechime, botezând zilele după numele aștrilor celești, romanii au început săptămâna cu ziua lunii, pe latinește Lunae dies. Reminiscența di din dies = zi se poate recunoaște în franceză - lundi și italiană - lunedi. Românescul luni, ca și spaniolul lunes urmează varianta simplă lunis, din latina târzie.

În mitologia greacă, Selene era pătimașa zeiță a lunii. Termenul a ajuns și la noi, mai întâi în forma-i pură: „Când pe bolta brună tremură Selene” (Eminescu), dar s-a propagat apoi ca adjectiv (selenar) și ca verb a aseleniza = a lua contact cu suprafața Lunii. În anii ’60, când cucerirea cosmosului era în toi, în ziare apăreau titluri precum: „Americanii și sovieticii se pregătesc să aterizeze pe lună". Al. Graur a atras atenția că formularea e incorectă, Terra fiind Pământul, nu Luna. A propus, cu dreptate, fie alunizare, fie aselenizare[1].

Se pare că sintagma lunae dies copiază structura selenes hemera = ziua lunii din greacă. Formula s-a răspândit și în unele limbi europene nelatine, ca în germană Montag (Mon = lună + Tag = zi) și engleză Monday (day = zi).

Lunatic este somnambulul care, atras pasămite de forța malefică a Lunii, umblă haotic prin somn (ambulare = a umbla, de unde ambulatoriu, ambulant și ambulanță + somnus = somn). Prin extindere semantică, lunaticul a ajuns să desemneze un om cu idei bizare și manifestări halucinante. Lucu Silion este un astfel de personaj în romanul Lunatecii al lui Ion Vinea.

Lună mai desemnează în română și intervalul de timp cu o durată de 28-31 de zile. În latinește, luna calendaristică era mensis. Acest cuvânt a fost moștenit de principalele limbi romanice cu excepția românei: fr. mois, it. mese, port. mês, sp. mes. Îl avem însă ca substantiv neologic pe mensual = publicație ce apare lunar, din lat. mensualis. Pe mensis îl mai recunoaștem în compuși ca trimestru și semestru. Terminologia medicală a împrumutat apoi, cu sensul fiziologic cunoscut, derivatul latin menstrualis.

P.S. Luna era Mona în vechea engleză; așa se explică forma Monday, nu Moonday. Black Monday (lunea neagră) este o zi cu reputație malefică în Anglia. Lingviștii n-au găsit explicație credibilă pentru evoluția peiorativă a sintagmei. (Noi însă avem una politică pentru... marțea neagră, ziua în care parlamentarii noștri au încercat să-și subordoneze justiția.) Un prieten anglofil, cu umor, nu-i vorbă, mi-a furnizat totuși motivația: într-o zi de luni, în drum spre eșafod, un condamnat la decapitare a exclamat sec: „iată o săptămână care începe cam prost…”


  1. Bătăi de cap a dat lingviștilor și coborârea pe Terra a astronauților. Se știe că rușii coborau direct pe pământ, prin urmare aterizau la propriu. Americanii însă „aterizau pe mare", expresie, aceasta, numai aparent absurdă, întrucât și mările, și oceanele aparțin până la urmă planetei Terra. Id est: atingi marea, atingi Terra. Totuși, pentru a înlătura orice urmă de echivoc, francezii — cartezieni cum îi știm — l-au creat pe amerrir (fr. mer = mare) după modelul lui atterrir (fr. terre = pământ). Întâia atestare a verbului datează din anul 1928, odată cu apariția primelor hidroavioane. Româna a preluat termenul francez prin anii ’60 ai secolului trecut, adaptându-1 propriului sistem fonetic și lexical: a ameriza.