Articol/Ionel Funeriu/Cristian Tudor Popescu versus Robert Turcescu

De la Dexonline wiki
Jump to navigation Jump to search
Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Emisiunea lui Radu Paraschivescu, Pastila de limbă e una dintre cele mai plăcute și mai instructive emisiuni dedicate limbii române. Fără încrâncenări inutile, direct la subiect, cu explicații clare, fără morgă scorțoasă și cu umor de bună calitate. Subtil pedagog, Domnia Sa a înțeles bine că o glumă plasată la locul ei și un zâmbet relaxant suplinesc cu succes mult lăudatul „ia aminte să ții minte” de la televizor (bilomag forte, la farmacie). Îi urmăresc cu plăcere emisiunea și mă simt dator să recunosc că, din când în când, mai aflu câte ceva nou, un amănunt la care nu m-am gândit, un lucru pe care îl ignoram sau pur și simplu nu-l cunoșteam; vorba poporului: „omul cât trăiește tot învață”. Într-una din emisiuni D-sa recunoaște că a făcut o greșeală și, în loc să încerce s-o ascundă, o recunoaște deschis:

Săptămâna trecută am evocat o discuție în contradictoriu pe care o avuseseră cândva Robert Turcescu și Cristian Tudor Popescu. Ei bine, am încurcat borcanele. Avocatul formei corecte grizonant, dacă mai țineți minte, a fost Robert Turcescu, iar cel în eroare Cristian Tudor Popescu. Îmi fac MEA CULPA și-l rog să mă ierte pe Robert. Confuzia e cu atât mai neplăcută cu cât victima ei se poartă întotdeauna frumos cu limba română. Robert Turcescu, îmi pun cenușă în cap și sper să-ndrept, în felul ăsta, răul pe care, fără să vreau, ți l-am făcut.

Plecând de la disputa grizonant/grizonat, prind ocazia să-mi spun părerea despre delicatul subiect.

Din punct de vedere pur lingvistic, domnul Turcescu are dreptate. Cuvântul grizonant provine din francezul grisonnant care înseamnă „[părul] care e în curs să devină gri” sau, cu alte cuvinte, „părul care încărunțește” („qui devient gris” zic dicționarele francezilor). Prin urmare, nu avem niciun motiv științific să zicem: grizonat, căci acest participiu nu poate fi explicat cu argumente lingvistice din motivul simplu că nu avem un infinitiv a grizona de la care să putem crea un participiu. Altă discuție e inutilă dacă ne lăsăm călăuziți în judecata noastră de criteriile științei pure. Poziția lui Robert Turcescu a fost validată de doamna Ioana Vintilă-Rădulescu, o specialistă nec plus ultra, autoare a unor lucrări lingvistice fundamentale. Domnia Sa a coordonat chiar lucrările la Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, încât e greu de găsit un specialist mai calificat pentru a-și spune părerea în această privință. (Amănunte puteți găsi în articolul Studiu de caz: grizonant — grizonat, semnat de Ioana Vintilă-Rădulescu, în vol. Stil și limbaj în mass-media din România, coordonator Ilie Rad, Polirom, 2007, p. 219–227.)

Problema însă abia acum începe. Mă uit în DEX, pe grizonat nu-l găsesc, dar acolo citesc:

GRIZONÁNT, -Ă, grizonanți, -te, adj. (Despre păr) Care începe să încărunțească; cărunt, sur, gri. — Din fr. grisonnant.

Vasăzică sensul dintâi al cuvântului, atunci când a fost el importat din franceză, îți trimite gândul la un act în desfășurare (încărunțirea). Dar iată că dicționarul înregistrează și starea de căruntețe (cărunt sau sur, sau gri) prin cel de-al doilea sens câștigat ulterior. Cum tot mai des neologismul nostru a început să desemneze un păr al cărui proces de încărunțire era deja încheiat, vorbitorii au pierdut ideea inițială „în curs de”. Din acel moment, partea finală a cuvântului a început să devină ciudată și să deranjeze urechea vorbitorilor, în așa fel încât, încet-încet, grizonant a devenit grizonat. Să fim realiști totuși și să recunoaștem că până și vorbitorii cultivați, francofoni sau nu, când pronunță cuvântul au în vedere „starea” părului (cărunt), iar nu „procesul” (încărunțirea). Și atunci cred că putem vorbi fără frică de o tendință pe cale să devină normă din moment ce până și coafezele zic păr platinat nu platinant chiar în cursul „platinării”. Domnul Cristian Tudor Popescu, în contact zilnic, ca gazetar, cu evenimentele în mișcare și cu limba vie (ca să nu mai vorbim de excepționalul său „simț” filologic), a sesizat acest lucru și, drept urmare, a pledat pentru forma care s-a impus împotriva normei lingvistice. Reflectând asupra acestor dispute, mi-am adus aminte că, în vremea studiilor mele universitare, profesorii ne corectau când ziceam sesizez, sesizează, explicându-ne că neologismul acesta provine din verbul francez saisir și că, în consecință, pronunția corectă este sezisez, sezisează. Așa este, însă forma „corectă”, cu z‐uri și s‐uri alternative, e mai greu de pronunțat (un coleg mucalit ne provoca să zicem repede „fusese să se seziseze” și ni se împleticea limba). Astăzi, toate dicționarele, până și DOOM-ul, au renunțat la sezisează, cedând uzului curent dictat de comoditate (conform legii minimului efort despre care am aflat, tot pe-atunci, la cursul de lingvistică generală).

Cum rezolv până la urmă problema, căci asta așteaptă cititorii de la mine dacă tot m-am angajat în discuție? Iar eu, privind de la peluză (în arenă nu cobor, pentru că... hic sunt leones), mă aflu în mare dilemă, căci fiecare soluție este, în același timp, și valabilă, și falsă. Și atunci, în lipsă de argumente inatacabile, apelez la scriitori să mă ajute, căci ei sunt adevărații mântuitori (sic!) ai cuvintelor, cum zice Lucian Blaga într-un aforism[1].

Domnule Cristian Tudor Popescu, Horatius vă dă întru totul dreptate în scrisoarea lui către Pisoni de acum 2000 de ani și mai bine, consfințind suveranitatea uzului:

Multa renascentur quæ jam cecidere, cadentque

Quæ nunc sunt in honore vocabula, si volet usus [s.n.],Quem penes arbitrium est et jus et norma loquendi.

(Epistula ad Pisones)

(Multe cuvinte din cele care au dispărut vor renaște și multe care sunt la mare cinste astăzi vor dispărea, dacă așa vrea uzul care în cele din urmă este arbitrul care fixează normele vorbirii.)

Domnule Robert Turcescu, pe dumneavoastră vă apără nimeni altul decât Victor Hugo care, pentru încălcarea regulilor gramaticale, e în stare să disprețuiască „mizerabilul” neam omenesc:

Tout obéit au succès, même la grammaire. Si volet usus, dit Horace. Donc, je dédaigne le genre humain.

(Totul se pleacă în fața succesului, până și gramatica. Si volet usus, spune Horațiu. Iată de ce disprețuiesc neamul omenesc.)

(Mizerabilii)

Prins ca într-o menghină între atâtea personalități și, pacifist cum sunt, merg pe mâna doamnei Ioana Vintilă-Rădulescu, care, în finalul articolului citat, părăsește tonul cominatoriu și conchide înțelept:

În ce privește cazul concret, discutat aici ca exemplu, poate că s-ar putea, pentru a împăca și capra, și varza, să admitem două cuvinte, grizonant și grizonat, cu origini și nuanțe de sens diferite (p. 227).

Cu alte cuvinte: constatând că prietenul începe să încărunțească, zicem că are părul grizonant. Dacă acesta a pierdut orice speranță și nu mai are nicio șuviță brună sau blondă pe cap, zicem că are părul grizonat și-l consolăm că mai are încă păr de pieptănat (când îl mai are).


  1. „Poetul nu este atât un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală și le aduce în starea de grație(Elanul insulei).