Articol/Ionel Funeriu/ortografie (III) sau unde-i lege nu-i tocmeală

De la Dexonline wiki
Jump to navigation Jump to search
Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

În 1862, Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul domnesc prin care s-a instituit scrierea cu litere latine. Folosit sporadic și înainte de 1862, alfabetul latin a înlocuit definitiv alfabetul chirilic, oficial până la acea dată. De atunci încoace, regulile ortografice au fost modificate prin mai multe reforme succesive, importante fiind cele din 1904, 1932, 1953 și 1993. Nu intru în detalii, rețin doar tendința esențială, anume aceea că, până la anul de grație 1993, toate reformele au favorizat principiul fonetic; această tendință oarecum naturală a condus la simplificarea ortografiei noastre, făcând-o accesibilă pentru toată lumea, așa cum am arătat în episoadele precedente.

Împotriva acestei tendințe a venit reforma din 1993 care, prin reintroducerea lui â în interiorul cuvintelor și a formei sunt pentru sînt, a creditat principiul etimologic în ortografia noastră, sugerând că în felul acesta latinitatea românei ar fi mai evidentă. Nu am nimic împotriva introducerii unor criterii de natură etimologică într-o ortografie bazată pe fonetism, dacă aceasta e de natură să servească o cauză dreaptă. Eu însumi am scris că nici ortografia fonetică, nici cea etimologică nu supraviețuiesc în stare pură. Sunt de acord deci că introducerea lui â în locul lui î în cuvinte ca român și derivatele își are rațiunile ei — patriotice putem zice —, câtă vreme, scriind România, dovedim că de la Roma ne tragem, nu de la Romi(nia), cum cred francezii. Nu sunt însă de acord cu generalizarea lui â în interiorul cuvintelor din rațiuni pur științifice, în primul rând pentru că î românesc nu provine întotdeauna din a latin ca în canem = câine, cantare = a cânta, panem = pâine, ci descinde și din celelalte patru vocale ale alfabetului latin:

din i: luminaria = lumânare, rideo = râd, rivus = râu;

din e: monumentum = mormânt, tenerus = tânăr, ventus = vânt;

din o: fontana = fântână, longum = lângă;

din u: aduncus = adânc, hirundinella = rândunică, perturniculla = potârniche.

Mai mult, pentru ca absurdul să fie în floare, noua ortografie ne obligă să scriem înger și întâi, deși aici î provine din a latin: angelus, antaneus. Așadar, academicienii noștri au crezut numai că favorizează principiul etimologic prin modificările impuse, în fond ei l-au contrazis de-a dreptul în prea multe cazuri.

Ar mai fi de discutat grafia lui sunt. Aceeași reglementare ortografică ne interzice să scriem sînt, pentru că, în latină, forma de persoana a III-a plural la prezentul indicativului era sunt. Academicienii care au votat legea[1] au ignorat faptul că, de-a lungul a 2000 de ani aproape, în drumul lor de la latină la română, cuvintele au suferit transformări fonetice importante, încât acest cuvânt se rostea și, după părerea mea, ar trebui să se rostească și astăzi sînt. O dovadă este poezia populară, unde sfânt, mormânt, cânt rimează cu sînt, niciodată cu sunt! Sunt rimează cu unt, mărunt și crunt, rime greu de găsit în poezie, dacă nu imposibil.

Acum, după ce am desfășurat o parte doar din argumentele mele împotriva ultimei reforme ortografice, mă văd silit să vă spun că, în pofida acestora, eu scriu totuși cu â și sunt așa cum cred că ați observat. Aceasta pentru că, dacă vrem ca lucrurile să funcționeze în țară, trebuie să respectăm regulile și legile ei, chiar dacă ne revoltăm când acestea sunt prost făcute. Altfel se ajunge la haos. Putem lupta să schimbăm legile, dar nu avem dreptul să le ignorăm atâta vreme cât ele sunt în vigoare[2].

P.S. Cu ani în urmă am obținut (cu greu) carnetul de șofer. De atunci și până azi mă tot întreb: oare de ce codul rutier ne obligă să acordăm prioritate de dreapta, când de la volan observăm mult mai ușor vehiculul care vine din stânga noastră? Cu toate acestea, de atâția ani de când conduc, am acordat de sute de ori prioritate de dreapta. Dovadă că sunt în viață și mai pot scrie despre ortografie.




  1. Din informații demne de încredere, nu însă oficiale („pe surse", cum se zice azi), am aflat că în 1993, când s-a votat, la Academie, ultima reformă ortografică, prestigioasa instituție avea doar doi lingviști printre titulari: Ion Coteanu și Emanuel Vasiliu; în cunoștință de cauză, aceștia au fost singurii care nu au susținut proiectul: Ion Coteanu a votat împotrivă, iar Emanuel Vasiliu s-a abținut de la vot.
  2. Sunt indivizi (Caragiale le zicea nifiliști) care cred că își pot afirma originalitatea printr-o permanentă gherilă (sp. guerrilla) cu toată lumea. Când și-au epuizat inamicii, se întorc împotriva ortografiei oficiale. Cunosc un inginer care pe vremea lui î semna Pânzaru, iar acum, pe vremea lui â, constat că semnează Pînzaru.