Articol/Ionel Funeriu/sâmbătă

De la dexonline wiki
Sari la navigare Sari la căutare
Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Vechile valori ale culturii grecești și-au pus amprenta pe întreaga cultură europeană. Au fost luate drept model de romani, apoi, prin ei, s-au răspândit în tot continentul. Ne amintim cum sintagma selenes hemera = ziua lunii a fost preluată de romani în formula lunae dies, apoi de limbile neolatine: fr. lundi, it. lunedì etc. Un model asemănător au urmat și limbile germanice care „au tradus" în limba lor bătrâna sintagmă grecească: engl. Monday și germ. Montag.

Sâmbăta era la romani ziua lui Saturn (Saturni dies), dar încet-încet, pe măsură ce s-a răspândit creștinismul, termenul a pierdut teren în favoarea lui Sambati dies, adică ziua Sabatului, dedicată odihnei și rugăciunii, la iudei și la unii creștini. Limbile romanice au adoptat această din urmă asociere: fr. samedi, it. sabato, sp. și port. sábado. La noi, limba oficială a cultului creștin era slavona, așa încât l-am preluat pe sâmbătă din vechea slavă: sonbota. Nu trebuie însă pierdut din vedere faptul că și în slavă acest cuvânt tot la limba latină se raportează, așa cum se întâmplă și cu germanul Samstag.

Canalul Mânecii i-a separat ani la rândul pe englezi de teritoriul continental al Europei. Așa se explică în parte faptul că ei sunt mai tradiționaliști, conservatori în exces uneori, de obicei ostili inovațiilor venite din exterior. Nu degeaba spunea cineva, glumind, că în Anglia the only person who likes change is a wet baby (singura persoană pe care o bucură schimbarea este „copilașul umed”). Ca atare englezii, prin sâmbăta lor (Saturday), au rămas până astăzi fideli vechii variante latinești Saturni dies.

Pornind de la cuvântul-bază sâmbătă, limba română a creat câteva derivate, unele din ele sunt azi învechite și pe cale de dispariție, iar altele sunt folosite cu precădere, dacă nu chiar în exclusivitate, la țară. Evreii din Vechiul Regat, din Moldova mai ales, erau numiți sâmbătași, întrucât ziua lor de cult era sâmbăta. Din același motiv, în Ardeal, adepții cultului adventist de ziua a șaptea sunt numiți sâmbătari. Bănățenii apelează la derivatul diminutival sâmbecioară, pentru a denumi un colac ce se dă de pomană în sâmbăta Paștelui.

În terminologia ritului ortodox sâmbăta este cunoscută în diverse ipostaze: Sâmbăta Mare e ziua care precedă sărbătoarea pascală, Sâmbăta brânzei este ultima sâmbătă dinaintea lungului post al Paștelui (regional fiind cunoscută sub numele Sâmbăta plăcintei), Sâmbăta pietrei este prima sâmbătă de după Rusalii, iar Sâmbăta albă este ultima sâmbătă dinaintea Postului pascal, ziua învierii lui Lazăr. (Cf. romanul recent Sâmbăta albă al lui Florea Lucaci.)

În toponimia noastră, cunosc cel puțin două comune care au ca punct de plecare ziua de sâmbătă. Este vorba de comuna Sâmbăta de Sus din județul Brașov și de localitatea Sâmbăteni de lângă Arad.

În mitologia românească, Apa Sâmbetei este un râu la început curat și pur care izvorăște de sub Pomul Vieții din Paradis, apoi, pe măsură ce curge în jurul Pământului, se umple de murdării și în final se varsă în Iad. De aici s-a creat expresia a se duce pe apa Sâmbetei = a se pierde, a se distruge. În studiul său monografic Sărbătorile la români, Tudor Pamfile explică originea expresiei: în această apă se aruncau obiectele nefolositoare ori degradate în asemenea măsură încât nu mai puteau fi date nici măcar de pomană săracilor. Apa Sâmbetei purifica astfel pământul de „spurcăciuni" (cum zice Pamfile), depozitându-le în uriașa groapă de gunoi care, în mentalul primitiv, era Iadul însuși.

Plecând de la aspectul respingător și imund al acestei ape, s-a creat expresia a purta (cuiva) sâmbetele, locuțiune care a căpătat sensul de „a dușmăni, a pizmui, a urî”, iar expresia mai puțin cunoscută a-ți lipsi o sâmbătă (după modelul a-ți lipsi o doagă) a ajuns să însemne „a nu fi în toate mințile”.