Articol/Ionel Funeriu/Pastila de limbă

De la Dexonline wiki
Jump to navigation Jump to search
Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Sunt un admirator al domnului Radu Paraschivescu; ori de câte ori am ocazia, urmăresc cu plăcere și cu folos emisiunea sa Pastila de limbă de la televiziune. Se întâmplă uneori (rar, e drept) să nu fiu întru totul de acord cu Domnia Sa. Două asemenea cazuri. Prima ține de o ușoară neatenție retorică producătoare de ambiguități, a doua de gramatică.

În emisiunea din 11 martie anul acesta (2019), după ce ne spune că locuitorii orașului francez Bordeaux se numesc bordelezi, atrage atenția „răutăcioșilor” să nu creadă cumva că termenul acesta are vreo legătură cu bordelul. Binevenită precizare, pentru că prea multă lume se grăbește să scormonească în istoria cuvintelor și să dea verdicte etimologice fără a avea cunoștințele necesare pentru această dificilă operațiune. Am arătat în două articole anterioare cum falsele asocieri semantice duc la așa-numitele etimologii populare: renumerație pentru remunerație, a oribila pentru a oripila și încă vreo câteva. (V. supra, p. 164 și urm.) În acest context, am urmărit cu interes sporit emisiunea. Imediat după această precizare, autorul ne informează că locuitorii din Baia Sprie, Baia de Arieș și Baia de Aramă se numesc băieși. În acest context, se aduce în discuție termenul băiaș (cu pluralul băieși) a cărui semnificație primară este „lucrător într-o baie publică”. Această asociere poate stârni confuzii în rândul ascultătorilor care știu că, în Ardeal, băieșii sunt „mineri”. Și, cum localitățile respective sunt centre miniere, telespectatorii – mai ales cei din zonă – rămân oarecum derutați, convinși că autorul emisiunii se află în eroare confundând „minerul” cu cel „care spală scăldătoarea”. Eu însumi m-am aflat în această postură, deși olfacția mea filologică (atâta câtă e) îmi dădea semnale că „nu se poate”. N-am avut totuși răbdare și am scris un text nedrept pe această temă. Ca să repar ceea ce nu prea-i de reparat, reiau vorbele lui Radu Paraschivescu din articolul precedent schimbând doar numele celui nedreptățit:

Îmi fac MEA CULPA și-l rog să mă ierte pe Radu. Confuzia e cu atât mai neplăcută cu cât victima ei se poartă întotdeauna frumos cu limba română. Radu Paraschivescu, îmi pun cenușă în cap și sper să-ndrept, în felul ăsta, răul pe care ți l-am făcut.

Noroc că emisunile se pot urmări pe YouTube. Am revăzut emisiunea cu pricina de mai multe ori și m-am convins că autorul nu e în culpă; observ totuși că proximitatea omonimelor (băieși = locuitori ai localităților respective și băieși = lucrători într-o baie publică) poate crea ambigu- ități și induce ideea că autorul ar fi în eroare. Acum mă întreb: oare câți dintre cei care au urmărit emisiunea au avut interesul și răbdarea să o revadă? Pentru a treia oară în această carte ar trebui să reiau vorbele lui Gilliéron despre ravagiile omonimiei, dar n-o mai fac ca să nu devin, ca de atâtea ori, pisălog.

Să ne imaginăm acum — ceea ce e cât se poate de verosimil — că cineva ar confunda într-adevăr cei doi termeni în discuție. Glosele care urmează ar fi în măsură să lămurească chestiunea. Așadar, ele nu sunt, cred, inutile.

X crede că numele locuitorilor din Baia Sprie, Baia de Aramă și Baia de Arieș (băiaș, băieși) pornește de la cel care îngrijește baia (scăldătoarea).

Două argumente mă îndeamnă să contest explicația, primul de natură istorică, al doilea de natură lingvistică (etimologică). Să le luăm pe rând. Mai întâi, argumentul istoric. Locuitorii se numesc băieși de sute de ani. Nu cred că existau băi publice, nici măcar personale, în aceste mici localități acum, să zicem, o sută de ani, prin urmare, istoric vorbind, nu putea exista nici meseria de băiaș. În consecință, e improbabil ca această explicație să reziste. Argumentul lingvistic este încă mai puternic. În limba română, vechiul cuvânt baie („loc unde te speli, scăldătoare”) a fost moștenit din latinul popular bannea (literar balneum, balnea). Din derivatul latinesc balnearius, dar prin intermediar francez (balnéaire), am obținut neologismul balnear. Interesant este că graiurile ardelenești au preluat, din maghiarul bánya, un al doilea cuvânt baie (omonim), care înseamnă „mină”. Pe acest bánya îl regăsim, ca element component, în toponimia maghiară a celor două centre miniere din Transilvania: Felsőbánya (Baia Sprie) din județul Maramureș și Aranyosbánya (Baia de Arieș) din județul Alba. Localitatea Baia de Aramă, situată în nord-vestul județului Mehedinți, dar în proximitatea Ardealului, l-a păstrat în nume tot pe bánya, dar în variantă românească (baia). Minele de cupru din această localitate i-au atras pe întreprinzătorii sași, fapt ce se reflectă în numele germano-maghiar al localității: Ofenbanya sau în cel germano-român: Ofenbaia.

Lucrătorul din baie se numește băieș, adică miner. În romanul Arhanghelii, al lui Ion Argârbiceanu, cuvântul acesta e recurent. Reproduc mai jos un scurt fragment în care apare substantivul-bază, baia, de unde „numele de agent” băieș, ba chiar și termenul literar mină:

La noi nu mai auzi vorbindu-se decât de mina asta, Arhanghelii, despre kilogramele de aur puse de-o parte, despre băieșii care trebuie angajați de parcă baia asta afurisită n-ar mai fi în muntele Corăbioara.

Mai mult, chiar un scriitor din Vechiul Regat, Geo Bogza, în reportajele sale din Țara Moților adoptă cuvântul specific ardelenesc, sincronizându-se astfel cu graiul din partea locului:

Băieșul coboară la sute de metri în pământ să caute aur.

Interesant, ca detaliu ce vine în completarea informațiilor de până aici, este faptul că în zona Crișului superior, mai există o așezare minieră care are în componența numelui său cuvântul baie. E vorba de Baia de Criș (localitatea unde a murit Avram Iancu în 1872). Profesoara Anca Paula Lup, o fostă studentă a mea, m-a informat că locuitorii din comunele și satele limitrofe îi numesc băienți pe cei din Baia de Criș. Și mă mai informează că toponimul maghiar este Kőrősbánya (Kőrős = Criș, bánya = mină).

Așadar, numele locuitorilor din localitățile mai sus amintite (băiaș, băieși) sunt derivate de la baie (magh. bánya) = mină, nu de la baie (lat. balneum, a) = scăldătoare.

2. N-am putut cădea de acord cu domnul Paraschivescu când a vorbit de formele multiple de plural ale unor substantive. În emisiunea din 25 martie, d.e., ne spune că substantivul masă are două forme de plural: mese și mase. Iată de ce n-am putut fi de acord: masă, provine din lat. mensa și desemnează obiectul de mobilier pe care se mânâncă, în timp ce masă „mulțime de oameni” este împrumut recent din fr. masse. Vasăzică e vorba de două cuvinte distincte care se pronunță la fel (omonime), fiecare cu etimologia sa, fiecare cu înțelesul său și fiecare cu pluralul specific, iar nu de un cuvânt cu două forme de plural. Nu e lipsit de interes, cred, să amintesc că în perioada interbelică, filologii noștri au impus diferențierea grafică a celor două cuvinte: masă și, respectiv, massă, tot așa cum au procedat cu perechea casă și cassă, încât CEC-ul nostru de azi reprezintă sigla pentru Cassa de Economii și Consemnațiuni din vremea aceea. (V. infra, p. 43.)

Celălalt cuvânt de data asta cu forme triple de plural ar fi corn (coarne, cornuri, corni). După părerea mea, ceea ce spune domnul Paraschivescu este numai pe jumătate adevărat, pentru că și aici avem tot două cuvinte: corn_{1 = }excrescență osoasă la animale și corn_{2 = }arbustul cu lemn foarte tare. Cel dintâi, provenind din latinescul cornū (substantiv neutru, declinarea a patra, cu genitivul cornūs), cunoaște, într-adevăr, două forme de plural, coarne = cele două excrescențe și cornuri = produsele de patiserie apreciate de copii. Corn_{2}, în schimb, provine din lat. cornus (cu genitivul cornī, de declinarea a doua și, atenție, e feminin, pentru că... produce un fruct numit coarnă). Când vorbim de mai mulți asemenea arbuști, le spunem corni, așa că acesta nu intră în categoria pluralelor multiple.

De data aceasta sper că nu m-am înșelat; să-ți pui a doua oară cenușă în cap ar fi prea mult.