Diferență între revizuiri ale paginii „Articol/Ionel Funeriu/o provocare”

Sari la navigare Sari la căutare
m
fără descrierea modificării
 
m
(Nu s-a afișat o versiune intermediară efectuată de același utilizator)
Linia 3: Linia 3:
Am reprodus, mai înainte, o discuție telefonică itinerantă cu domnul Ioan Iercan, editorialistul ziarului „Aradul", în urma căreia am analizat etimologia cuvântului ''rutină''. Zilele astea, în ''Antinevralgic''-ul său bisăptămânal, temutul ziarist scrie un articol vitriolant la adresa ''amatorismului'' care s-a instalat în viața cotidiană a românilor, îndeosebi în cea a politicienilor. În final, se întreabă cum e posibil ca un cuvânt provenit din latinescul ''amo'', ''amare'', care înseamnă „a iubi", să capete un sens atât de depreciativ precum cel de astăzi. Nu dă un răspuns și mă provoacă s-o fac eu în locul lui. Citez: „Nu văd nicicum care ar putea fi legătura între amatorism și iubire. Cum a derapat iubirea, cel mai frumos sentiment al ființei umane, spre derizoriul amatorism poate ne spune I. Funeriu".
Am reprodus, mai înainte, o discuție telefonică itinerantă cu domnul Ioan Iercan, editorialistul ziarului „Aradul", în urma căreia am analizat etimologia cuvântului ''rutină''. Zilele astea, în ''Antinevralgic''-ul său bisăptămânal, temutul ziarist scrie un articol vitriolant la adresa ''amatorismului'' care s-a instalat în viața cotidiană a românilor, îndeosebi în cea a politicienilor. În final, se întreabă cum e posibil ca un cuvânt provenit din latinescul ''amo'', ''amare'', care înseamnă „a iubi", să capete un sens atât de depreciativ precum cel de astăzi. Nu dă un răspuns și mă provoacă s-o fac eu în locul lui. Citez: „Nu văd nicicum care ar putea fi legătura între amatorism și iubire. Cum a derapat iubirea, cel mai frumos sentiment al ființei umane, spre derizoriul amatorism poate ne spune I. Funeriu".


Încerc s-o fac în puține cuvinte și acest lucru nu e deloc ușor. Pentru aceasta trebuie să spun mai întâi că sensul unui cuvânt se poate schimba în contrariul lui cand e folosit într-un anume context. Nu cred că cineva e prea mulțumit dacă-1 gratulez spunându-i: ''deșteptule''. Alt exemplu: toată lumea știe că diminutivele micșorează: ''puiuț'' fiind un ''pui'' mai mic. Însă dacă despre o ''doamnă'' se spune: „îi turuie ''gurița'' de dimineața până seara și de seara până dimineața", nimeni nu înțelege că dumneaei ar fi o ''doamnă'', ci, mai degrabă (scuzați!) o ''țață''<nowiki>; cât despre </nowiki>''gurița'' ei, aceasta-i „o ''gură'' cât o șură", cum se zice în popor. În sfârșit, v-aș mai întreba: cunoașteți un cuvânt mai frumos în românește decât ''a dezmierda''? Greu de găsit, ce să zic? Totuși, dacă sondăm în trecutul lui nu vom mai avea poftă să-l folosim din moment ce constatăm că provine din lat. ''merda'' (fr. ''merde'', it. ''merda'') care înseamnă, ne place sau nu, „excrement(e)". Vasăzică ''a dezmierda'' semnifică nici mai mult, nici mai puțin decât a curăța un bebeluș de excrementele proprii. Confortul resimțit de copilaș în urma unei atare acțiuni a devenit latura dominantă a semanticii verbale; limba a înlăturat apoi încet-încet toate sensurile originare dezagreabile și a reținut, din pletora semantică a cuvântului, numai nota de satisfacție a micuțului eliberat de balastul rău mirositor...
Încerc s-o fac în puține cuvinte și acest lucru nu e deloc ușor. Pentru aceasta trebuie să spun mai întâi că sensul unui cuvânt se poate schimba în contrariul lui cand e folosit într-un anume context. Nu cred că cineva e prea mulțumit dacă-l gratulez spunându-i: ''deșteptule''. Alt exemplu: toată lumea știe că diminutivele micșorează: ''puiuț'' fiind un ''pui'' mai mic. Însă dacă despre o ''doamnă'' se spune: „îi turuie ''gurița'' de dimineața până seara și de seara până dimineața", nimeni nu înțelege că dumneaei ar fi o ''doamnă'', ci, mai degrabă (scuzați!) o ''țață''; cât despre ''gurița'' ei, aceasta-i „o ''gură'' cât o șură", cum se zice în popor. În sfârșit, v-aș mai întreba: cunoașteți un cuvânt mai frumos în românește decât ''a dezmierda''? Greu de găsit, ce să zic? Totuși, dacă sondăm în trecutul lui nu vom mai avea poftă să-l folosim din moment ce constatăm că provine din lat. ''merda'' (fr. ''merde'', it. ''merda'') care înseamnă, ne place sau nu, „excrement(e)". Vasăzică ''a dezmierda'' semnifică nici mai mult, nici mai puțin decât a curăța un bebeluș de excrementele proprii. Confortul resimțit de copilaș în urma unei atare acțiuni a devenit latura dominantă a semanticii verbale; limba a înlăturat apoi încet-încet toate sensurile originare dezagreabile și a reținut, din pletora semantică a cuvântului, numai nota de satisfacție a micuțului eliberat de balastul rău mirositor...


Sistemul „imunitar" al românei a respins încorporarea verbului ''amare'' în lexicul autohton vechi, dintr-un motiv simplu: dacă l-ar fi adoptat, am fi zis astăzi: ''te am'' — ca italienii (''ti amo'') sau francezii (''je t’aime'') — care ar fi însemnat „te iubesc". Cuvântul ar fi intrat astfel într-un raport de omonimie insuportabilă cu verbul posesiei: ''am'' = posed, încât, vorba românului, „nu s-ar mai fi înțeles om cu persoană”. Zicând: ''am o fată'' s-ar fi putut înțelege fie că „iubesc o fată”, fie că „am o fată (fiică)”. Limba noastră a procedat în consecință, respingând termenul mai puțin important<ref name="ftn1"> Când vorbim de importanța unui cuvânt, nu trebuie să ne referim la greutatea sensului acestuia, ci la frecvența lui în vorbire. Este de la sine înțeles că, în toate limbile pământului, verbul posesiei e mult mai frecvent decât cel al iubirii. </ref>, pentru a evita orice echivoc. Așa se explică faptul că româna a apelat la verbul de origine slavă: ''a iubi'', pe care l-a adoptat de nevoie. Prin secolul al XVIII-lea, latinescul ''amare'', cu derivatele sale (''amabilis'', ''amans'', ''amator'', ''amandi'' etc.), a pătruns în română — direct sau prin franceză — ca neologism și a dezvoltat o familie substanțială: ''amabil'', ''amic'', ''inamic'', ''amiciție'', ''amiabil'', ''amant'' și, bineînțeles, cuvântul ce-i creează insomnii domnului Iercan: ''amatorism''.
Sistemul „imunitar" al românei a respins încorporarea verbului ''amare'' în lexicul autohton vechi, dintr-un motiv simplu: dacă l-ar fi adoptat, am fi zis astăzi: ''te am'' — ca italienii (''ti amo'') sau francezii (''je t’aime'') — care ar fi însemnat „te iubesc". Cuvântul ar fi intrat astfel într-un raport de omonimie insuportabilă cu verbul posesiei: ''am'' = posed, încât, vorba românului, „nu s-ar mai fi înțeles om cu persoană”. Zicând: ''am o fată'' s-ar fi putut înțelege fie că „iubesc o fată”, fie că „am o fată (fiică)”. Limba noastră a procedat în consecință, respingând termenul mai puțin important<ref name="ftn1"> Când vorbim de importanța unui cuvânt, nu trebuie să ne referim la greutatea sensului acestuia, ci la frecvența lui în vorbire. Este de la sine înțeles că, în toate limbile pământului, verbul posesiei e mult mai frecvent decât cel al iubirii. </ref>, pentru a evita orice echivoc. Așa se explică faptul că româna a apelat la verbul de origine slavă: ''a iubi'', pe care l-a adoptat de nevoie. Prin secolul al XVIII-lea, latinescul ''amare'', cu derivatele sale (''amabilis'', ''amans'', ''amator'', ''amandi'' etc.), a pătruns în română — direct sau prin franceză — ca neologism și a dezvoltat o familie substanțială: ''amabil'', ''amic'', ''inamic'', ''amiciție'', ''amiabil'', ''amant'' și, bineînțeles, cuvântul ce-i creează insomnii domnului Iercan: ''amatorism''.
Linia 25: Linia 25:
''Amorul'' e un lucru mare, vă poate expune la multe pericole!
''Amorul'' e un lucru mare, vă poate expune la multe pericole!


P.S. Un cititor mă critică pe forum: „domnule profesor, greșiți când spuneți că ''amorul'' e un lucru mare. E ''foaaarte mare''... și mi-1 citează în sprijin pe Guță Popândău al lui Topârceanu:
P.S. Un cititor mă critică pe forum: „domnule profesor, greșiți când spuneți că ''amorul'' e un lucru mare. E ''foaaarte mare''... și mi-l citează în sprijin pe Guță Popândău al lui Topârceanu:


O, blestemată curiozitate!
O, blestemată curiozitate!
1.455 de modificări

Meniu de navigare